mircea martin

Mircea Martin. Experiența editorială

Mircea Martin este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea din București, și membru corespondent al Academiei Române. Critic și teoretician literar, este președintele Asociației de Literatură Generală și Comparată, director editorial al revistei culturale Euresis, director al Centrului interdisciplinar de studii europene și românești Tudor Vianu din cadrul UB și membru al Asociației Internaționale a Criticilor Literari. Printre volumele publicate se numără Generație și creație (1969), Dicțiunea ideilor (1981), G. Călinescu și complexele literaturii române (1981), Introducere în opera lui B. Fundoianu (1984), Radicalitate și nuanță (2015). A coordonat (alături de Christian Moraru și Andrei Terian) antologia Romanian Literature as World Literature, publicată de Bloomsbury. Din 1990 până în 2000 a fost directorul editurii Univers, iar între 1991-2000 președinte al Asociației Editorilor din România, pe care a și înființat-o. A fost apoi director editorial la Paralela 45 și la ART. 

Pentru că mi-aș dori ca prin acest site să fac cunoscută și (măcar) o parte din istoria recentă a lumii editoriale românești, aș vrea să încep prin a vă întreba cum arăta editura Univers în 1990, când ați preluat conducerea, unde era sediul și cum funcționa ea.

În 1990 editura Univers funcționa în corpul central al Casei Scânteii, la etajul 8, se afla sub conducerea profesorului Romul Munteanu și era, cred, cea mai importantă dintre editurile din România. În orice caz, cea mai „citită”, pentru că oferta ei de cărți era compusă, în majoritate, din literatură străină, din romane în primul rând, dar și din cărți de critică, de teorie, care erau la mare căutare în acei ani, din motive bine cunoscute.

Îmi imaginez că în 1990 sentimentul libertății de a putea face tot ce nu s-a putut până atunci a fost secondat de instabilitatea economică, socială, birocratică. Vă mai amintiți care au fost cele mai mari provocări de atunci? Și cum le-ați depășit?

E adevărat că sentimentul libertății a fost sentimentul dominant, cel care ne-a însuflețit pe toți în acel moment și a fost argumentul care m-a făcut să accept conducerea unei edituri. Mai ales a unei edituri precum Univers. Însă am avut tot timpul și un alt sentiment, și anume că libertatea aceasta este o libertate condiționată și că editura nu este a mea: este o editură publică, prin urmare nu pot să-mi permit să dau curs unor opțiuni personale sau unor dorințe care țineau de formația mea sau de predilecțiile mele culturale. O condiționare pe care mi-am impus-o singur.

Într-adevăr, au fost multe provocări. De altfel, eu am preluat direcția editurii univers abia în aprilie 90, deși am fost numit în ianuarie de ministrul culturii de atunci, Andrei Pleșu. De ce am amânat preluarea editurii? Pentru că i-am lăsat timp de acțiune, de convingere, de negociere profesorului Romul Munteanu, care, după părerea mea, a fost un bun manager al instituției și un coordonator bun al selecției titlurilor, în condițiile date, de cenzură și dictatură.

Dificultățile au apărut deja în primele luni ale lui 91; în primul rând, dificultatea procurării hârtiei, dar și găsirii de spațiu tipografic, marea tipografie de la Combinatul Casa Scânteii fiind tot mai solicitată. Să nu mai vorbim de problemele difuzării, care s-au agravat pe măsură ce sistemul central de difuzare a fost demantelat, ca să zic așa. Cum le-am depășit? Le-am depășit cu greu, recunosc, și tot mai greu. A trebuit să cultiv și relațiile personale cu directorii de tipografie, a trebuit să fac deplasări la fabrici de hârtie din provincie. Editura Univers, dependentă cum era la început, ca și celelalte edituri de stat, de Ministerul Culturii, nu dispunea de un depozit propriu de hârtie, precum nou înființata și pe loc privatizata editură Humanitas, ca moștenitoare a Editurii Politice (aflată în subordinea directă a C.C. al PCR).

Pe de altă parte, nici calitatea hârtiei nu era cea necesară, cea pe care o doream. În fine. Acestea au fost momente de care îmi amintesc cu un fel de trist amuzament. Important este că am reușit să le depășim.

