Ramona Tănase este Copyright Manager la Grupul Editorial Art. A obținut doctoratul la Facultatea de Litere a Universității din București și și-a publicat teza la editura Tracus Arte sub titlul Politicile lui Mircea Eliade: de la tinerețea legionară la maturitatea exilului. Are o mare pasiune pentru Portugalia, unde a studiat o vreme, și o mare slăbiciune – devotamentul față de prieteni, pe care eu rar l-am pomenit și tot rar l-am răsplătit. Că umoru-i punct forte.
Vorbim despre cărți, așa că aș vrea să începem cu ce e mai important. Cititul. Ce carte te-a dat pe spate în ultimul timp. În ultimii ani. Sau de când te-ai apucat de citit.
Ulise. Dar nu cum crezi :))) Nu reușesc să avansez cu dânsa, nici nu mai știu la a câta încercare sunt. Pe la începutul pandemiei am zis că ăsta-i momentu potrivit să mă reapuc, vorba lu Preda, timpu’ părea să aibă răbdare când nu ieșeam cu zilele din casă. Și tot vorba lu’ Preda: timpu’ n-a mai avut răbdare și tot necitit mi-a rămas. Și nu știu de ce am vaga impresie că așa o să și rămână până la sfârșitu’ viețuirii mele, în ciuda multiplelor încercări pe care cu siguranță le voi mai face.
Ești coordonator de drepturi la Grupul Editorial Art din 2017. Povestește-mi un pic despre ce presupune jobul ăsta și care e experiența ta anterioară.
Să zicem că experiența anterioară a fost variată. Mi-am început „cariera”-mi impunătoare vânzând asigurări de viață. Mă rog, asta ar fi trebuit să fac, dar să zicem că mi-am dat seama încă de la interviu că n-am nicio șansă. Și totuși am încercat vreo 3 luni ca să pot peste ani să povestesc asta. Foarte de succes a fost experiența, am făcut 2 asigurări, unor persoane cunoscute și ca bonus am primit și un telefon mobil pe care l-am pierdut la scurt timp după. Apoi am lucrat vreo 5-6 ani în multinaționale, pe tot felul de proiecte francofone 🙂 După ce am terminat studiile, am zis că ar fi cazul să încep să lucrez în domeniul pe care mi-l alesesem și am lucrat 2 ani la Muzeul Național al Literaturii Române.
Și din august 2017 sunt la Grupul Editorial ART, ocupându-mă de departamentul de copyright. Presupune să mă ocup să cumpărăm titlurile pe care vrem să le traducem. Găsit manuscrise, găsit deținătorii drepturilor, făcut oferte, negociat contracte, obținut fișiere editabile etc. Mai multe sau mai puține, cine le mai ține socoteala? Important e să publicăm cărțile.
În ceea ce privește literatura universală, ești omul de legătură dintre editori și agenții literari sau alți proprietari de drepturi de autor. Probabil primești zeci de mesaje de promovare cu titluri noi în fiecare zi (de la mine cei puțin două). Cum faci să le triezi și cum te asiguri că nu ratezi următorul premiul Nobel pentru literatură?
Mă rog la toți dumnezeii :))))
Păi, citesc toate mailurile, mă uit în mare pe sinopsis sau manuscris sau ce e. Și dacă mi se pare ceva interesant, discut cu ai mei colegi care coordonează imprinturile noastre, să văd ce părere au și ei. Avem și recenzori externi, la care apelăm când avem dubii dacă o carte s-ar potrivi sau nu etc.
Câteodată eu sunt cea care le scrie zeci de mesaje agenților :))) Pentru că am primit o recomandare sau am vrea să citim o carte sau sau sau.
Ți s-a întâmplat să regreți că ai trecut prea repede peste un titlu sau un autor care apoi a ajuns supercunoscut? Dar reversul medaliei? Să pariezi pe o carte care nu părea să aibă prea multe șanse, să-i convingi pe coordonatorii de colecții s-o accepte și apoi să devină un hit?
Da și da. Mai ales primul „da” e inevitabil să se întâmple, n-ai ce face. Treci peste și speri ca următorul moment în care se întâmplă asta să nu fie în viitorul apropiat 🙂)) La al doilea „da”, poți doar spera că ai fost într-o zi inspirată când ai luat decizia. Și apoi tot la dumnezei te rogi ca titlul să aibă parte de ceea ce crezi tu că merită și că stelele se aliniază și cititorii rezonează. Și multe alte și-uri. Ca-n viață.
De multe ori, ca să obții drepturile pentru un titlu, are loc o negociere între tine și proprietarul lor sau agentul literar care le reprezintă. Vezi vreo diferență între felul cum negociai o ofertă la începuturile tale la Art și cum o faci acum? Care sunt instrumentele care să te ajute să-ți perfecționezi abilitatea asta?
Știi cum e, cu timpul vin toate. Repetiția e instrumentul. E o diferență enormă, dar mi-a rămas aceeași strângere de inimă când, inevitabil, în licitații se ajunge la sume măricele. Și aș vrea și titlul, dar nici n-aș vrea să „ajut” la stricarea pieței prin licitarea unor sume enorme fără acoperire etc.
