Mihail Vakulovski este scriitor, traducător din limba rusă și librar la librăria Humanitas din Brașov. A fondat revista Tiuk! și CenaKLUbul Tiuk. A fost redactor-șef la Zile și Nopți și la editura Aula. A publicat numeroase volume de poezie, proză, teatru, critică literară și interviuri. Cel mai recent roman al său, publicat la editura Humanitas, este Tata mă citește și după moarte. E un susținător activ al literaturii române contemporane și un cronicar al umorului involuntar de librărie.
Spuneai pe Facebook că Vladimir Sorokin și Victor Pelevin, în ordinea asta, sînt zeii literaturii ruse contemporane. Dar zeul literaturii (și-atât) cine este? Nu am putea începe să vorbim despre industria de carte fără să vorbim despre cărți și scriitori, așa că te voi întreba și care este pentru tine cea mai tare carte. Sau poate dintre cele citite în ultimul timp.
Aşa începeam prefaţa cărţii Dimineaţa lunetistului de Vladimir Sorokin, pe care am tradus-o prin 2003 împreună cu fratele meu, Alexandru Vakulovski: „Vladimir Sorokin este unul din cei mai populari scriitori ruşi contemporani, alături de Victor Erofeev şi Victor Pelevin, cu care este foarte des comparat, chiar şi-n librării cărţile lor fiind mereu învecinate. Dimineaţa lunetistului, volumul său de proză scurtă, este cea mai importantă carte a sa de pînă acum, deşi romane ca Inimile celor patru sau Cea de-a treizecea iubire a Marinei au spart toate topurile, iar Grăsimea albastră este o carte mult mai cunoscută, mai mediatizată, mai comentată şi, deci, mult mai bine vîndută, fiind considerată de multă lume o carte scandaloasă, bestseller ars – la propriu – în Piaţa Roşie de comunişti şi în faţa Marelui Teatru de către membrii «Celor care merg împreună», organizaţia tinerilor scriitori susţinuţi de Vladimir Putin, preşedintele Rusiei, «colegi de arme» cu care s-a judecat în problema copyright-ului, proces pînă la urmă… pierdut de Sorokin şi de editura la care-şi publică scrierile, Ad Marginem.
Dimineaţa lunetistului este prima carte a lui Vladimir Sorokin tradusă, iată, şi-n limba română, chiar dacă acest scriitor, ca şi Pelevin sau Mamleew (încă necunoscuţi cititorilor români), sînt prozatori foarte citiţi în lume, doar în Germania lucrîndu-se actualmente la peste 30 de teze de doctorat despre creaţia acestui scriitor de doar 49 de ani. De altfel, Vladimir Sorokin a fost publicat mai întîi în Occident şi abia după ce deja devenise foarte cunoscut în lume a început să fie editat şi-n ţara sa, aşa cum se întîmpla cîndva cu americanul Henry Miller…”.
Sorokin, Victor Erofeev şi Pelevin sînt cei mai buni scriitori ruşi contemporani, care au fost influenţaţi foarte mult de Venedikt Erofeev şi Iuri Mamleev. Iar tăticul tuturor e avangardistul Daniil Harms, care în textele sale s-a folosit mereu de biografia şi opera celor mai mari scriitori ruşi din toate timpurile – Dostoievski, Tolstoi, Gogol şi Puşkin. Cam aşa e cu zeităţile din literatura rusă, foarte pe scurt.
