Dragoș Silviu Păduraru este profesor de limba și literatura română și de literatură universală la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Timp de doisprezece ani a fost profesor la Colegiul Național Gheorghe Lazăr. Este autor de auxiliare școlare, publicate la editurile Corint Educațional, Paralela 45 și Cartea Românească Educațional. A absolvit cursurile de licență și masterat la Facultatea de Litere a Universității din București, unde a obținut și titlul de doctor în filologie. Teza a fost publicată în 2016 la editura Tracus Arte sub titlul H. Bonciu și literatura de scandal, volumul câștigând Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor pe 2016. Un adevărat profesionist, Dragoș este preocupat să-i facă pe elevii săi să-și dea seama de rostul cititului, dar și să înțeleagă mai mult din ce citesc și ce trăiesc. Iar pentru aceasta rămâne mereu conectat la lumea și interesele celor mai tineri, fără a-și neglija propriile pasiuni.
Când ai știut că profesia ta va fi profesoratul și care au fost oamenii, cărțile sau întâmplările care te-au îndreptat spre ea?
Cred că profesoratul e și o formă de teatru. Ești un fel de actor pe scenă, joci un rol, ai nevoie de dicție, de memorie și de carismă. Poți transmite o idee într-un mod sec, fără nicio implicare emoțională, sau într-un mod „artistic”. Probabil că așa s-a născut relația mea cu această profesie, încă din clasele primare, prin cultivarea unei părți histrionice din mine. Lucrurile s-au mai reglat în timp, la liceu și în anii de facultate, când am urmărit o mulțime de profesori din generații diferite. Lecția pedagogică a unora dintre ei mi-a fost de folos. Din cărți nu aflai lucruri prea frumoase despre școală: nici de la Creangă și Caragiale, nici de la alții.
Cum arată portretul-robot al elevilor celor două colegii?
Elevii pun întrebări și au curiozități, ceea ce mă bucură. Au și multe pasiuni, sunt destul de creativi. Eu însumi învăț de la ei. Și vreau să cred că și ei pleacă de la orele mele cu lucruri interesante. Simt, de altfel, în acești 14 ani de învățământ, că generațiile s-au tot schimbat, că noi, profesorii, avem în față elevi cu alte abilități și interese. Societatea s-a schimbat și ea. E suficient să ne gândim la tehnologiile care au năvălit peste noi, la inteligența artificială și la alte asemenea inovații ale lumii actuale. Problema noastră majoră, a profesorilor de română, este cum să-i atragem spre lectură, spre cititul cărților adevărate. Cum să îi modelăm în sensul ăsta, mult mai profitabil, într-o epocă a „hoților de atenție”, ca să citez un titlu celebru, în care nu mai avem un timp al întâlnirii cu noi înșine, cu interiorul nostru. Suntem invadați de ecrane, de influenceri, de o lume cam zgomotoasă și, mi se pare, cam artificială.
Predai unora dintre cel mai bine pregătiți elevi din țară. Din experiența de până acum, care sunt așteptările elevilor celor două colegii de la profesori și care sunt, în sens invers, așteptările tale și ale colegilor din corpul profesoral?
Ce așteaptă elevii actuali? Vor ore interactive, care să-i pună pe ei în centrul atenției. Elevii mai doresc informații concentrate, schematizate. Se plictisesc destul de repede, pentru că ei au acces la atâtea dispozitive și aplicații interactive… Poate că vor să obțină informațiile cât mai repede și nu mai au răbdarea să citească cu atenție un roman clasic, să spunem. Profesorii, pe de altă parte, au în minte, fără îndoială, diverse așteptări. Că elevii nu mai au un orizont cultural, azi, e evident. Lucrurile diferă de la o disciplină la alta. La fel și colectivele de elevi: sunt destul de diferite. Noi, aceia care predăm limba română, avem anumite așteptări: ne interesează, pe lângă relația lor cu cărțile, și felul cum se exprimă în scris și oral sau modul de a argumenta o idee.
Îmi imaginez că și la Sf. Sava, și la Gheorghe Lazăr mizele cele mari sunt rezultatele la examenele naționale – Bacalaureat și Evaluare Națională în cazul celui de-al doilea colegiu. Își găsește lectura suplimentară sau de plăcere loc în programul elevilor? Ce citesc elevii tăi și cum reușești să-i motivezi în direcția aceasta?