Și pentru că spuneați de hârtie și de cât de greu era să o procurați. Acum, din ce îmi spuneau editorii și din ce văd că se întâmplă și la agenție, tirajele medii sunt undeva între 1500 și 2000 de exemplare. Asta pentru cărțile traduse, eventual de ficțiune. Cum erau atunci?

Trebuie spus că e vorba de traduceri, pentru că, din câte știu eu, tirajele medii pentru restul cărților sunt acum departe de a atinge 1000 de exemplare.

Adevărat. Și care erau atunci, dacă vă mai amintiți? Mai continuau acele tiraje uriașe de dinainte?

Da, da, titlurile care au fost bestselleruri înainte de 90 și-au păstrat aceste tiraje masive. Au continuat multă vreme, adică ani buni. Și asta i-a asigurat editurii Univers o mare stabilitate; mai mult decât atât, a creat posibilitatea ca, prin veniturile pe care editura Univers le aducea Centralei Editoriale – pentru că atunci editurile erau reunite într-o centrală editorială – să se susțină și activitatea celorlalte edituri, care, publicând carte românească de pildă nu mai reușeau să obțină venituri suficiente pentru a rezista autonom. Asta a fost până prin 95, când, dacă țin bine minte, s-a desființat Centrala Editorială și fiecare editură a trebuit să supraviețuiască pe cont propriu.

Atunci cred că au și dispărut câteva dintre edituri.

Da, aici e o discuție amplă. Au dispărut din mai multe motive. Dar, în primul rând, pentru că cererea publică s-a tot diminuat.

Vorbeați anterior de difuzare. Și acum multă lume se plânge: fie că se solicită reduceri prea mari, fie pentru că se întârzie plățile. Spuneați că și atunci erau probleme; dar, după ce s-a dizolvat sistemul acela centralizat, au reușit să se repună pe picioare alți agenți de distribuție? Mai ales din țară?

Foarte greu. Și aici țin minte că am făcut deplasări în țară, să stabilesc relații cumva directe, personale cu anumite centre de difuzare. Țin minte că am fost la Arad, la Timișoara, la Brașov.

Și erau discuții separate cu librăriile?

Unele librării au fost preluate din start de persoane private. Cam asta s-a întâmplat. Dar relațiile au fost într-adevăr dificile și, după părerea mea, pentru industria de carte, desființarea sistemului centralizat a fost nefastă.

De distribuție?

De distribuție, da. Pentru că, așa cum am observat ulterior în vizitele pe care le-am făcut în străinătate, în Franța de pildă, aceste sisteme existau, erau centralizate și erau funcționale.

O altă provocare a editorilor din ziua de azi este promovarea cărților. Nu este suficient să le publici, trebuie să le și promovezi. Cât de importantă era atunci, în anii 90, etapa aceasta a promovării?

Promovarea a început să fie importantă și în anii 90. Până atunci nu era, fiindcă oricum cartea era un obiect râvnit, dorit, greu accesibil în raport cu cererea mare pentru orice fel de titlu, pentru pofta de lectură care a existat în anii 70-80, în anii comunismului, când, evident, în absența altor oferte, oamenii citeau cu multă râvnă. Și cartea avea realmente un rol central în educație, în educația intelectuală și morală a oamenilor. După 90 lucrurile au început să se diminueze și să se piardă până la urmă, să dispară, din păcate, așa că promovarea a devenit tot mai importantă.

Care erau mijloacele cele mai eficiente? Presupun că presa scrisă era în top.

Sigur că da. Presa scrisă, dar și lansările pe care le organizam la marile librării din București, librăria Eminescu, librăria Sadoveanu, Kretzulescu etc.

Deci și ele contribuiau…

Foarte multe exemplare se vindeau chiar pe loc, după lansare. Iar lansările erau anunțate în presă și chiar prin acest anunț publicul afla de carte și putea să aibă acces. Problema de astăzi este că nu mai știi de apariția cărților, descoperi cu mare întârziere și aproape din întâmplare titluri care au apărut acum câțiva ani. În librării nu mai găsești toate titlurile, cum era înainte. Într-o librărie din București găseai cea mai mare parte a ofertei de carte din toată țara. Nu se mai întâmplă așa ceva astăzi. S-a petrecut o pulverizare uriașă.

Cât de importantă era promovarea din gură în gură pe atunci. Funcționau recomandările acestea date mai departe de la unul la altul?

