Iulian Bocai

Iulian Bocai. Proza ca eseu despre lume

Iulian Bocai este prozator, cercetător și traducător. A debutat la Polirom cu Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (2018) și tot acolo a publicat și romanul Constantin în 2019. În 2020 i-a apărut la editura Tracus Arte Filologii (Instituționalizarea Studiului Literar În Europa), la bază teză de doctorat, pe care l-a obținut la Facultatea de Litere a Universității din București. Traduce din engleză, franceză și germană și studiază limbi clasice. Traduce poezie cu plăcere și ține un blog.

O să-ncep de-a-ndoaselea. Cine urmează după Priță Barsacu și Toader Constantin?

Dacă urmează ceva, sigur nu mai urmează ceva autobiografic sau studiu de personaj și viață locală. Ce-am început acum e mai degrabă exercițiu de imaginație. Spun „dacă” pentru că simțeam că încep să mă îndepărtez de literatură încă dinainte să scriu romanele și câteodată mă gândesc că au fost amândouă mai degrabă declarații de dragoste pentru un ideal de adolescență. Adevărul e că nu prea știu câtă literatură vreau să mai fac și m-ai prins într-o perioadă în care tocmai asta pun la îndoială: abilitatea literaturii de a mai însemna ceva pentru mine personal și pentru cine o citește, în general. E o descurajare care vine nu dintr-o nemulțumire literară, ci dintr-una mai degrabă existențială: nu mi-e foarte clar dacă literatura e limbajul potrivit pentru lucrurile pe care vreau să le gândesc în continuare. Mi se pare că ea mai ales arată cu degetul și că unele lucruri, ca să fie înțelese, trebuie să fie elucidate ceva mai bine decât prin simpla lor arătare. Câteodată pare mai simplu să spui un gând direct în loc să te gândești la el alegoric, cum pare să te oblige s-o faci. Ideile literare mari pot să existe și fără să fie explicitate și de multe ori e bine că e așa; dar reversul e că, dacă te duci la un roman cu întrebări, nu primești adesea decât paranteze, fiindcă literatura ocupă zona asta ambiguă la limita dintre viața trăită și viața explicată.

Spuneai într-un interviu că debutul de la Polirom, în urma concursului pe care l-ai câștigat în 2018 cu Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu, ți-a dat viața peste cap. Ce și cum s-a schimbat?

Am vorbit prea repede. În realitate nu s-a schimbat mare lucru, trăiesc în continuare fără o prea mare siguranță a zilei de mâine, cu zile în care muncesc mai mult decât gândesc, ca să pot să-mi cumpăr un răgaz de câteva ore în care să gândesc mai mult decât muncesc. O vreme am crezut că s-a schimbat încrederea pe care o am în propriile abilități artistice/intelectuale, dar de fapt acum cred că mă îndoiesc de ele mai mult decât înainte sau cel puțin în feluri noi.

Următorul roman, Constantin, a apărut destul de repede după Priță. A fost un efect al acestei noi vieți sau aveai materialul de dinainte?

Constantin a fost efectul faptului că aveam o bursă doctorală și voiam să mai scriu o carte cât mai puteam; am avut dorința mai clar în minte decât am avut ideea romanului, în orice caz. Materialul era chiar trecutul meu și n-a trebuit decât să mă decid ce poveste din el vreau să spun și cum, deși n-am nimerit-o din prima.

Ai făcut, cum se spune, „muncă de cercetare” pentru romanele publicate? Te-ai plimbat, de exemplu, pe străzile din spatele Dealului Mitropoliei, unde era casa lui Toader Constantin, sau ai fost la pescuit ca Priță Barsacu?

N-a fost nevoie, fiindcă amândouă sunt mai degrabă cărți de rememorare și intuiție. Deja fusesem acolo, în romane n-am făcut decât să le revizitez în memorie. Toate locurile alea aparțin vieții mele, dar, când sunt întrebat despre asta, nu prea îmi vine să spun mai mult decât am spus în cărți, fiindcă nu știu dacă aș face-o mai bine; dacă-ți reprezinți în persoană cărțile mai bine decât se pot reprezenta ele însele, ai eșuat scriindu-le.