Poți dezvălui și unii ași din mânecă pe care i-ai folosit până acum și cu ajutorul cărora ofertele tale au fost acceptate?
Farmecul personal (noroc că nu ne prea știm între noi după față) :))))
Știi că e citatul ăla semilacrimogen al lui Nichita Stănescu, „Ochii mei s-au uitat în ochii lui Arghezi, care s-au uitat în ochii lui Eminescu”. Ai avut senzația, lucrând cu agentul lui J.K. Rowling, cel mai celebru și bine plătit autor din toate timpurile, că, într-un fel, ai vorbit cu scriitoarea însăși? Glumesc. Aveți în portofoliu unele dintre cele mai mari nume ale literaturii universale. Simți că ești parte, prin jobul pe care îl ai și editura la care lucrezi, din bulgărele care rostogolește prin lume succesul unor J.K. Rowling, Astrid Lindgren, Margaret Atwood, Fredrik Backman sau, pentru foștii studenți la litere, Edward Said sau Harold Bloom?
Eu simt că sunt parte a editurii. Și că, inevitabil, suntem toți șuruburi (mai mari, mai mici, mai ruginite, mai unse) ale mecanismului editorial internațional. Merg și eu cu tăvălugul dacă mă ia.
Te ocupi și de obținerea drepturilor de autor sau a permisiunilor de citare sau publicare ale unor creații aparținând autorilor români. Diferă modul de abordare față de procesul de achiziție a unor titluri străine?
Diferă, da, pentru că le scriu în română 🙂 Glumesc și nu prea. Diferă pentru că, din păcate, sau, eu știu?, poate din fericire, vorbim de piețe diferite, cerințe diferite, posibilități și așteptări diferite. Mentalități diferite. Știi și tu cum e cu identitatea și alteritatea. Cam așa și aici.
Pentru cineva care nu are contact cu domeniul drepturilor de autor, cum faci să descoperi cine deține drepturile unui autor care nu mai este în viață și ai cărui urmași nu sunt cunoscuți?
Da’ cum nu faci? Începi și scormonești în marele internet, întrebi în stânga și-n dreapta, poate pe unele le mai știi din experiențe anterioare. Dar înainte de toate, dacă este vorba de autori români și nu știi sigur cine-s moștenitorii, prima instituție la care apelezi este CopyRo, Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor. Și dacă nu e în portofoliul lor, dă-i și caută.
Dacă este autor străin, cauți să vezi dacă are vreun estate care i-a moștenit drepturile de autor, dacă estate-ul este reprezentat de vreo agenție, dacă agenția este reprezentată în România de o altă agenție și tot așa. Ca-n celebra vorbă: din mână-n mână până-n… pânzele albe.
Așa am pățit când îl căutam pe ilustratorul lui Aumădoare [de Kornei Ciukovski]. După ce am epuizat sursele oficiale și nu l-am găsit, am vorbit cu o prietenă care avea o prietenă în Rusia, care avea o mătușă care la rândul ei avea prietene în lumea editorială. Și am făcut rost de numărul lui de telefon. Laura Albulescu [redactor-șef la editura Art] a apelat la un prieten care avea o prietenă care știa rusă și l-a sunat din partea noastră, a răspuns soția lui și totul părea că merge bine până când a pus capăt conversației telefonice zicând: „Vă rog să reveniți mai târziu, tocmai ce a ajuns ambulanța să îl ducă la spital!”. Din fericire, nu a fost nimic grav și uite așa Laura și-a mai îndeplinit unul dintre vise și a lansat cu surle și trâmbițe colecția Arthur Retro. Și restu-i istorie editorială 🙂
Care este cea mai interesantă experiență cu autorii sau moștenitorii autorilor români (fie ei scriitori, ilustratori sau traducători)? Mă gândesc aici la colecția menționată mai sus, Arthur Retro, în care ați publicat ediții noi ale unor cărți apărute în România cu câteva zeci de ani în urmă. Presupun că fiecare titlu în parte a fost o aventură.
În primul rând, trebuie să precizez că de găsirea autorilor și moștenitorilor autorilor români se ocupă Laura, inițiatoarea și coordonatoarea colecției. Doar câteva au fost cazurile în care am plecat împreună în căutarea lor. Dar unul sigur este memorabil pentru amândouă.
Așa se face că eram cu Laura pe străzile Bucureștiului într-o zi extrem de călduroasă (amândouă mari amatoare de caniculă din născare) și ne duceam la un muzeu care are în colecție câteva lucrări ale ilustratorului pe care îl căutam. Nu aveam nicio informație despre moștenitori, absolut nimic. Trebuia să pornim de undeva, așa că hai la muzeu să vedem de ne pot ajuta. A durat ceva până am ajuns pe aceeași undă cu domnii de la muzeu, dar cert era că drepturile nu sunt la ei și nici nu păreau să știe cine-s moștenitorii. După îndelungi tratative, am reușit să găsim actul de la notar prin care moștenitorul dona muzeului lucrările respective. Aveam acum un nume și-o adresă dintr-un act care fusese făcut la începutul anilor ’90. Nu voi dezvălui numele complet din motive evidente, dar cert e că noi am plecat de acolo în căutarea unui domn René Icsulescu.
