Ioana Nicolaie

Ioana Nicolaie. Învățătorul ne scotea dinții, la cursul de fotografie făceam poze fără film

Interviu realizat de Cosmin Divile în urma câștigării Premiului I la secțiunea „Literatură română modernă și contemporană” în cadrul BEST Letters Colloquia, ediția a VIII-a (Facultatea de Litere – Universitatea din București, 29-30 octombrie 2021)

Ioana Nicolaie s-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat mai multe volume de versuri (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun), antologia Lomografii, cinci romane (Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru, Cartea Reghinei și Tot înainte) și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Ferbonia, Vertijia, Călătoria lui Medilo, Spionul KME și, sub pseudonimul Robert Ersten, Cum am supraviețuit clasei a VIII-a și Cum să spui te iubesc). A fost nominalizată la premii naționale și internaționale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumul Nordul a apărut în germană, în 2008, Cerul din burtă a fost publicat în suedeză (2013), în bulgară (2014) și în germană (2018), O pasăre pe sârmă s-a tradus în sârbă, Autoimun a apărut în bulgară în 2016, iar Ferbonia a fost publicată în Macedonia de Nord. Selecţii din versurile Ioanei Nicolaie au apărut în Franţa, Anglia, Germania, Austria, Mexic, Canada, Suedia, Polonia, SUA şi Bulgaria. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România. 

Care au fost dificultățile, obstacolele și limitele în privința recuperării perspectivei infantile în momentul scrierii romanului Tot înainte?

 

Ar fi putut fi cu mult mai mari dacă pariul naratorului atipic n-ar fi existat și-n romanele anterioare. În Pelinul negru, de pildă, toată povestea e spusă de o fetiță, Agustina, marginală în mai multe feluri: e copilul născut după Cernobîl, e pe moarte în primul an de viață, e repetentă în mai multe rânduri, iar jumătate din poveste se petrece într-o casă de copii. Cum poate povesti un astfel de copil ceva mult mai complex, pe care el nu-l poate cuprinde și nu-l poate înțelege? Ei bine, când am terminat cartea nu mi-a venit să cred că reușisem să o las numai pe ea să vorbească. Apoi, în Cartea Reghinei a fost și mai greu, căci naratorul este o femeie care, după niște atacuri cerebrale, paralizată și fără glas real, începe să-și „povestească” viața. În Tot înainte n-a trebuit decât să elimin o parte din straturile vieții și să cobor până la mine, cea de departe, prinsă în chihlimbarul din copilărie. Ajunsă acolo am povestit. N-a fost nevoie de cine știe ce ficționalizare, căci lucrurile, oricât de incredibil ar părea, așa au stat. Învățătorul ne scotea dinții, la cursul de fotografie făceam poze fără film, la practica de atelier „lucram” fără materiale.

 

Cînd v-ați gîndit să scrieți romanul Tot înainte? Care dintre teme v-au dat mai multe „bătăi de cap”: comunismul sau copilăria/adolescența?  

 

Am știut mereu că va veni un moment în care voi povesti ce-am trăit în comunism, însă n-am bănuit că asta se va întâmpla după alte două romane care mi s-au părut obligatoriu de scris, cel al Reghinei și cel al Agustinei. Că la sfârșit ele se văd ca trei oglinzi îndreptate către o singură lume e o altă surpriză a mea. În această trilogie a nordului, cum a fost numită de critică, sunt trei dintre poveștile familiei Bulța: a mamei, Reghina, a fetiței născute pe moarte, Agustina, și a fetei care numai ascultă, Arsenia. Toate aceste cărți au fost necesare și apăsătoare pentru mine, căci eu sunt martorul. Și acest martor știe încă multe alte lucruri pe care și-ar dori din suflet să aibă timp și putere să le spună.

 

Romanul dumneavoastră e cel mai recent din seria narațiunilor despre copilăria / adolescența din comunism din literatura română contemporană. Există vreun titlu din această serie care v-a plăcut în mod deosebit?