Pe Priță l-a redactat Mădălina Ghiu, iar la Constantin a lucrat Lucia Răducea. Cum au fost colaborările acestea? Sunt diferențe mari între forma inițială a textelor și bunul de tipar?

La Constantin, da, are o poveste mai lungă, la Priță nu. Toată colaborările mele cu Poliromul au fost bune, iar Constantin a fost respins de fapt de Mădălina Ghiu, care lucra atunci la sediul din București al editurii și, nevrând să mă dau bătut, l-am modificat serios și l-am trimis la Iași, unde l-au acceptat. A făcut bine Mădălina Ghiu că l-a respins, în varianta inițială era mult mai prost. Acuma, în măsura în care poți să-ți dai seama de asta în indiferența relativ generalizată cu care e primită literatura română tânără, se întâmplă să fie cartea mea cea mai iubită.

În ianuarie 2020 Scena9 ți-a publicat o proză scurtă despre despărțire – „Ce știam atunci”. Care te lasă c-un gol în stomac și-un șurub în creier. De unde îți iei bucățile astea de viață pe care le transformi în literatură? Chiar din viață?

Numai din viață. Dacă le iei de altundeva, nu faci ce trebuie. Bine, „viață” poate să însemne multe lucruri; aici se întâmplă să însemne viața mea, din care aș mai putea să scriu câteva povești similare, nu pentru că ar fi fost din cale-afară de aventuroasă, ci pentru că mi-am înregistrat atent tristețile și știu cum să mi le explic. Dar cred că ce trebuie să se întâmple e să depășim biografismul și să ne gândim mai des la romane ca la construcții, nu ca la rememorări. Pentru asta însă trebuie să vedem în proză mai puțin o artă personalizabilă și mai degrabă un eseu despre lume sau în orice caz un comentariu care să ți-o dezvăluie mai mult decât o poate face povestirea vieții tale. Mi s-a și urât de personal, e drept.

În 2020 a apărut la Tracus Arte teza ta de doctorat sub titlul Filologii (Instituționalizarea Studiului Literar În Europa). Un studiu superdocumentat și solid argumentat. Cum reușești să faci trecerea de la discursul academic la cel de ficțiune și să eviți tonul livresc din proză, un lucru care nu le iese multor universitari deveniți prozatori?

Ceea ce e numit „discurs academic” e uneori rezultatul renunțării la ambiția ca lucrurile pe care le scrii să fie bine scrise, indiferent dacă sunt scrisori, eseuri sau articole. E poate cea mai falsă așteptare care li inculcă studenților de la Litere sau din alte părți, că seriozitatea, temeinicia sau profunzimea gândirii trebuie să se traducă în sobrietatea stilului și-n impersonalitatea lui. Gândirea serioasă nu exclude scriitura și știu mulți gânditori în cazul cărora pare s-o ceară. De fapt, încă mă joc cu ideea unui roman despre un personaj anarhist care să înceapă cu un curs universitar de vreo o sută de pagini, în care să se prezinte pur și simplu istoria anarhismului european ca și cum ar fi o cercetare. Dup-aia treci la poveste, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobișnuit.

Filologii

Și-n care dintre tipurile de discursuri te simți mai în largul tău?

În amândouă, deși bănuiesc că am un mai mare talent și mai multă răbdare pentru cel literar, în ciuda faptului că acum mă preocupă mai mult celălalt. Dar când oscilez între ele, nu simt deloc că am de ales între discursuri – mai degrabă între zone de preocupare. E adevărat însă că există o atenție pentru informație în discursul academic care temperează speculațiile și asociațiile metaforice, și de-aici impresia că el ar fi mai „rezervat”. Dar nu trebuie să fie, în niciun caz stilistic oricum.

Urmărești cronicile, recenziile cărților tale? Te influențează? Te impresionează?

Le citesc pe toate, chiar dacă sunt pe bloguri sau pe rețelele de socializare și le citesc întotdeauna cu interes, dar rar cu profit. Nu sunt sigur că se poate să nu fii afectat de răspunsurile la cărțile tale, fiindcă nu le-ai scris în neant și nu te gândești în neant nici la ce vrei să faci în continuare. Nici când se scrie negativ despre mine nu simt că pierd ceva – e un mare avantaj să fii citit și discutat: te întorci tu însuți asupra lucrurilor pe care le-ai făcut și ai mai multe ocazii să le pui în discuție, și-n felul ăsta ce înțelegere aveai se îmbogățește, fie și prin simpla contestare. Ți se oferă pur și simplu mai multe ocazii să-ți dai seama ce e cu tine și vrei să faci, un lucru la care nu poți avea acces decât dacă ești citit și discutat.

