Magdalena Mărculescu este directorul editorial al Grupului Editorial TREI și membru fondator, alături de Vasile Dem. Zamfirescu și Silviu Dragomir. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din București, a făcut studii postuniversitare în Franța și este doctor în filosofie. De treizeci de ani îmbină pasiunea pentru cărți și intuiția antreprenorială pentru a crea și a consolida, alături de echipa pe care o conduce, unul dintre cele mai importante proiecte editoriale din România – Grupului Editorial TREI. Fie că e vorba de colecțiile de psihanaliză, psihologie și psihoterapie, de cele dedicate ficțiunii sau nonficțiunii, de imprinturile și colecțiile pentru copii și adolescenți, Magdalena Mărculescu a contribuit la dezvoltarea fiecăreia, selectând titlurile și oamenii cei mai potriviți, dându-le tuturor coeziune și coerență, aducând împreună entuziasmul și profesionalismul.
Dacă nu ați fi fost editoare, v-ar fi plăcut să fiți jurnalist turistic. Care sunt cele mai exotice locuri pe care le-ați vizitat în carne și oase? Dar cele în care ați călătorind citind?
Ce interesant! Acum niște ani am scris despre fantasma mea de a fi fost jurnalist turistic… Doar că atunci când vorbești despre o fantasmă, zic eu, o faci clar într-un registru imaginar și într-o morfologie a interiorității. De ce zic asta? Atunci, poate – și acum, în mod cert – nu aveam în minte locuri exotice. Cea mai bună dovadă este că până astăzi nu am vizitat niciunul propriu-zis (mai există astăzi locuri exotice?), ci am trăit mai degrabă în nostalgia unei povești odiseice: drumurile și destinațiile mele sunt pe urma unor narațiuni ideatice, pe care le-am desprins în mare parte din cărți. Poate și pentru că în copilăria mea comunistă îmi puteam permite să citesc, dar nu și să călătoresc. Ce m-a fascinat cel mai mult de-a lungul vieții au fost spațiile la care mult timp nu am avut acces decât pe calea gândului, puncte în care geografia reală a fost susținută de o căutare interioară și deopotrivă de o impresie livrescă. Mă tem că „locurile” mele pot părea banale… Nu pot să uit însă impresia devastatoare de cuprindere pe care am avut-o pe Muntele Pantocrator din Corfu, un vârf care nici măcar nu este cel mai înalt vârf pe care să fi urcat vreodată (are doar vreo 900 de metri), dar de unde poți vedea nesfârșitul mării care se naște din stâncă și duce undeva înspre eternitate. Ceea ce „căutasem” să înțeleg exclusiv cu mintea în timpul facultății – prin transpirații conceptuale și îndoieli de sine –, ideea filosofică de infinit, de principiu al cosmosului, a devenit cât se poate de clar intuitiv, fără pic de efort, pentru că vedeam cu ochiul liber ceva ce pentru grecii antici fusese tot timpul evident, o realitate care a cerut de la sine să fie rostită prin temeni precum arche, apeiron, kosmos, logos etc.
La fel mi s-a întâmplat cândva, într-o zi, când am coborât cu schiurile la baza muntelui, într-un sat elvețian, pentru o pauză de ciocolată caldă și Apfelstrudel… m-am trezit total nepremeditat în exact atmosfera stranie din Marea spaimă de la munte a lui Charles Ferdinand Ramuz. Și, da, au existat mai multe locuri ca acestea, marea bucurie a călătoriilor mele este să regăsesc în diverse spații geografice sentimentul că, deși nu am mai fost acolo, le-am aparținut mereu într-un mod misterios și plin de sens.
Despre începutul editurii Trei Silviu Dragomir spune că „a fost rodul pasiunii și entuziasmului a trei oameni”. Cum a luat naștere acest proiect și care au fost cele mai importante puncte de inflexiune în cei treizeci de ani pe care i-a aniversat în 2024?