Obiectivul meu este să formez cititori și oameni care să gândească pe cont propriu, mai ales într-o lume invadată de ecrane (mai mari sau mai mici). Nu să îi antrenez în toți cei patru ani pentru un singur examen, adică să lucrez mereu subiecte standardizate. S-a spus la noi că cititul e o practică tot mai rară. Când spun citit mă refer, evident, la cititul de cărți, indiferent pe ce suport, nu la cititul de informații disparate de pe net. Școala ar trebui să ne ajute să nu mai fim atât de dependenți de aceste tehnologii și de tot felul de aplicații. Elevii, însă, își cunosc prioritățile: când vine vorba de bac, de exemplu, nu prea se mai pune problema cititului de plăcere. Pe unii dintre ei îi văd dedicați trup și suflet, cum se spune, programei de examen. Aproape că lecturile de plăcere sunt exmatriculate din agenda lor zilnică. Și totuși, realitatea arată așa: examenul dictează. Sunt importante rezultatele pentru viitor, pentru admiteri la universități, poate și pentru orgoliu. Poate că viitorul ne rezervă surprize plăcute și vom avea parte, la limba și literatura română, de un alt fel de examen, care să mobilizeze mai mult viziunea proprie a elevului, capacitatea lui de a-și construi, plecând de la un text, un discurs bine articulat.
Primești și tu recomandări de lectură de la elevi? Ce ai încercat până acum?
Cum să nu! Și nu numai recomandări de cărți. Intră aici și jocuri, și filme, unele chiar surprinzătoare pentru mine. E straniu, totuși, că acele cărți recomandate nu sunt „vedete” la toate clasele. Eu am crezut că e vorba de un trend al generației, de a o citi, de pildă, pe Elena Ferrante. Poate că fiecare clasă are cărțile ei. Am ajuns să o citesc pe Elena Ferrante pentru că mi s-a recomandat. Este apreciat și Murakami, autor cu vânzări enorme; i-am citit unele cărți la sugestia elevilor. El oricum nu stă pe raftul autorilor mei preferați din literatura japoneză, dar e un scriitor de succes. Nu toate cărțile recomandate îmi provoacă bucurii, evident. Prin liceu am descoperit multe titluri pe cont propriu. Nu mi-a spus nimeni: citește cutare carte, e de căpătâi, vei fi fericit. Am citit pe atunci cartea de amintiri a lui Goethe, Poezie și adevăr, în traducerea lui Tudor Vianu, care m-a încântat, dar m-a și speriat puțin. Era scrisă de un tip hrănit cu cărți mari și grele, cărți care, cum s-a văzut, i-au prins foarte bine, nu l-au transformat într-un erudit plicticos. Omul părea a fi dintr-o altă specie. Cel mai mult îmi place să aflu părerea elevilor despre cărțile pe care le predau sau recomand. Mă interesează receptarea în rândul publicului foarte tânăr.
Pe lângă activitatea de la clasă ești autor al numeroase materiale auxiliare pentru liceu. Cum a fost primul astfel de proiect și, în linii mari, în ce constă realizarea unui asemenea volum?
Nu știu dacă sunt numeroase, nu le-am numărat. Gh. Adamescu, un profesor de pe vremuri, a scris mult mai multe, unele în colaborare. E adevărat: într-o carieră care se întinde pe câteva decenii! Primul proiect e de prin 2014, când am realizat, în coautorat, un auxiliar de a 11-a. Astăzi, după zece ani, constatăm că acea carte, utilă de altfel, este destinată mai curând elevilor foarte buni, ce doresc să performeze. Redactarea unei cărți de școală nu e un lucru ușor. Trebuie să știi să selectezi informațiile importante, să fii precis în definirea conceptelor și, nu în ultimul rând, să ai mereu în minte vârsta elevului pentru care este conceput materialul respectiv. E foarte important limbajul, să transmiți lucruri complicate într-un mod foarte accesibil. Claritatea ar trebui să fie o marcă a autorilor de cărți școlare, nu ermetismul, și nici, vorba lui Maiorescu, beția de cuvinte. Am văzut multe manuale și auxiliare scrise parcă mai mult pentru specialiști. De altfel, claritatea trebuie să fie o condiție obligatorie a meseriei noastre. În plus, un auxiliar e necesar, fiind și el un instrument de lucru. Nu ar trebui privit ca un reper absolut în cadrul orelor. Și totuși, în epoca noastră digitală, marcată de device-uri și AI, nu e rău să vedem în clase, pe bănci, cărți în format tipărit, chiar dacă profesorii apelează și la o mulțime de resurse electronice.
Seria Cititul ne face mai buni a fost coordonată de profesorul Ion Bogdan Lefter și publicată la editura Corint Educațional, iar la alte volume ai lucrat împreună cu colegele de la Gheorghe Lazăr, doamnele Dumitrița Stoica și Anca Davidoiu-Roman, apărând la editurile Paralela 45 și Cartea Românească Educațional. Cum ați ajuns să publicați aici și care au fost relațiile cu editurile? Ați mers voi cu sugestia de publicare către acestea, v-au propus editurile aceste proiecte?