Nu-mi place să fac clasamente, dar hai să intru în joc: zeul literaturii (și-atît) poate fi considerat, fără frică, geniul popular, care a creat baladele populare şi legendele medievale care nu vor dispărea niciodată, sau Homer, sau Dante. Depinde de foarte multe detalii, dacă mă întrebai în adolescenţă de zeii literaturii probabil că ţi-aş fi răspuns: E.A. Poe, Baudelaire, Salinger, Gabriel García Márquez. În tinereţe – Daniil Harms, Urmuz, Rimbaud, Blaga, Kuprin, Henry Miller. Apoi Ion Creangă, Eugène Ionesco, Sorokin, Sabato, Houellebecq, Cristian Popescu, Constantin Acosmei, Matei Vişniec, Aglaja Veteranyi…
E greu să spui şi cine e cel mai bun scriitor de la noi din sat, dar „zeul” e – evident, unanim acceptat – tata, Alexei Vakulovski, autorul bestseller-ului Copiii foametei, care ne-a învăţat & influenţat pe toţi şi asta ar spune-o oricînd orice scriitor de la noi din sat.
De 7 ani ești librar la librăria Humanitas din Brașov. Îmi poți spune, te rog, ce presupune, de fapt, meseria asta?
Am ajuns absolut întîmplător să lucrez la librărie. Începuse criza economică şi patronii de la Zile şi Nopţi, unde lucrasem tot aşa, vreo şapte-opt ani, au făcut ce-au ştiut ca să salveze firma – ne-au redus foarte mult salariile şi ne-au tăiat peste noapte avantajele şi drepturile, aşa c-am preferat să plec. Vreun an am trăit din traduceri, am avut mare noroc de oferte foarte bune şi am tradus trei antologii din Daniil Harms, Patologii de Zahar Prilepin şi Rusia explodează (Planul secret pentru resuscitarea KGB-ului) de Aleksandr Litvinenko şi Iuri Felştinski. Dar traducerea nu e doar foarte plăcută şi frumoasă (dacă traduci ce-ţi place), ci şi deosebit de solicitantă. Cînd îi traduci pe alţii nu ai cum să şi scrii, apoi traducerea îţi suge toată energia, te sleieşte de puteri. Aşa că atunci cînd prietenul, scriitorul Vlad Drăgoi m-a întrebat dacă aş vrea să fac parte din echipa lor faină de la Librăria Humanitas Braşov am acceptat provocarea şi m-am dus la primul interviu de angajare din viaţa mea. Mi-am zis să văd cum e, că oi rezista trei luni, cît e primul contract, apoi – mai vedem.
Ce face un librar? Depinde şi de librărie, la Humanitas fiecare librar trebuie să ştie să facă absolut totul ce trebuie făcut într-o librărie. Primim „marfă” în fiecare vineri, la ora 07:00, vine de la Bucureşti maşina cu cărţi, o descărcăm (uneori pe ploi torenţiale, de la parcarea de lîngă maternitate, la vreun km jumătate de librărie) şi le cărăm în depozit, de unde le preluăm. Ca să deschizi poarta trebuie să ştii codul (după ce-o deschizi – stingi lumina din faţa librăriei, pe care o aprinzi seara, cînd pleci), ca să deschizi uşa din spate – alt cod, dezarmezi alarma pe care o armezi seara, fiecare computer are codul lui, programul de vînzare – altă parolă, camerele – alt cod, e-mailul, programul de căutare – fiecare are, la fel, altă parolă. Aprinzi luminile din librărie, în toate camerele, stingi lumina care luminează noaptea sigla de afară. După ce etichetăm cărţile şi le bipăm, le scoatem pe scările dintre depozit şi săli, de pe scări le ducem în librărie, la rafturile lor (autorii Humanitas la raftul Autori Humanitas, filozofia la Filozofie, poezia la Poezie şi tot aşa…), rafturi care trebuie să fie frumos aranjate, pe colecţii, cîte două exemplare, bestsellerurile şi noutăţile – la copertă, restul – la cotor. La casă – vinzi, faci comenzile din programul de comenzi, Sirius (în fiecare zi – alte edituri), comenzile din programul de noutăţi, de pe mail, faci transferurile cerute de alte librării din lanţ, răspunzi la telefoane, eşti la dispoziţia clienţilor, faci postări pe pagina de facebook a librăriei, răspunzi la întrebările