După publicarea primului roman, ai fost invitat și ai participat la Festival du Premier Roman de Chambéry. Cum a fost experiența de acolo?

Mi-a zis o tunisiancă că arăt bine într-o patiserie din oraș, iar Florica și Jean-Louis Courriol au fost gazde excelente.

Ai primit numeroase premii, atât pentru romane, cât și pentru studiul publicat la Tracus Arte. Ți-au influențat premiile acestea parcursul ulterior? Te-au ajutat în vreun fel?

Aș vrea să spun că-s importante și la un anumit nivel sigur sunt, dar nu cred că e unul foarte profund și în general găsesc că dacă mă trezesc prost într-o dimineață sau lipsit de încredere, premiile pe care le-am luat nu mă ajută. Parcursul nu mi l-au influențat, însă, fiindcă încă dinainte să public ceva eram obsedat de lucrurile astea și le-aș fi făcut și dacă n-aș fi luat niciun premiu. Premiile sunt ca analgezicele, bune în ziua în care le iei.

Ai tradus din germană, franceză și engleză, colaborând cu editurile Art, Arthur, Polirom, Booklet, All. Cum ai început să traduci și cum ai intrat în legătură cu aceste edituri?

Am început să lucrez cu All prin 2010 sau 2011, fiindcă se angajase la ei o prietenă, Dorina Ivan, care mi-a dat să traduc o carte foarte proastă de dragoste; între timp Dorina a plecat din țară, dar pe-atunci eram amândoi proaspăt absolvenți de literatură comparată și spectrul posibilităților noastre de angajare era foarte îngust. Era o carte ridicolă, cu arta de a auzi bătăi ale inimii, plătită mai prost decât era scrisă. Am tradus-o după ureche în timpul unei vacanțe de vară și mi-au dat alta. La Art am ajuns fiindcă m-a recomandat Bogdan Coșa Laurei Albulescu prin 2012, când aveam neapărată nevoie să muncesc undeva, fiindcă din cărțile traduse nu se putea trăi. La Polirom am ajuns tot prin Dorina și apoi prin cărțile scrise, la Booklet pentru că o știam pe Ruxandra Câmpeanu. Am ajuns mereu la edituri fiindcă știam pe câte cineva și nu datorită unor merite personale; de fapt, atunci când m-am apucat să traduc și să redactez, făceam niște greșeli oribile și nu mi-a plăcut cu adevărat niciodată. Singurul lucru pe care-l traduc și redactez cu plăcere e poezia și, uneori, filozofia.

Cum decurg relațiile cu editurile în materie de cerințe, deadline-uri, remunerare?

Și la Art/Arthur, și la Polirom, și la Booklet am lucrat numai cu profesioniști și n-am avut niciodată de ce să mă plâng, nici când am primit traduceri în care s-a intervenit dincolo de pragul unde încep orgoliile. Începuturile au fost mai aventuroase financiar, când nu mă știa nimeni și găseam de muncă la întâmplare, dar cred că acum lumea știe de care edituri să se ferească, iar mie mi se cer mai multe lucruri decât pot face. Nu țin minte, lucrând cu vreuna dintre ele, să fi întârziat vreodată plățile, decât acum vreo zece ani. Editurile românești nu mai sunt în anii 2000, problema lor acum e mai degrabă lipsa de personal. Problema noastră e că n-avem încă o editură universitară decentă care să acopere cercetarea ultracontemporană și depindem de editurile generaliste pentru asta, iar ele depind de piață prea mult ca s-o facă bine. 

Iulian Bocai

Ai tradus, printre altele, cărți semnate de Patrick Modiano, Oscar Wilde, Michael Ende, Tomi Ungerer și Malala Yousafzai. Ai libertatea de a-ți alege autorii pe care să-i traduci sau mergi „pe mâna” editorilor?