Într-adevăr, doamnele profesoare, recunoscute ca autoare de manuale și auxiliare, atât pentru gimnaziu, cât și pentru liceu, au mai colaborat cu aceste edituri. Să nu uităm că sunt edituri preocupate de domeniul educațional. Eu m-am alăturat unei echipe prin 2014. Ideea de carte auxiliară venea de regulă de la edituri. Domnul profesor Ion Bogdan Lefter, de exemplu, ne-a mobilizat pe câțiva dintre noi pentru seria amintită de tine de la Corint Educațional în contextul în care, știm foarte bine, nu avem încă noile programe de liceu. Avem programe la gimnaziu, dar nu și la liceu. Mai știm că manualele din școli sunt destul de vechi, iar unele nu au mai fost reeditate. Copiii le socotesc chiar „antichități”. Era nevoie de o abordare proaspătă și de o conexiune cu reperele metodologice, lansate de Minister. Să nu uităm că elevii se cam sperie de autorii vechi, consacrați de școală. Proiectul acesta, Cititul ne face mai buni, are și scopul de a promova cărțile, de a-i apropia pe elevi de ele. Căutăm să punem în valoare, de asemenea, umanitatea din opere. M-ai întrebat de relații. Comunicăm foarte bine, doar suntem profesori de română, nu? Și să-ți mai spun un secret: la auxiliarele de la Corint Educațional (cele de a IX-a și a X-a, pregătim a XI-a) suntem autori din generații diferite, cu experiențe pedagogice diferite, ceea ce cred că e minunat.
Alături de predatul propriu-zis și de activitatea editorială, participi la numeroase alte activități, de la comisii de corectare, mă gândesc, la comitete de examene de grad sau altele asemenea. Care sunt cele mai dese astfel de activități? Sunt ele obligatorii? Poți ajunge să le faci de plăcere?
Particip la numeroase activități, dar care nu vizează întotdeauna evaluarea. Activități vor fi mereu, unele mai mult sau mai puțin epuizante. Să nu exagerăm: nu particip chiar la toate comitetele și comițiile din școli. Am avut, de pildă, corectura pentru simularea examenelor de bac. Am mai participat și la examenul propriu-zis, ca evaluator. Și totuși nu am cunoscut încă vreun profesor care să-mi fi spus că aceste activități sunt o plăcere. Poate plăcerea de a citi lucrări ale altor elevi, din alte școli? Plus că sunt și multe lucrări de evaluat. În acest an, cred că știi, evaluarea lucrărilor s-a desfășurat în format digital, pe o platformă a Ministerului Educației. Am mers în centre și am corectat la calculator lucrări care au „aterizat”, ca să zic așa, din toată țara. Ne-am făcut o imagine despre cum stau lucrurile și în alte părți ale țării.
Câtă vacanță au, de fapt, profesorii, ținând cont de toate activitățile discutate mai sus?
Știu că se spune mult în spațiul public că profesorii au vacanțe cam lungi. Una ar dura, zic unii cârcotași, vreo trei luni, timp în care profesorul, dacă ar avea un buget adecvat, ar putea pleca pe undeva, peste mări și țări. Să nu exagerăm, lucrurile nu stau așa… Mă și gândesc dacă noi, profesorii de română, de pildă, avem vacanță. Pe lângă pregătirea materialelor didactice, noi mai scriem și citim. Apar mereu cărți și filme noi. Ba chiar și reguli noi, avem un DOOM3, avem gramatici noi. Se poate numi asta vacanță, poate, dar e un timp în care te pregătești intens și te gândești cum să faci lucurile mai bine, cum să te adaptezi, cum să construiești scenarii didactice relevante pentru tinerii lumii de azi. Vom avea, probabil, și programe noi. Unii propun și cursuri opționale, care de asemenea necesită pregătire. Dacă mai ai în încadrare și ore de literatură universală, ca mine, atunci lucrurile se complică. Trebuie să-i recitești eventual pe marii scriitori ai lumii, să citești bibliografia critică (nu pe toată, evident, că nu îți ajung cinci vieți!), să vezi filme artistice, să-ți cumperi romane grafice… Sau să citești mulți alți autori despre care nu ai auzit încă și care ar merita discutați. Mereu te gândești și îți pui întrebări: cum ajungi cu informația la nativul digital de azi, la elevul de 7-8, sau la băiatul din ultima bancă, mai retras? Noi ne formăm mereu și căutăm soluții pentru a interacționa mai bine cu elevii noștri, care, de fapt, trăiesc într-o altă lume: aceea a imaginii și a informației. Ne gândim ce a ieșit bine anul trecut și ce nu, ce texte au avut succes și de ce acele texte au mers. Și așa mai departe. Și, în plus, trebuie să fim tot timpul în formă. Putem spune, altfel, că și actorii au vacanțe imense, dar ei își pregătesc noile și vechile roluri, nu?