clienţilor din librărie, de pe facebook, de pe mail, ai camerele video de supraveghere deschise, dacă e cineva dubios în librărie îl urmăreşti pe camere, dacă eşti mai liber – ai cărţi de aranjat la rafturile devastate de clienţi, fie copii, fie maturi (cele mai vraişte rafturi de obicei sînt alea pentru copii şi raftul de Drept, dar şi ăla de Istorie e atacat frecvent). Dacă ai lansare în librărie – o pregăteşti, scoţi scaunele, le aranjezi în Sala Mare, masa, afişul e pus în geam cu vreo săptămînă înainte, faci pagina evenimentului pe pagina de facebook, pregăteşti microfoanele etc. Dacă ai vreo lansare undeva în oraş, cari şi cărţile (mai multe decît crezi c-o să se vîndă), dacă nu se vînd – le cari şi înapoi. La ora de închidere – încui uşa (la care – după închidere – mereu apar oameni supăraţi că s-a închis), completezi raportul de casă şi registrul, numeri banii (pe care a doua zi îi retragi din sistem şi-i duci la bancă), dacă-s în minus – pui diferenţa din propriul buzunar, dacă ai greşit şi cu un ban pe card – completezi un protocol şi explici ce s-a întîmplat. Trimiţi raportul la sediul central (dacă ai şi protocol, Doamne fere! – ataşezi şi protocolul, dacă s-a plătit şi cu tichete cadou sau vouchere, ataşezi şi documentul de tichete cadou sau vouchere). Stingi luminile, codezi alarmele, încui uşile, aprinzi luminile de afară, codezi şi ultima alarmă, încui, e deja tîrziu, te duci acasă şi încerci să te odihneşti pentru ziua de mîine, care va fi cam la fel, doar clienţii pot fi alţii. Şi faci multe altele, de care nu ai habar la început – iarna cureţi zăpada din faţa librăriei, mai faci şi retururi, cînd se schimbă coordonatorul faci inventarul două zile, în prima se scanează absolut totul din librărie, a doua zi se verifică dacă lipsurile sînt reale sau s-a greşit la scanare. Am încercat să fiu cît mai succint…
Recomandai în matinalul lui Răzvan Exarhu de la RockFM cartea lui Shaun Bythell, Jurnalul unui librar. Împărtășești aceeași neîncredere în viziunea idilică a meseriei pe care o mărturisesc Bythell și George Orwell, prezent în motourile cărții de la Anansi?
Doar cine n-a lucrat niciodată într-o librărie poate să aibă o viziune idilică despre munca dintr-o librărie. Am avut colegi care au rezistat la librărie (deja angajaţi fiind) doar cîteva ore, o zi, o săptămînă, mulţi au plecat după o lună, foarte mulţi – după primul contract, de trei luni, în ciuda faptului că le plăcea foarte mult ce făceau şi în ce colectiv nimeriseră.
Recomand din suflet Jurnalul unui librar de Shaun Bythell – e o carte tare bine scrisă, cu umor, ironie, iscusinţă, cunoaştere, inteligenţă, se citeşte cu mare plăcere şi veţi afla destul de multe lucruri despre munca de anticar şi librar (despre care o să vă daţi seama că nu prea aveaţi habar), dar şi despre cărţi şi oameni în general. Pentru mine cea mai tare descoperire la lectura Jurnalului unui librar e că în personajele şi întîmplările povestite de Shaun Bythell recunosc mereu personaje & situații de sub Tîmpa, trebuie să le schimbi doar numele (John în Ion, Amazon în Elefant…). Da, Shaun Bythell are toate motourile supercărţii lui din Amintirile unui librar de George Orwell. După ce-am citit Jurnalul unui librar am căutat peste tot textul lui Orwell, de negăsit. Dar iată că Poliromul a republicat cartea de eseuri a lui Orwell, Cărţi sau ţigări (am avut la librărie o colegă care s-a lăsat de fumat, iar de banii pe care-i cheltuia înainte pe ţigări îşi lua cărţi!), în care e şi eseul despre amintirile din perioada cînd era anticar. Fragmentele citate de Bythell sînt la locul lor, fireşte, dar eseul e mult prea scurt, incomparabil cu cartea lui Bythell, fireşte.