Editura Trei a luat naștere în 1994. În același an, în timp ce eu încă lucram la teza mea de doctorat, tatăl meu a fondat Editura Pandora M. Odată ce mi-am obținut doctoratul în filosofie, Pandora M a fuzionat cu Trei, devenind Grupul editorial TREI, un proiect comun al lui Silviu Dragomir, al domnului profesor Vasile Dem. Zamfirescu și al meu. Și eu, și Silviu fusesem studenții domnului profesor, parteneriatul nostru ideatic începuse de pe „băncile școlii”, după Revoluție, și s-a continuat în publishing, unde ne-am găsit toți trei „locul creativ”, ne-am reunit ambiția și energia, gustând din plin frumusețea vieții între cărți, cu seducția ei intelectuală, dar și cu provocările antreprenoriale pe care ni le-a oferit. Puncte de inflexiune au fost mai multe: începuturile, momentul în care, după 2000, am extins portofoliul de psihanaliză al Editurii Trei la psihoterapie, psihologie, iar apoi la literatură; momentul în care am început să publicăm, în 2013, literatură pentru adolescenți, apoi pentru copii; venirea lui Bogdan-Alexandru Stănescu în echipa noastră, coordonator al imprintului Anansi, crearea unui portofoliu în creștere de autori români de ficțiune și nonficțiune deopotrivă etc. De la o mână de oameni, am devenit în timp o echipă puternică, ca o familie în care fiecare și-a adus „vocea” și a făcut să fim ceea ce suntem.
Ce reprezintă cei treizeci de ani în termeni de titluri publicate, bestsellere, longsellere, exemplare vândute sau tipărite?
Multe experiențe frumoase, succese scontate, însă și unele neașteptate, uneori și deziluzii, mize neconfirmate de piață, dar – dincolo de toate – o experiență acumulată, pentru că am început fără să știm ce înseamnă publishingul, nimeni nu ne-a învățat, ne-am inventat pașii. În plus, fiecare clipă se încăpățânează parcă să demonstreze că provocarea prezentă este mai puternică decât experiența acumulată… un lucru mi-e clar: nu te poți culca în nicio clipă pe laurii unui know-how care te-ar feri de surprize. Dar am muncit tot timpul cu o plăcere mai largă decât viața însăși, aș retrăi la infinit fiecare secundă pe care am petrecut-o în universul acesta editorial pe care am reușit să ni-l creăm.
În cele trei decenii de activitate, editura a trecut peste multe situații-limită, de la nesiguranța anilor ’90, la criza din 2009-2010, la mult mai recenta criză energetică. Au existat titluri salvatoare, cele care au funcționat ca locomotive care au ținut pe șine grupul editorial?
Da, sigur, în primul an de existență al editurii, în 1994, Freud, Eseuri de psihanaliză aplicată. Apoi: Peter Collet, Cartea gesturilor; Christophe André & François Lelord, Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile; Stieg Larsson, Trilogia Millenium; John Green, Sub aceeași stea. Mai nou: Elena Ferrante, Prietena mea genială și, de fapt, întreaga Tetralogia napolitană; Delia Owens, Acolo unde cântă racii; James Clear, Atomic habits; Mark Manson, Arta subtilă a nepăsării, Mark Wolyn, Povestea ta a început demult. Iar la acest sfârșit de an: Petronela Rotar, Totul e în regulă în mine și în lume. Este interesant că în topurile de vânzări încep să apară din ce în ce mai mulți autori români.
Sunteți director editorial al Grupului Editorial TREI. Cum arată ziua dumneavoastră de lucru?
Începe la birou dimineața și se termină la birou seara. Întotdeauna am avut o echipă frumoasă, la început, acum treizeci de ani, eram mai puțini de 5 persoane, acum suntem aproape 50, dintre care jumătate lucrează strict în redacție: editori, redactori, PR-i – oameni care sunt angajați permanent și sunt implicați în „producerea” cărților, adică în selecția de titluri, lectura manuscriselor, organizarea fluxului editorial (redactarea textelor, pregătirea de tipar a cărților și, în fine, promovarea lor odată ce au ieșit din tipar). La aceștia se adaugă colaboratorii externi, traducători, corectori, tehnoredactori.
E o echipă cu oameni minunați, pasionați de ceea ce fac. Îmi este greu să stau departe de ei, așa că în fiecare dimineață ne reunim în jurul proiectelor noastre și a unei cești de cafea. E un mod de a ne împărtăși ideile și trăirile, un loc în care de fapt uiți de temeri, rezerve și îndoieli și te trezești că zâmbești, chiar și în zilele în care dezordinea interioară te ispitește să aluneci pe „panta” pesimismului. Fiecare este el însuși, dar cred că armonia pe care am construit-o împreună – necesară, de altfel, ca să reușim să facem tot ce facem, adică peste 200 de titluri noi pe an – este un miracol. Un miracol care ține nu doar de profesie, ci și de arta de a trăi. Pot spune cu certitudine că, dacă ar fi să mai am o viață, tot aici mi-aș dori să „aterizez”.
Cu o piață mică și cu un număr de profesioniști pe măsură, nu e de mirare că editurile mai schimbă oameni în ele. În ultimii ani au fost vizibile mai multe „migrări” dinspre alte edituri spre Trei. Care este avantajul competițional al editurii dumneavoastră și ce-i convinge să și rămână pe cei veniți în echipă?