Lucrezi la două licee de top ale Bucureștiului, dar ai contact și cu alte orașe, alte instituții de învățământ. Cum se vede școala românească dinspre centru? Care e dinamica dintre elevi și profesori? Ce merge și ce nu merge?
Școala românească se vede oricum rău din multe părți, și dinspre centru (depinde care e centrul), și dinspre alte orașe, mai mari sau mai mici, și dinspre mediul rural, probabil. Eu nu mă socotesc un profesor de „centru” și îmi cam displace formula „școală de top”. Știu care sunt problemele, unele foarte grave, din învățământ. Analfabetismul funcțional reprezintă în continuare o mare problemă. Am văzut asta și la examene. Sunt mulți elevi care întrebuințează tot felul de cuvinte („heterodiegetic”, „focalizare”), dar nu știu să alcătuiască o banală propoziție în limba română. Le sunt străine cuvinte elementare, au probleme serioase de exprimare. Nu cred că au ajuns vreodată la o carte, la lumea scrisă, cum zice Martin Puchner. Și mă gândesc cum a fost posibil ca acești elevi să termine gimnaziul, apoi liceul. Ce merge? Nu știu. Poate digitalizarea. Ce nu merge? Cititul. Statisticile nu sunt prea bune și editorii știu asta. Piața noastră de carte, după ultimele date, este foarte mică în raport cu altele din Uniunea Europeană. Ministerul ar putea face mai mult în direcția asta, a promovării cărții, prin programe, prin vouchere acordate copiilor și profesorilor și așa mai departe. Nu e rău să vedem și cum fac alții, prin alte țări occidentale. O altă mare problemă se află în mediul rural. Mi-am aruncat ochii pe rezultatele de la Evaluarea Națională și am văzut multe note mici, de 1, 2, 3 și 4. Unii dintre acei elevi au încheiat cu medii mari. Și lista este mult mai lungă. Ne-ar trebui multe interviuri ca să acoperim doar câteva dintre problemele sistemului de învățământ.
Ai absolvit și studiile de licență, și masteratul și ai obținut și titlul de doctor în filologie la Facultatea de Litere a Universității din București. Care sunt elementele care-ți populează mitologia personală a anilor de facultate?
Adevărul e că unii dintre noi, absolvenții de Litere, suntem legați de acest spațiu aproape mitologic. Calculând, sunt opt ani petrecuți acolo, pe „băncile” facultății, printre colegi care acum – mulți dintre ei – lucrează în învățământ și sunt profesori extraordinari. Și totuși, anii aceia au trecut destul de repede. S-au șters destule amintiri. Țin minte și acum unele amfiteatre și săli de curs, legate de un anumit profesor. Acolo, la Universitate, s-au închegat prietenii și s-au copt idei. Ajunsesem să cunosc aproape toate cotloanele… Ai dreptate, există o mitologie a locului, a spațiului care, într-un fel, te-a hrănit spiritual. Ai întâlnit oameni și cărți, sau oameni cu cărți, scriitori, critici literari, lingviști, comparatiști, antropologi. Am frecventat, pe lângă biblioteci, și o mulțime de cafenele, unele nu mai există astăzi, lucrurile s-au mai schimbat. La masterat, la studii literare, am fost bine îndrumați de domnul profesor Bogdan Lefter, coordonatorul de atunci al programului. Anii doctorali au trecut parcă și mai repede, nu știu cum, poate pentru că tot scotoceam inedite prin arhive, umblam pe la colecții și citeam ziare din interbelic. Mă pasiona avangarda pe atunci, și am scris o teză, coordonată de regretatul profesor Nicolae Manolescu, despre un autor puțin cunoscut, dar foarte versat în modernitatea occidentală, mai ales în versiunea ei expresionistă, de tip german. Sunt acum din ce în ce mai atras de clasicii noștri. Recitindu-i, am impresia – pe zi ce trece – că sunt tot mai mari.
Când to do listul zilei e bifat, care e mixul perfect în materie de lecturi de plăcere și muzică și/sau filme?
Știi ce se întâmplă, Oana, noi toți aspirăm la un astfel de mix, cum zici tu. Dacă îți place ceea ce faci, nu mai intervine plictiseala, totul e o plăcere: să recitești un roman clasic, cum fac eu cu Don Quijote, pe care trebuie să-l predau, sau cu Mizerabilii. Și, eventual, să mai am timp de o carte faină contemporană, de un concert rock sau de o piesă inteligentă de teatru. Apropo, eu merg destul de des la teatru, având – iarăși – în minte ideea de a vâna piese posibile pentru elevii mei.
[Fotografiile fac parte din arhiva lui Dragoș Silviu Păduraru.]