 

Eu nu-mi văd cărțile ca prinse într-o serie exterioară mie, căci ele sunt organice, sunt părți ale corpului meu ficțional, cu măștile lui  scriu totuși și literatură pentru copii , cu obsesiile lui, cu disperările lui, dar, mai ales, cu puținul pe care am reușit să-l aduc până acum în lume. Cele mai multe cărți, din păcate, nu ajung să fie vreodată scrise. În cazul meu, asta s-a întâmplat mereu din cauza lipsei de timp. Sunt un om care muncește și care se luptă din răsputeri să găsească și ceasurile acelea în care doar să scrie. Cât despre cărțile care-mi plac, contează mereu literatura din ele, arta, puterea scriitoricească și nicidecum tema. Dau, totuși, două titluri: Tinerețile lui Daniel Abagiu de Cezar Paul-Bădeascu și Toți copiii librăresei de Veronica D. Niculescu.

 

Există scriitori/scriitoare – fie că vorbim de literatura română, fie de cea universală – care v-au inspirat în privința recuperării perspectivei infantile și a temei copilăriei / adolescenței?

 

Nu m-au inspirat propriu-zis, doar mi-au arătat cât de fantastice sunt chipurile literaturii. Personajele copii nu pot fi făcute de oricine. Iubesc, așadar, felul poetic în care-și recuperează Aglaja Veteranyi biografia, sunt uluită de Benji, idiotul minunat propus de Faulkner, de ciudatul adult copil din Ferdydurke, mă emoționează nespus Mendebilul sau neasemuitele fetițe din „REM”, mă dau în vânt după vocea din Să nu ucizi o pasăre cântătoare etc.

 

Romanul e dedicat fiului dumneavoastră – după o anecdotă ce apare, de altfel, și în carte, răspunzînd curiozității lui despre ce a însemnat comunismul. Ați avut, prin urmare, un anumit public-țintă atunci cînd ați scris romanul?

 

Tot înainte e un răspuns extins la mai multe întrebări: cum a fost, de fapt, comunismul, care-s resorturile unui regim politic în care ființa omenească nu contează, pe ce se clădește o dictatură, ce e manipularea, cum modifici psihologic noile generații, ce tip de educație le oferi, cum justifici inegalitatea socială, ce proiecții mesianic-eroice grefezi pe ideea de popor etc. Paradoxal e că nu eu mi-am propus toate acestea, ci că a fost suficient să-mi amintesc și să rămân cât mai aproape de adevăr. Unii stângiști de azi, care au trăit în vremurile acelea, sunt, probabil, urmași ai profitorilor regimului. Lor le mergea bine. Nu și celorlalți. 

Cum vi s-a părut receptarea romanului dumneavoastră.? Obișnuiți să citiți cronicile dedicate cărților?

 

Citesc cronicile și le mulțumesc celor care scriu cu onestitate despre bietele mele cărți, în ciuda unor presiuni contextuale. Îi respect pe cei care au rezerve de natură estetică și detest organic abordarea ideologică a literaturii. Au făcut-o toți cei care au susținut dictaturi. La noi, în anii 50, tot felul de mititei, azi fără nume, au croșetat din minciună și avantaj imediat canonul vremii. În obsedantul deceniu au fost șterși cu buretele mari scriitori, gândiți-vă numai la Arghezi. Cenzură a existat până la căderea comunismului, iar interzicerea sub mantaua nepublicării era curentă. Mi se pare jenant ca-n secolul XXI să te întorci la abordări atât de primitive ale artei.

 

Apar multe obiecte și produse culturale din Occident în roman, pe care Arsenia Bulța, protagonista romanului, le asociază cu privilegiile „copiilor de la bloc”. Care au fost pentru dvs. bucuriile copilăriei?

 

Arsenia are cinci ani când începe povestea din Tot înainte. Copiii fericiți de la bloc sunt tot un clișeu al vremii, căci în anii 80 se încerca sistematizarea forțată a satelor. Vedeai propaganda la televizor legată de viața bună din apartamente prin comparație cu viața primitivă a oamenilor care locuiesc la casă. Fetița nu are instrumente să decodeze această minciună, totuși, pe măsură ce crește, ea subliniază frigul groaznic din apartamente, sărăcia cruntă a celor din blocuri care, practic, n-au mâncare, cozile nesfârșite la care se stă etc. De fapt, nu suferă de foame cei care, precum în cazul familiei Arseniei, au proprietăți, ci restul, mai toți oamenii adică.

 

În spatele fiecărei aspirații pentru viitorul Arseniei se afla, în fapt, un obiect occidental (batista cu Mickey Mouse, blugii, muzica occidentală etc.). Este o reflectare a percepției dvs. față de lumea de dincolo de granițe? Ce „povești” circulau între copii/adolescenți despre Dincolo? Exista în imaginarul infantil dihotomia dintre aici și dincolo?