Oamenii aleg și decid deopotrivă rațional și emoțional.
La nivel rațional, ceea ce facem, programul nostru editorial și deschiderea pe care am avut-o de-a lungul acestor ani de a inaugura noi colecții explică de ce oamenii își doresc să lucreze cu noi. Am încercat să creăm un echilibru și o forță financiare cu ajutorul cărora să putem susține inițiative interesante, proiecte elitiste cum ar fi Anansi (categoric cea mai importantă colecție de literatură la ora actuală în România). Avem un portofoliu de nonfiction structurat, un catalog de psihologie vast și o echipă profesionistă pentru care reprezintă o miză atât creșterea personală, cât și performanța concretizată în calitatea titlurilor pe care le oferim cititorilor de diverse vârste, cu diverse interese.
La nivel emoțional, atmosfera pe care am reușit să o creăm. Nu cred că mă înșel spunând acest lucru, Editura Trei este un loc în care simți că-ți place să exiști. Încercăm să fim aproape de autorii noștri, străini sau români, și știu că ei simt acest lucru.
Cu numeroase imprinturi și colecții, titlurile Trei se adresează unor audiențe foarte variate. Care sunt cele mai eficiente tehnici de a ajunge la public, de a-l fideliza pe cel existent și de a atrage noi cititori?
Ajungi cel mai eficient la publicul unei colecții printr-o comunicare țintită, ceea ce înseamnă să înțelegi bine ca editor cui te adresezi și să oferi un discurs de prezentare potrivit cu limbajul și așteptările publicului vizat: într-un fel promovezi o carte de psihologie, de pildă, în cu totul altul, o carte ilustrată pentru copii sau un roman pentru adolescenți.
În primul caz, e necesar să comunici gradul de tehnicitate și adresabilitate al unei cărți. Dau aici exemplul unor titluri care abordează tema depresiei, toate scrise de terapeuți care sunt și profesori universitari; numai că Experimentele depresiei a lui Sidney J. Blatt, de pildă, vizează cititorii cercetători, specialiști, terapeuți ei înșiși, în timp ce titluri precum Programul meu antidepresie al lui Christophe André sau Legături pierdute a lui Johan Hari, deși nu exclud specialiștii, pot fi totuși citite și de un public larg, care nu practică terapia ca meserie, pentru sunt cărți de psihologie practică cu exemple și analize relevante pentru noi ca oameni în primul rând.
Pe de altă parte, în cazul cărților ilustrate pentru copii: cei pe care trebuie să-i convingi înainte de orice sunt cei care le cumpără, adică părinții. Deși titlurile acestea se adresează celor mici, ele trec inițial prin filtrul părinților. E la fel de drept însă că feedbackul real este cel final, venit de la tinerii cititori: ceea ce a transformat seriile Pettson și Findus, Mog sau Elmer în hituri a fost nu doar gestul inițial al părintelui de a cumpăra una dintre aceste cărți, ci reacția copiilor care s-au îndrăgostit de personajele respective. Apoi părinții au făcut postări pe grupurile de Facebook și pe Instagram, au viralizat practic feedbackul copiilor lor. Ceea ce vinde la această categorie de vârstă este „parteneriatul” părinte-copil.
În fine, acest parteneriat se cam dizolvă în cazul cititorilor adolescenți, care preferă să-și aleagă singuri cărțile, merg uneori în direcții pe care părinții nu le cunosc: adolescenții sunt trend settter-i pentru ei înșiși, pentru părinți (dacă vrei să-ți întelegi copilul vezi ce-i place să citească), dar și pentru editori. John Green acum câțiva ani sau Laura Nowlin acum reprezintă niște „mode” tematice și niște stiluri de exprimare pe care le-au ales și pe care le-au impus tinerii.
Aș mai adauga, pentru a risipi această iluzie a clarității deplin controlabile, că cele mai populare cărți vor fi întotdeauna cele care sparg tiparele, cele care surprind atât așteptarile cititorilor, cât și pe cele ale autorilor… confirmând speranțele secrete ale editorilor. Vă dau ca exemplu aici trei titluri excepționale, profund literare și elitiste. Ideea este că, deși elitiste, ele s-au clasat drept cele mai bune vânzări ale sfârșitului de an 2024, cu tiraje epuizate în mai putin de o lună: Soarele negru al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Mereu cu gândul la ea de Jean-Baptiste Andrea (Premiul Goncourt 2023) și Dostoievski îndrăgostit de Alex Christofi.