Am ajuns la blocul cu pricina, am avut noroc și ne-am întâlnit și cu administratorul, l-am întrebat de domnul René Icsulescu și ne-a zis că o putem găsi pe doamna Icsulescu la apartamentul Y. Eu și Laura ne imaginaserăm scenariul: domnu René a murit și, logic, doamna Icsulescu e moștenitoarea. Poate au și copii, deja eram cu arborele genealogic gata când am ajuns în fața ușii. Ne-a întâmpinat o doamnă și noi tot încercam să-i comunicăm că am vrea să vorbim/să știm ce s-a întâmplat cu domnu’ René pentru că am vrea să publicăm cartea cu ilustrațiile tatălui său, să facem contract etc. Răspunsul firesc a fost: eu sunt René Icsulescu, așa mi-a pus tata numele. Și tot vorbind cu doamna, am văzut că nu se moștenesc doar drepturile de autor, ci și simțul umorului. Și de atunci numai domnu’ René îi zicem doamnei René :)))
Apropo de aventuri, printre experiențele incitante ale fișei postului se numără și participarea la târgurile de carte internaționale, Bologna, Londra și, buricul târgurilor, Frankfurt, unde se adună mai toată lumea din industria cărții, care are legătură, într-un fel sau altul, cu drepturile de autor. Pentru tine cum este la târguri? Îți amintești ceva interesant poate de la primul la care ai fost?
E viermuială la târguiri, agitație, veselie, discuții serioase, discuții neserioase. Întâlniri, cărți, agenți, scriitori, editori. E toată activitatea unei industrii concentrată într-o săptămână. Chintesența, cum ar veni.
Îmi amintesc enormele pavilioane de la Frankfurt, ăsta-i primul la care am fost, și că hălăduiam pe acolo ca o găină fără cap, nu prea știam ce caut eu în viața mea. Și că m-au ros tenișii care nu erau obișnuiți ca picioarele mele să se preumble atât.
Memorabilă a fost o petrecere organizată de o editură din Rusia. Nu zic mai multe, secret profesional 🙂)))
Dar pentru o editură cât sunt de importante aceste târguri, în ce fel se poate monetiza investiția necesară participării?
Sunt foarte importante. Mai ales în ceea ce privește relațiile cu oamenii, în asta cred că se poate monetiza investiția. Dezvolți și menții relații cu oamenii cu care colaborezi și care te pot ajuta în demersul tău de a-ți face treaba cât mai bine.
Rămânând în zona târgurilor, participi și la cele locale, din București, la Bookfest și Gaudeamus. Față de cele menționate mai sus, dedicate profesioniștilor din domeniul cărții, acestea sunt târguri cu vânzare de cărți, deschise și publicului. Exceptând ultimul an, în care târgurile s-au mutat online din cauza pandemiei, care este rolul lor din punctul de vedere al unui coordonator de drepturi? Ai și de aici ceva amintiri demne de povestit?
Pentru mine, rolul este unul pur sociologic. Bine, exceptând puținele întâlniri pe care le am în cazul în care participă cineva din străinătate și vrea să ne întâlnim. În rest, stau la stand și mă uit la cum și ce cumpără vizitatorii, ce îi interesează, ce caută, ce întrebări pun, ce feedback ne dau etc.
Pentru că aș
vrea ca site-ul ăsta să fie util și tinerilor, studenților interesați de
domeniul editorial, spune-mi, te rog, cât de mult contează în activitatea ta
profesională de zi cu zi faptul ai absolvit o facultate de litere și că ai
făcut și un doctorat în literatură? Sau cât de mult ajută experiența
anterioară?
Contează. Destul
de mult, aș zice. Nu e esențial,
că doar știm cazuri de oameni care au reușit în alte domenii decât cele în care
aveau studii. Ajută, pentru că nu trebuie să o iei chiar de la capăt. Ai niște
repere în funcție de care te poți poziționa. E și foarte mult de învățat pe
lângă ce ai acumulat terminând o facultate, un doctorat, că doar, na,
literatura e un organism viu (ca să trecem cu grație prin clișee).
Totul contează,
absolut tot. Și experiența. Și studiile. Și caracterul. Și ce ai făcut. Și ce
n-ai făcut. Și ce ți-a fost lene să faci. Și ce ai făcut în
silă.
Pentru mine,
ca agent literar, una dintre cele mai tari senzații e atunci când reușesc să
vând într-o altă țară drepturile de traducere ale unei cărți românești care
mi-a plăcut foarte mult. Cum fost cazul romanului lui Alex Moldovan, Olguța
și un bunic de milioane sau al celui scris de Liliana Corobca, Caiet de
cenzor. Pentru tine care sunt minutele de glorie?
Când câștig o licitație pentru un titlu pe care îl vrem
neapărat. Și când obțin o finanțare.
Ca să revenim de unde am plecat. Ce background sonor i-ai pune cărții care te-a dat pe spate?
Dă, mamă, cu biciu-n mine!