Nu îmi dau seama în ce proporție, dar funcționa și acest sistem, sigur. Exista încă pe atunci un fel de rest din coeziunea intelectuală care funcționase în anii totalitarismului, existau nuclee intelectuale care, desigur, contribuiau la răspândirea unor anumite titluri. Astăzi acele nuclee s-au transformat în rețele, eficiente din punct de vedere publicitar, dar au o zonă de interes foarte restrânsă, meschină, sunt tot mai clar conturate, dar neasumate ca atare, strâns legate de o agendă. Deseori, din păcate, politică.

În timpul directoratului de la Univers coexistau editurile fondate înainte de 1989 cu cele nou apărute după căderea regimului comunist. În 1991 ați înființat Asociația Editorilor din România. Cum funcționau atunci relațiile între editurile concurente? Care era climatul?

Am depus eforturi în sensul ăsta, pentru că printre editorii privați nu exista această dorință. Ideea de concurență era mult mai puternică și noii veniți în piață nu au înțeles necesitatea de a se organiza într-un corp care să apere interese comune. Am reușit în 91 să înființez această asociație și să o mențin până în 2000, când, împreună cu întreg boardul, mi-am dat demisia. Ce s-a întâmplat? Reușisem să strângem niște fonduri și am avut un trezorier care, în două luni de vacanță estivală, și-a însușit banii. Trist moment! Care spune ceva despre incapacitatea noastră de a face ceva împreună. De a construi și de a menține instituții vizibile și fiabile.

Cum i-ați convins să se alăture asociației pe cei care s-au alăturat în primele etape? Că spuneați că nu erau foarte entuziasmați.

I-am convins efectiv din om în om. Asta a fost. Am reușit să-i conving și, până la urmă, și-au dat seama că e nevoie, totuși, de această asociere. Și am reușit să obținem fonduri din impozitul pe care importatorii de copiatoare îl plăteau la intrarea aparatelor în țară.

Dar să reiau toată istoria. În 91 sau poate 92 am fost invitat în Norvegia. Nu pe linie editorială, ci pe linie universitară. Acolo am cunoscut editori și am fost chiar invitat la Asociația Editorilor din Norvegia. Și am aflat cu acest prilej că ei obțin fonduri din impozitele deținătorilor de copiatoare. Nu mai țin minte care era procentul, dar o sumă revenea asociației editorilor, pe de o parte, și scriitorilor pe de altă parte. Întors în țară, am reușit, cu ajutorul unor parlamentari, introducerea acest sistem și în România, astfel încât Uniunea Scriitorilor, cât și Asociația Editorilor au primit sume importante de bani. Și primesc în continuare. Evident, între timp, au apărut mai multe asociații de editorii care au ridicat pretenții. Cum se întâmplă. Toate lucrurile astea sunt prea bine cunoscute de cei care erau atunci în câmpul editorial.

Dar pentru cei care nu erau sunt complet noi.

Pot părea acum lucruri de senzație, dar chiar s-au întâmplat…

Atât la Univers, dar și apoi la Paralela 45 și la Art ați avut un proiect de recuperare a titlurilor care nu au putut fi traduse și publicate înainte de 1989, dar și de sincronizare a pieței de carte românești cu ce se întâmpla la acel moment pe piața internațională. Cum ați intrat atunci în legătură cu proprietarii drepturilor de traducere ale acelor titluri? Aveați legături personale deja stabilite cu editurile străine, colaborați cu agenți literari?

În primul rând, trebuie spus că la editura Univers s-a publicat mult. Și titluri importante, cărți fondatoare, cărți fundamentale, care, după aceea, cum știi de altfel, au intrat în bibliografiile obligatorii ale studenților umaniști. Sigur că acest efort, cum spui, efort de sincronizare, a continuat. Din păcate, și aici mă întorc la ceea ce am spus la început, această alegere a cărților de teorie critică, de filozofie a culturii a fost la rândul ei condiționată de nevoia de menținere a veniturilor editurii, pentru că nu mai era aceeași cerere ca înainte pentru astfel de cărți.

Recunosc, prin urmare, că nu am putut să public tot ce aș fi vrut. Nici la Univers, nici la editurile la care am făcut programul editorial ulterior, Paralela 45 și Art. Aveam liste de cărți extrem de importante, dar cum nu erau banii mei, ci banii altora – iar în cazul Univers erau bani publici – a trebuit să fiu foarte atent cu selecția lor.