A fi îndrăgostit de cărțile pe care le alegi ca editor, a avea încredere în selecția ta și a vorbi oamenilor despre tine ca cititor și despre motivul pentru care le recomanzi acele cărți, a investi efort, bani și creativitate în promovare constituie strategii de bază pentru fidelizarea fanilor.
Care sunt cele mai utile canale de distribuție pentru titlurile Trei?
În primul rând, librăriile din București și din țară, în special cele din lanțurile Cărturești, Humanitas, Librarium.
Online-ul a câștigat foarte mult teren în ultimii ani: avem vânzări foarte bune din propriul site – edituratrei.ro, apoi Libris, Emag, Bookzone.
Zona digitală – audiobook și ebook – este și ea o componentă importantă (piața de audiobook a crescut cu cca 15% în ultimii 2 ani).
De asemenea, vindem și în cadrul târgurilor de carte, expozițiilor sau conferințelor.
Într-un interviu din 2012 spuneați că în spațiul românesc există un interes mare pentru cărțile de psihologie și psihoterapie mai ales în rândul terapeuților, pe atunci tot mai mulți, chiar dacă încrederea în terapie a potențialilor pacienți era destul de mică. Între timp balanța pare că s-a echilibrat. Se reflectă aceste schimbări în titlurile pe care le publicați în colecțiile de psihologie și în vânzări?
Da, s-a schimbat mult încrederea în terapii, spun „terapii” pentru că există o mare diversitate de școli și abordări, și nu numai în România, ci și în străinătate. De aici și o largă paletă de cărți, se scriu tot timpul altele noi pe aceleași teme, din perspective diferite. În România au loc multe conferințe, efervescența aceasta face ca nivelul să fie foarte ridicat și interesul ascuțit. Marea revoluție este că au apărut autori români de nonficțiune, specialiști care predau la catedră sau lucrează în cabinet ca terapeuți și scriu, deci, ca urmare a unei practici exercitate în România. Câteva exemple de titluri care bestselleruri? Emoții în farfurie de Ancuța Coman-Boldișteanu, Omul portocaliu și alte povestiri terapeutice de Doina Coșman, Mijlocul vieții de Silviu Dragomir.
Deși traducerile reprezintă cea mai mare parte a portofoliului Trei, aveți și un număr important de titluri aparținând autorilor români, fie ele ficțiune, nonficțiune sau literatură pentru copii. Care sunt criteriile în funcție de care alegeți cărțile românești publicate?
Inițial nu am publicat prea mulți autori români. Nu pentru că nu am vrut, ci pentru că ideea de început a fost aceea de a câștiga pentru piața românească o zonă de specialitate și de literatură care nu figura în bibliotecile sau în librăriile noastre. Lucru care se întâmpla în anii ‘90, moment în care nu existau, de pildă, traduceri din Jung, din Freud nu găseai decât un singur volum etc. Și în literatură aveam lacune enorme. Vorbim la vremea aceea de texte fundamentale care nu fuseseră traduse niciodată, iar traducerile, puține, fuseseră de multe ori cenzurate.
Editura Trei s-a născut din ambiția de a traduce opere complete Freud în limba română și de a constitui o „Bibliotecă de psihanaliză”, acesta fiind de fapt și numele primei colecții a editurii.
În 30 de ani peisajul s-a transformat enorm, s-au dezvoltat școli de psihologie și psihoterapie, s-a creat un jargon al acestor domenii, lucru care a făcut posibilă treptat literatura de specialitate locală.
La ora actuală, numărul autorilor români din portofoliul editurii crește în fiecare an: Bogdan-Alexandru Stănescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Bogdan Coșa, Cătălin Ceaușoglu, Camelia Cavadia, Ioana Maria Stăncescu, Alexandra Rusu, Maria Tănăsescu, Cristian Iftode, Theodor Paleologu, Cătălin Partenie, Ana Dragomir, o autoare tânără care – deși are numai 17 ani – a publicat deja 4 cărți, Remus Boldea, Petronela Rotar etc. De cele mai multe ori ei au venit spre noi, alteori s-au recomandat unii pe alții (cei care au lucrat deja cu noi ne-au „vorbit de bine”), în plus și noi mergem spre oameni și le propunem proiecte de cărți.
Ne plac autorii noștri, nu doar pentru ce scriu ei, dar și pentru ceea ce sunt ca oameni, iar finețea relațiilor și plăcerea de a colabora este vitală: pentru noi și, se pare, și pentru ei. Eu datorez însă foarte mult departamentului nostru de PR: Roxana Petrescu, Viorel Vrabie și Ruxandra Georgescu sunt niște oameni minunați, uimitor de creativi, cu care îți este drag să lucrezi. Pentru fiecare carte și pentru fiecare autor reușesc să găsească un mod inedit de a-i prezenta.