În 2018 ai primit Premiul Librarul Anului în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie şi Muzică „Poezia e la Bistriţa“. Ce trebuie să facă cineva care ar fi interesat să candideze pentru acest premiu? Ce face, de fapt, un librar bun?
Nu poţi să candidezi pentru acest premiu. Doar te poţi trezi Librarul Anului şi asta e. Criteriile după care e ales cîştigătorul sînt ştiute doar de organizatorii festivalului, Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari şi Gavril Ţărmure, cărora le mulţumesc încă o dată pentru încredere (înaintea mea mai cîştigaseră premiul Valentin Derevlean de la Librarium Universității şi Book Corner Librarium Cluj şi cele două bufniţe de la Timişoara – Oana Doboşi & Raluca Selejan!). Oamenii au fost pe la librărie, au urmărit ce fac pe pagina de facebook a librăriei, dar şi pe a mea, domnul Ţărmure are o cumnată care locuieşte la Braşov şi e client permanent al librăriei noastre, lui Marin i-am lansat şi o carte la CenaKLUb Tiuk-ul pe care-l fac de cîţiva ani la Librăria Humanitas Braşov, poate c-au avut şi alţi spioni, habar n-am de ce s-au oprit la mine în acel an. Cînd m-au anunţat, cu cîteva zile înainte de începerea festivalului, că-s cîştigătorul premiului, i-am întrebat ce înseamnă (şi ce-am făcut pentru) asta şi mi-au spus că pentru ei cel mai important e cum este promovată literatura (română) contemporană. Dacă ăsta e primul criteriu – am meritat cu siguranţă premiul!
Ai resimțit povara premiului din 2018? Știi, cum se angajează câștigătoarele concursurilor de Miss, să eradicheze foametea, să ajute delfinii, să împădurească zonele de risc? A trebuit să resuscitezi scriitori uitați, să vinzi tiraje inepuizabile, să convingi oamenii că pot învăța să cânte la pian citind Pianistul? Glumesc. Au venit mai mulți oameni să-ți ceară recomandări, i-ai convins mai ușor pe alții să cumpere anumite cărți?
Am crezut c-o să duc diploma – un adevărat tablou – la librărie (orice premiu aparţine în primul rînd echipei – şi la fotbal, şi la teatru, oriunde), dar, cînd am văzut că nimeni nici măcar n-a zis, nici măcar la mişto, „Felicitări, Librarul Anului!”, nici colegii de la Braşov, nici şefii de la Bucureşti, am lăsat tabloul acasă şi m-am comportat şi eu ca şi cum nu s-a întîmplat nimic deosebit. Fireşte că am recomandat în continuare cărţile care-mi plac şi m-am străduit să le găsesc cît mai repede pe cele care-mi displac (nu mă distrez – malefic – pe seama celor care le cumpără, dar mă bucur că scăpăm de ele, curăţăm librăria, cum ar veni).
Şi întîmplarea cu pianu’, la care a fost martoră o prietenă scriitoare, fostă colegă, care a rămas cu gura căscată:
„Aveți Pianistul, c-am găsit doar un exemplar?” – Avem. Cîte exemplare doriți? – „Mai multe! Să fie-n țiplă! Și cu CD!” – Păi, cărțile Humanitas nu-s în țiplă. Și nici cu CD, poate doriți audiobook-uri. – „Daaaa, vreau Pianiiiiistul, să-mi dați!” – Asta-i cartea, vă puteți lua cîte exemplare doriți. – „Daaaa ce-i asta?” – E un roman, romanul după care s-a făcut și filmul. – „Păi eu o vreau ca să învăț să cînt la pian, pot învăța după ea?”. Pleacă, se întoarce după 5 minute: „De fapt, venisem după Arta războiului, o aveți?” – Da, asta e o ediție foarte frumoasă. – „Daaaaa, o vreau! Dar pot să mă mai gîndesc?” – Sigur că da.