 

În Tot înainte chiar îmi recuperez biografia, adică răspunsurile sunt acolo. Desigur, ar fi multe de adăugat. Singurii blugi pe care i-am văzut eu la un copil au fost la o rudă de-a mea care avea uriașul privilegiu de-a fi fiica unor… gestionari (vânzătorii, mai ales cei de alimente, aveau o autoritate foarte mare pe-atunci). Gândiți-vă că un regim totalitar, așa cum a fost comunismul la noi, este o uriașă închisoare. Penuria este firească, cele mai multe produse nici nu există de fapt – de la hârtie igienică, la banala vată –, igiena se face deseori cu săpunuri obținute în casă (din sodă caustică și grăsimi animale), mâncarea e raționalizată și tot mai puțină. N-o să uit niciodată cum au dispărut eugeniile, adică niște amărâți de biscuiți tari ca piatra. Și cum dintr-o închisoare se mai și evadează, eu una cunoșteam oameni care au reușit să fugă în Austria, unde au cerut azil. Cum au trecut granița? Înotând peste Mureș și scăpând de gloanțe. Frații mei mai mari, o fată și doi băieți, plănuiau fiecare să plece. 

Ioana Nicolaie

Arsenia Bulța își formulează, de-a lungul romanului, mai multe aspirații (de la femeie de serviciu la școală la profesoară de dans). Reflectă ea o experiență personală, a dumneavoastră? Ați avut de-a lungul copilăriei/adolescenței visul de a deveni scriitoare?


Am știut încă de la opt ani că aceasta-i calea pe care vreau să merg mai departe. Sunt o norocoasă vasăzică. Întotdeauna am colecționat emoții, povești și enorm de multe imagini. Câteodată asta mi s-a părut greu de suportat, mai ales când n-am avut timp să aștern una, alta pe hârtie. (Asta nu înseamnă, desigur, că nu mi-am dorit să fac fotografie. Și-am descoperit că am talent de croitoreasă. )

 

Cîți ani ați avut la revoluția din 1989 și unde v-a „prins”? Ce credeați că se întîmplă în acel moment în România? Cum ați sărbătorit Crăciunul din 1989?

 

Mergeam cu colindul, aveam 15 ani, iar grupul de adolescenți în care mă aflam acolo, în nordul meu, a încremenit într-o casă. Se dădea la televizor, în direct, execuția familiei Ceaușescu. Era ireal, din afara vieții posibile, trăiam, de fapt, un șoc traumatic. Ni se spunea de zecile de mii de morți, de teroriștii care se împrăștie prin țară și împușcă oameni, ba chiar otrăvesc fântânile. Așa pătrundea în România libertatea. Fratele meu mai mare fusese în grupul care scosese din biblioteca orașului operele dictatorului și le dăduse foc în stradă. De la el am aflat de steagurile decupate de stemă și de primărița, o activistă sinistră, care fugise.  

 

Primele două romane au apărut la Paralela 45 și Polirom, după care, următoarele trei, la Humanitas. De ce această schimbare? 

 

A fost un context, nu un plan. Polirom, până în 2004, nu a avut o colecție de proză românească. N-avea nimeni. De fapt, autorilor tineri le era foarte greu să publice. Eu am câștigat un concurs de debut ca să-mi văd apărută Poză retușată – un volum de poezie,  martir, înjumătățit la publicare. Romanele, apoi, au ajuns în timp unde trebuie. Mă simt norocoasă că acum public la Humanitas și că am un editor minunat, căruia îi datorez multe, Lidia Bodea.

 

Ați primit propuneri de traducere a romanului și publicare a lui în străinătate?

 

Nu. Iar aici discuția ar putea fi foarte lungă. Pe scurt: un autor care nu are un agent nu are cum să pătrundă în străinătate. Și o completare: o literatură care nu-și promovează autorii n-are, de asemenea, nici o șansă să existe în lume. Dacă nu-ți „crești” traducători nu ai traducători. Iar puținii traducători pe care-i avem nu pot fi concomitent normatori de canon, critici desăvârșiți, agenți literari, specialiști în imagine etc. Nu sunt supermeni ai culturii.