Într-o piață de carte a cărei cifră de afaceri s-a ridicat în 2023 la ceva mai mult de 145 de milioane de Euro, cu o creștere de 10% față de anul precedent (conform articolului semnat de Petre Barbu pentru Forbes România), competiția pare a fi unul dintre motoarele creșterii. Cine considerați că reprezintă principala competiție a Grupului Editorial TREI?
Suntem în competiție cu noi înșine. Activitatea editorială este și un business, iar mecanismul acestui business este perfectibil și remodelabil: mediul economic, starea educației și atitudinea față de lectură pot influența mult destinul cărții și al industriei de carte.
Ca să nu evit provocarea și să răspund clar, ca în sport… Sigur că editurile sunt în competiție, dacă vrem să fim buni suntem în competiție cu cei mai buni. Ar fi foarte rău să nu ai cu cine să fii în competiție. Ar însemna că piața e foarte slabă.
Dar nu competiția este problema, ea înseamnă, dimpotrivă, un impuls, ci dezinteresul față de carte, absența unor campanii publice care să educe tinerii și să-i facă să înțeleagă necesitatea lecturii. Fiecare editură se luptă pe cont propriu. Există câteva festivaluri, dar ele sunt tot inițiative generate de cei care lucrează în industria cărții, nu de cei din Ministerul Educației sau al Culturii.
Care sunt titlurile-cheie pe care le pregătiți pentru următoarea perioadă?
Noul volum al profesorului Vasile Dem. Zamfirescu, Jurnal de psihanalist – o ușă deschisă către acest „laborator alchimic” care este relația terapeut-pacient.
Barbara Kingsolver, una dintre scriitoarele contemporane „uriașe” cu Lacuna – un roman recompensat cu Women Prize, care redă viața unui scriitor mexican-american din anturajul Frida Kahlo/ Diego Riviera/ Lev Troțki, victimă a anticomunismului lui McCarthy.
Huriile lui Kamel Daoud, romanul care a câștigat Premiul Goncourt 2024 – despre masacrele „decenului negru” din Algeria (1992 – 2002), carte care spune povestea unei tinere rămase mută după ce un islamist i-a tăiat gâtul.
Jacaranda lui Gaël Faye, Premiul Renaudot, o poveste puternică și extrem de bine scrisă despre supraviețuire pe fondul genocidului din Rwanda, care are legătură cu rădăcinile culturale ale autorului.
Martyr!, romanul de debut al poetului iranian-american Kaveh Akbar, numit una dintre cele mai bune cărți ale anului 2024.
De asemenea, pregătim un volum semnat de Cristian Iftode, Mintea de pe urmă, o „poezie” de carte, mai exact un superb eseu filosofic despre vârstele omului și întrebările care-l macină în diferite etape ale vieții; Trebuie să schimbi lumea, volumul magistral al unuia dintre cei mai originali gânditori contemporani, filosoful german Peter Sloterdijk; începem să publicăm seria celor patru volume din Istoria sexualității a lui Michel Foucault în traducerea lui Bogdan Ghiu; cartea „trăsnet”, de o năucitoare actualitate, a lui Theodor Paleologu, Patologiile puterii; Odiseea de Stephen Fry; Despre libertate de Timothy Snyder. Și, da, acestea chiar sunt doar câteva titluri, a fost greu să aleg.
Care au fost momentele în care ați fost cea mai curajoasă, profesional vorbind, când ați atins extazul din dansul lui Zorba, pe care îl amintiți undeva?
Lumea aceasta a cărților în care trăim mi se pare atât de complexă și țesută din nuanțe, încât, deși aș vrea să dau un răspuns simplu și clar, simt că nu voi reuși. Sunt multe momente care țin de intimitatea măruntă a muncii unui editor, parte dintre ele survin pe neașteptate în vreo discuție care părea să fie oarecare, dar care naște o idee nouă, în dialogul cu un autor sau dintre paginile unui manuscris pe care îl iau cu mine acasă la sfârșitul zilei… Există decizii-cheie în politica unei edituri, dar gândul meu la întrebarea aceasta nu spre ele merge, ci spre clipele de entuziasm pe care le trăiesc când descopăr un manuscris de care mă îndrăgostesc și care-mi taie răsuflarea.
[Fotografiile fac parte din arhiva Magdalenei Mărculescu.]