Și de la cine obțineați drepturile de traducere atunci? De la edituri, direct?

De la edituri, de la agenții specializate, sigur că da.

Cu care aveați legături personale sau pe care le-ați abordat atunci?

În cazul editurii Univers, erau relații deja stabilite, pe care, evident, le-am fortificat prin participarea la târguri internaționale, prin negocieri la fața locului, prin discuțiile pe care le-am avut cu directori de editură și editori sau cu agenții respectivi. Participarea la târguri a fost esențială în acest sens. În momentul în care am trecut la Paralela 45 și apoi la Art, procurarea acestor drepturi a fost mult mai dificilă, pentru că nu existau aceste relații. Foarte multe drepturi era deja cumpărate, ocupate, rezervate de edituri românești și trebuia să găsesc alte titluri, alți autori. A fost o muncă mai dificilă în raport cu ceea ce am găsit și am construit în continuare la Univers.

O parte dintre aceste titluri se adresau mai degrabă specialiștilor în studii umaniste și mai puțin publicului larg. Îmi imaginez că pentru unii autori a trebuit să faceți adevărate pledoarii pentru a-i convinge pe cei din boardul editorial la Univers și pe patronii editurilor Paralela 45 și Art să-i publice. Cum decurgeau aceste negocieri? Sau aveați mână complet liberă?

A fost nevoie să-i conving nu numai pe patroni, dar chiar și pe colegii de board, mai ales pe cei de la editura Univers, că trebuie să continuăm să publicăm cărți de teorie și de critică, în ciuda faptului că se vând mai puțin. Și că prestigiul câștigat de editura Univers trebuie menținut prin astfel de apariții.

Sigur că nu am avut mâna complet liberă și trebuie să spun că nici nu mi-am dat-o eu însumi. Vorbesc mai ales de momentul Univers, când, director fiind, aș fi putut să-mi impun un anumit punct de vedere și să-l asum ca atare, dar nu am vrut să forțez nota în niciun fel, pentru că, încă o dată, îmi repetam tot timpul că nu este editura mea și, prin urmare, decizia pe care o luam trebuia să aibă parte de aprobarea membrilor boardului editorial. În legătură cu celelalte două edituri, acestea fiind gestionate de oameni care au investit banii proprii în constituirea lor, am folosit tot argumente referitoare la prestigiul necesar al editurii și, în bună parte, am reușit. Nu întotdeauna și nu întotdeauna cu rezultate materiale satisfăcătoare. Îmi amintesc, de pildă, cum a fost când l-am convins pe patronul editurii Art să inițiem editarea operelor lui Fundoianu și am scos două volume în condiții excelente. Din primul volum, care conținea poeziile antume ale acestui foarte important poet de limbă română, vânzarea n-a atins nici 150 de exemplare. Și nici măcar volumul al II-lea, care cuprindea o carte excepțională a autorului, Baudelaire și experiența abisului, nici acea carte nu s-a vândut mai bine, deși aici am obținut o subvenție străină, care a acoperit costurile traducerii. Prin urmare, a trebuit să mă supun evidențelor, să constat că teancurile de cărți nevândute apasă asupra situației editurii și să țin cont de această situație. E doar un exemplu.

Și pentru că pomeneați de târguri, vă mai amintiți care a fost primul târg internațional de carte la care ați participat în calitate de editor și cum a fost experiența aceea?

A fost târgul de la Frankfurt, care este cel mai important din lume, chiar dacă, probabil, nu este și cel mai mare.

A fost chiar în 90, 91?

Cred că a fost chiar în 90. A fost o impresie copleșitoare din toate punctele de vedere. Trebuie să spună însă că posibilitatea de a face comparații cu programul altor editurii cunoscute la nivel european, mari edituri, nu mi-a produs complexe de inferioritate. Editura Univers avea un program respectabil și respectat ca atare de partenerii străini. Și am încercat să obțin același nivel de calitate și de reprezentativitate culturală și la Paralela 45 și la Art. Contează mult calitatea cererii pe care o faci. Una e să ceri literatură de consum, ușor vandabilă, și alta e să ceri o literatură de a cărei calitate nu te îndoiești, dar de al cărei succes de librărie nu poți fi sigur. Pe atunci, din fericire, cărțile bune mai puteau fi răsfoite în librării. Astăzi ele ajung să fie vizibile numai prin insistențe de ordin material și promoțional.