O lasă la raftul cu cărți pentru copii, pleacă. #LibrărieCuUșileDeschise
Revenind poate la o idee sugerată mai sus, în frica asta generalizată că digitalul va înghiți totul, că meseriile precum cea de librar vor pierde războiul cu retailerii online, care crezi că sînt punctele-forte ale jobului tău? Ce poate face un librar mai mult decât interfața unei librării online?
Pentru mine cel mai fain e că lucrez, împreună cu oameni ca mine, cu cărţile într-un loc superb, în centrul centrului oraşului, într-o clădire din 1500, cu desene şi picturi pe pereţi din 1510 (Cel mai frumos loc din lume e chiar aici e un titlu Humanitas Fiction care ni se cam potriveşte), că văd absolut toate apariţiile noi, de cele mai multe ori înaintea autorilor cărţilor, că lucrez în general cu oameni care caută aceste cărţi, oameni care citesc. Pentru ei – important e că avem aceste cărţi în librăria pe care o deschidem zilnic exact pentru ei, care pot să vadă cărţile, înainte să se hotărască dacă le iau acasă sau nu, le pot răsfoi, pot să citească din ele, să-şi dea seama dacă le place stilul autorului, dacă-i interesează tema, dacă nu-i enervează traducerea sau dacă hîrtia e de ziar sau de carte, dacă literele-s suficient de mari sau dacă nu cumva sînt prea mari. Se pot consulta cu un librar, pot cere recomandări, pot împărtăşi impresii despre ce-au mai citit, ce le-a mai plăcut. Eu fac la librărie şi un cenaclu, CenaKLUb Tiuk, la care invit doar scriitori foarte buni, cititorii le pot pune întrebări, pot discuta cu ei, le pot cere autografe. Nu cred c-o să dispară vreodată cartea hîrtioasă, au apărut de multă vreme audiobook-urile şi eBook-urile, dar tot cărţile tradiţionale sînt cele mai căutate.
Pe pagina ta de Facebook recomanzi aproape zilnic cărți și scriitori, promovezi titluri noi, dar îi urci pe panoul de onoare și pe cititorii mai mult sau mai puțin celebri care intră în librărie. Cât de mult ține asta de jobul propriu-zis sau cât de mult e un instinct de cititor, ca să-l numesc așa. Este pasiunea pentru lectură un must al meseriei de librar?
Ce fac pe facebook-ul meu nu are nici o legătură cu faptul că acum sînt librar, chiar dacă postez multe recomandări de cărţi şi evenimente literare, ce fac pe pagina de facebook a librăriei fac în primul rînd de plăcere, dar e bine şi pentru librărie, fireşte. Acum sîntem cinci librari la Humanitas Braşov şi eu postez cam 99% dintre mesajele de pe pagina librăriei (şi toţi colegii sînt încurajaţi să posteze, nu e ca şi cum cineva ar avea vreo interdicţie în acest sens), deci e clar că-mi face plăcere să prezint noutăţile, cititorii, scriitorii, să le urez La mulţi ani de ziua lor, să anunţ evenimentele, premiile, promoţiile…
Care sînt momentele mai puțin plăcute din activitatea de librar? Cum am văzut din colecția #LibrărieCuUșileDeschise reușești să rostogolești cu umor și cele mai ciudate experiențe.