 

Peste doi ani Fundația Melior va împlini zece ani de activitate, timp în care ați reușit să puneți pe picioare un număr considerabil de biblioteci școlare pentru copiii din diferite zone ale României. Ce lipsește cu adevărat: cărțile sau cei ce ar trebui să-i inițieze pe copii în lumea cărților? Prin ce se aseamănă copilăria dumneavoastră. din comunism cu cele întîlnite de-a lungul experienței de pe „teren”?

 

Fundația Melior e o poveste lungă, nici mie nu-mi vine să cred că se fac 8 ani de când există. Am ajuns între timp la 17 Biblioteci Melior, adică la nu mai puțin de 8000 de cărți donate unor școli sau spitale din țară. Am investit în educație zeci de mii de euro, în condițiile în care eu una sunt plătită cu un salariu minim pe economie, iar în Melior fac voluntariat. Binele e din verigi, nu-l poate face un singur om. Că energie vine mai ales dintr-o minte, asta da, e adevărat. Câteodată mă simt foarte obosită, tot ce-mi doresc e să nu mai fie nevoie de proiecte în care să duc eu cărți în școli, cer de multă vreme o lege în care în orice loc în care sunt copii să existe o bibliotecă; iar această bibliotecă să primească bani prin Ministerul Educației, nu prin primării. Iar fondurile de carte să fie anual completate cu volumele cele mai frumoase care apar. E o mare amărăciune – și rușine – că guvernanții noștri își închipuie că pot crește copii fără cărți citite. Asta în mileniul trei, în UE. Copiii noștri, cei mai mulți, nu au acces la cărți. N-au așadar viitor. Cât despre a compara o copilărie trăită într-o dictatură cu aceea dintr-o lume liberă, nu cred că e adecvat. E ca și cum ai pune pe același plan „libertatea” din închisoare cu… libertatea.

Fundatia Melior
Ⓒ Arhiva Ioanei Nicolaie

Care e reacția copiilor din localitățile unde ajungeți cu fundația, fiind, cel mai probabil, prima lor întîlnire cu o scriitoare în „viață”?

 

Fiecare proiect Melior e o bucurie și o aventură. Copiii au parte și de ateliere de joacă și imaginație, primesc cărți cadou, sunt uluiți de multe ori de cum pot arăta acestea. Mi s-a întâmplat să mi se arunce pur și simplu în brațe și să-mi spună că scriitorii sunt cei mai grozavi oameni – și nu erau copii de ciclu primar aceștia. Mi s-a întâmplat și să-mi explice de ce nu pot citi ei, cei din a doua șansă, care nu știu nici să vorbească bine românește, căci acasă folosesc un dialect rroma. Pe mulți i-am văzut încremenind cu un volum sau altul în mână, în fața rafturilor pline de volume noi, superbe, așa cum ei n-au văzut vreodată. Am întâlnit tare mulți copii care, deși au telefoane și tablete, nu au nici o carte acasă. Mereu îmi zic că bieții noștri copii sunt azvârliți spre viitor fără nici o plasă de siguranță.

 

V-ați gîndit să continuați „povestea” Arseniei și în context postcomunist? 

 

Parțial am scris-o în O pasăre pe sârmă. Mai departe, tare mi-aș dori un răgaz pentru un roman care se va depărta mult de lumea mea transilvană și numai pentru că se va petrece în mare parte la Berlin. Până atunci, sper să-mi iasă Miezul inimii, un volum de proză scurtă, cât și o reeditare, Cerul din burtă, un roman-poem la care eu încă țin mult.

Date biobliografice pentru Ioana Nicolaie: site-ul Humanitas

Foto: arhiva personală a Ioanei Nicolaie

Comin Divile
Cosmin Divile / Arhiva personală

Divile Cosmin s-a născut în Roman, județul Neamț. Este doctorand în cadrul Școlii Doctorale de Studii Lingvistice și Literare, Facultatea de Litere, UBB, cu o cercetare intitulată Literatura de călătorie română în context totalitar: de la propagandă la autonomie estetică, sub coordonarea prof. univ. dr. Ioana Bican. A absolvit Facultatea de Teologie cu o teză despre numele divine folosite în cartea Genezei, Facultatea de Litere cu o cercetare despre trei romane scrise de F.M. Dostoievski și masteratul de Studii Literare Românești cu o disertație despre copilăria și adolescența din comunism în romanele de după 1989. 

Din aceeași categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

ro_RO