N-am această libertate sau nu foarte des, dar mi s-a întâmplat să recomand cărți și să fie acceptate sau să am prieteni printre editori și să primesc cărți bune. Problema e că lucrurile care mă interesează pe mine nu vând și de multe ori nici nu există în orizontul publicistic al editurilor românești, dar mă bucur că am putut să traduc Despre nesupunerea civică a lui Thoreau, pe care eu o propusesem și de care mă leagă nostalgii anarhiste din studenție.

Care carte dintre cele traduse ți-e mai dragă?

Despre nesupunerea civică și poate Caterina Categoric a lui Modiano. Modiano a luat premiul Nobel lunea, editura a semnat contractul pentru ea marțea și până vineri sau sâmbătă o tradusesem deja și era trimisă la tehnoredactare. A fost și ușoară, și subtilă și mereu mi-au plăcut cărțile de copii, pentru că pot să mimeze artistic puritatea.

Și-o întrebare care-i chinuie pe toți cei care s-au strofocat vreodată să-nvețe limbi străine. Tu cum le-ai învățat? Că, pe lângă cele de mai sus, ar mai fi și spaniola, îmi amintesc, și greaca veche, și latina, care m-au dus cu gândul la Bătrânul Safo – blogul de traduceri, poezie și alte cheștii mișto, pe care-l scriai cu Bogdan Coșa și Adrian Haidu (devenit, blogul, nu Adrian, obiect de admirație printre studenții de la Litere).

Engleză de la televizor și apoi din școală și facultate, franceză am făcut 11 ani la școală (diriginta mea din gimnaziu era profesoară de franceză și mă punea să învăț texte pe de rost), spaniolă am făcut trei ani în liceu, dar suficient cât să știu „cam ce spune” un text, germană am făcut unul sau doi ani în gimnaziu, dar nu suficient cât să nu fie nevoie să o învăț de unul singur, fiindcă aveam nevoie de ea academic, iar acum trag de mine să învăț greacă și latină din același motiv (pe astea nu le pot învăța singur, sunt prea dificile și am nevoie de înțelegerea și răbdarea unor profesori pe care din fericire i-am găsit și înțelegători, și răbdători). Dar cred că limbile pe care am vrut să le învăț și n-am reușit sunt mai multe. În general, cu limbile e așa: nu le învăț decât dacă am absolută nevoie de ele și nu învăț din ele decât atâta câtă nevoie am. Să nu ne închipuim că lumea chiar poate vorbi toate limbile în care poate citi. Fluența e un lucru care se câștigă greu și de obicei nu în mai mult de două sau trei limbi. Iar câteodată a cunoaște o limbă literară nu înseamnă a putea să folosești limba vorbită, cum de altfel se vede din interviurile viva voce ale lui Nabokov, de pildă. Câteodată mă sperii când îmi dau seama că există o variantă firească de a spune lucruri în engleză și eu o știu doar pe cea bolovănoasă, a parafrazelor; și limbi pe care le simți foarte intime încep să se atrofieze dacă nu le exersezi.

Poți trăi din scris? În orice formă ar fi el.

Aș zice „nu”, dar cred că e mai potrivit „absolut deloc”. Însă o să încerc să fiu optimist și să spun totuși că marea transformare care se petrece acum în literatura română nu este una a literaturii române culte/înalte, care pare mai degrabă să se prăbușească dacă o măsori prin rezultatele ei financiare, ci a literaturii de copii, unde tirajele depășesc borne la care literatura cealaltă nici nu poate să spere.

Spuneai la un moment dat că îți dorești o pauză lungă, în care să nu faci nimic, să spargi lemne sau să citești Philip K. Dick şi Cormac McCarthy. Ai spart? I-ai citit?

N-am spart, dar am citit Meridianul sângelui anul trecut și mi-a plăcut. Tot ce-aș vrea acum e să am câțiva ani în care să nu mai muncesc, ca să mai pot scrie o carte sau două. Pe de altă parte, m-am și plictisit de cărți ceva de speriat, și sunt plictisit până și de plictiseala mea de cărți, așa că poate am nevoie să nu mai fac nimic o vreme.

Fotografiile îi aparțin lui Iulian sau sunt preluate de pe site-urile editurilor.

Din aceeași categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

ro_RO