Librăria fiind în Piaţa Sfatului, de obicei cu uşa deschisă, nu intră doar oameni interesaţi de cărţi. Unii dintre ei se simt ca la piaţă, aşa şi zic la telefon: „Sînt în piaţă” sau „la bibliotecă”. Unii intră pur şi simplu pentru că văd o uşă deschisă, vara să se răcorească, iarna – să se încălzească, pînă-i vine prietenul cu care şi-au dat întîlnire „în piaţă”. Pentru ăştia am rubrica #CeSeMaiCautăLaLibrărie, s-au căutat de toate – mici, prezervative, bere la pet, ciocane, ţigări… Foarte obositoare sînt şi inventarele, cînd toată ziua scanezi, ţiu-ţiu-ţiu-ţiu-ţiu-ţiu-ţiu-ţiu-ţiu opt ore fără întrerupere, apoi încă opt ore verifici dacă într-adevăr s-au furat cărţile lipsă sau nu s-a scanat bine. Dar cele mai îngrozitoare sînt zilele în care vindem şi bilete la Cerbul de Aur – foarte mulţi din oamenii care vin după bilete la Cerb intră într-o librărie prima şi ultima dată şi asta se vede de la o poştă!
Dar cele mai frumoase?
Pentru mine cele mai frumoase momente de la librărie sînt cînd vin noutăţile, abia aştept să le răsfoiesc sau să mi le cumpăr şi să le citesc. Sau cînd ne vizitează oameni faini sau prieteni scriitori sau artişti, ori cînd fac lansările cu prieteni dragi în ambele părţi ale scenei, dar e foarte plăcut să descoperi oameni mişto pe care-i ştiai doar ca scriitori, am avut cîteva astfel de extraordinare descoperiri. Îmi place la max cînd întîlnesc oameni de treabă ori copii haioşi şi isteţi sau bătrîni simpatici. Am cîţiva clienţi preferaţi, oameni la care acum ţin, dar pe care nu-i cunoşteam înainte să lucrez la librărie. Chiar în primele zile de librărit o femeie mai în vîrstă mi-a zis: „O să mă certe şi soţul, şi copiii că am cumpărat iar cărţi, dar asta e ultima plăcere care mi-a mai rămas”. Iar o fetiţă tare micuţă mi-a mărturisit că-i e foarte frică pentru că… a citit ce-i aia frică. Mi-am şi însemnat dialogul nostru: „Sînt foarte fricoasă, foarte, foarte fricoasă. Înainte nu mi-era frică nici să stau noaptea pe întuneric, iar acum mor de frică”. – Păi de ce? – „Nu știu”. – N-are de ce să-ți fie frică. – „Știu, așa mi-a spus și mama, înainte nici nu știam ce-i aia frică”. – Și cum ai aflat? – „Am auzit cuvîntul, am intrat pe net și am dat o căutare”…
Librăria se află în Piața Sfatului din Brașov, un hot-spot al turiștilor români sau străini. Prin prisma acestei categorii de public există anumite practici de marketing de care trebuie să țineți cont, anumite domenii de cărți pe care le exploatați? Care sînt cărțile cele mai căutate de turiști?
Da, a trebuit să ţinem vederile afară, pînă la inventarul trecut, la care am descoperit c-au fost furate vreo 3000, am avut tot afară o „căruţă” frumoasă de lemn, în care adunam cărţile foarte ieftine, pînă-n 10 lei, din care tot atunci am constatat că s-au furat mai mult de jumătate. Ţinem uşa deschisă şi aşa intră oricine, mulţi se sperie imediat după ce ne trec pragul, că-s „dăcât cărţi aicia”. Ţinem chiar la intrare, cum intri – pe rafturile din dreapta, hărţile şi materialele turistice, broşurile şi cărţuliile despre ce pot vedea turiştii în oraş, vederi, calendare, albume cu Braşovul, cărţile în limbi străine, iar pe rafturile din stînga – cărţile de dezvoltare personală, dicţionarele, apoi cărţile pentru copii – asta ţine de marketing. Şi pe masa din faţa uşii – cărţile şi promoţiile lunii.