Și cu aceste eforturi ați creat numeroase colecții care încă răsună în mințile multor cititori mai tineri sau mai puțin tineri, cum ar fi „Sinteze” sau „Prima verba” de la Univers, „Ocheanul întors”, „Demonul teoriei”, „Cărți cardinale” la ART, alături de regretata Laura Albulescu. Aveți vreo colecție preferată dintre acestea sau din cele pe care nu le-am numit aici?

Mi-e greu să aleg. La Univers mi s-a părut important să actualizez colecțiile existente deja, să le remodelez cumva. Colecția de literatură universală am împărțit-o în două: în „Clasici ai modernității” și, evident, în serii de autori contemporani (Orwell, Fowles, Michel Tournier, Boris Vian, Italo Calvino etc). Mi s-a părut important să recuperăm, deși nu era în profilul și în vocația editurii Univers, literatura română, să recuperez producția literară a exilului. Pe de altă parte, să încurajez literatura română contemporană. Așa am înființat colecția „Prima verba” și, în privința exilului, cele două colecții, „Itaca” și „Recuperări”. Univers a fost prima editură care a reintrodus autorii din exil în circuitul autohton.

Da, „Sinteze” este o serie pe ale cărei titluri le evoc nu fără nostalgie: Al doilea sex de Simone de Beauvoir, care pune bazele teoretice ale feminismului, Stăpâni și sclavi, studiul marelui sociolog Gilberto Freyre, care a produs o revoluție mentalitară în societatea braziliană etc. Ar mai fi de pomenit colecția „Spectrum”, dedicată unor cărți de imagologie și începută cu Danubius, faimosul volum al lui Claudio Magris. La fel, „A treia Europă”, menită să deschisă apetitul publicului autohton și pentru autorii din proximitatea noastră geografică, nu numai pentru cei occidentali. Această colecție am continuat-o la Paralela 45 sub numele de „Proxima”, ca și pe aceea dedicată „Romanului unui oraș” (Barcelona, Petersburg, Londra etc).

Ai rostit numele Laurei Albulescu, dispărută subit și atât de nedrept dintre noi, o persoană de o maximă inteligență și sensibilitate, a cărei carieră editorială a început la Paralela 45 și a continuat la Art. În ansamblul activității acestor edituri – și în memoria mea intelectuală și afectivă – este adânc înscris numele ei.

Dacă la Univers ați preluat ca director o editură cu o tradiție și un portofoliu deja închegate, la Paralela 45 și la Art, cu care ați colaborat în calitate de director editorial, a fost vorba de proiecte aflate la început. Care ipostază a necesitat eforturi mai mari și care v-a adus satisfacții pe măsură?

Toate mi-au adus satisfacții, în măsura în care criteriile de valorizare au fost cele pe care le-am amintit deja. Nu au fost satisfacții materiale, au fost satisfacții intelectuale, satisfacții legate de prestigiul fiecărei edituri și, mai ales, de rolul cărților publicate, de ecourile lor în edificarea unei culturi publice. Nu îmi pare rău de timpul investit în câmpul editorial, îmi pare rău de cărțile pe care nu le-am scris în acest timp.

Urmăriți în continuare activitatea editurilor în dezvoltarea cărora v-ați implicat: Univers, Paralela 45, Art?

În ceea ce privește editurile Paralela 45 și Art, fără îndoială că urmăresc în continuare activitatea lor. Am păstrat relații cordiale cu patronii lor și mă bucură succesele lor. În ce privește Univers, nu pot să uit că am plecat de acolo prin demisie, neacceptând abuzurile pe care noii patroni le-au făcut și aveau de gând să le facă. Adevărul e că nici nu prea aveam ce să urmăresc, pentru că Univers devenise o editură de apartament. Observ însă că, în ultimii ani, editura prinde aripi, se dezvoltă, reia unele colecții anterioare. Mă bucur. Ar fi păcat ca numele și renumele „Univers” să se piardă.

Interviu înregistrat audio și transcris.

Imagine preluată cu permisiunea revistei de pe www.observatorcultural.ro. 

Din aceeași categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ro_RO