Turiştii caută harta oraşului, vreo broşură cu ce pot vedea în Braşov, ce pot vizita, cărţi în limba lor (majoritatea – Drakula sau scriitori români în limba lor sau engleză), şepci, tricouri (dacă-i soare), umbrele (dacă plouă – şi la Braşov plouă aproape tot timpul), albume cu Braşovul, CD-uri cu muzică populară, Micul prinţ. E o adevărată modă, mulţi turişti colecţionează Micul prinţ în limba ţării pe care o vizitează (îţi dai seama, să ai acasă un raft doar cu Micul prinţ – în toate limbile lumii!), doar unul a luat – special pentru această colecţie – altă carte, Un veac de singurătate. O pereche de bătrîni au cerut În umbra Europei. Două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea de Robert D. Kaplan, în română, erau americani, au hotărît să ne viziteze după ce au citit cartea asta.
Pentru că tot sîntem aici, ai întâlnit turiști străini interesați de literatura română?
Da, cei care vor cărţi, dar nu Drakula, de obicei întreabă de cărţile scriitorilor români în limba engleză sau vreo carte de istorie. Cea mai populară e A Brief Illustrated History of Romanians de Neagu Djuvara (Humanitas). Adesea se caută şi cărţi de gastronomie românească în limba engleză.
Vorbind de literatura română, eu te-am descoperit, prin facultate, ca scriitor de metaliteratură, când am fost uimită să văd cât de fain se poate scrie despre poezia optzecistă, citind textele, citind ce s-a scris despre texte, dar vorbind cu scriitorii înșiși și făcând asta natural şi fără emfază. Apoi am găsit și cărțile de ficțiune, de poezie. Deoarece site-ul ăsta se concentrează pe carte ca obiect și pe ce gravitează în jurul ei, aș vrea să te întreb cum ai debutat. Cum ai ajuns la editura Arc și cum a fost procesul în sine de publicare.
Am debutat în 1997 la Editura Arc, pe atunci cea mai bună şi prestigioasă editură din R. Moldova, director: Eugen Lungu, redactor şef: Emilian Galaicu-Păun. Era foarte greu să publici în acea perioadă, aşa că am participat la concursul lor de debut, „Prima Verba”, colecţie în care debutaseră înainte şi Ştefan Baştovoi, şi Iulian Ciocan. Am cîştigat concursul pentru manuscrisul de poezie Nemuritor în păpuşoi, care a luat premiul Soros şi mi s-a publicat şi cartea (tiraj din care mi s-au dat 1000 de exemplare!), care a cîştigat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut. Era un manuscris cam mare şi Eugen Lungu mi-a zis că-l publică fără nici o problemă aşa cum e, la urma urmei manuscrisul ăla a cîştigat concursul, dar mă sfătuieşte să-l mai micşorez, că oamenii evită să citească volume atît de groase, mai ales ale debutanţilor. Mi-a zis mai apoi că se aştepta să nu-l iau în seamă (eram cunoscut ca un critic literar bătăios, direct, orgolios), dar că a fost cel mai uşor să lucreze cu mine – l-am ascultat şi i-am adus cu totul alt manuscris pentru publicare, scosesem mai mult de jumătate şi mai lucrasem şi textele care au trecut concursul, le-am aranjat altfel, le-am pus alt titlu, mi-a scris şi Alexandru Muşina prefaţa, ei au făcut o copertă superbă şi o fotografie minunată, am lucrat foarte bine şi cu redactorul cărţii, Gheorghe Chiriţă, totul a fost super profi legat de Nemuritor în păpuşoi.
Ulterior ai diversificat și genurile, dar și editurile, colaborând cu multe de-a lungul timpului. Cum se negociază aceste colaborări și cum faci trecerea de la una la alta?
Am avut noroc cu editurile şi ca traducător, şi ca scriitor. După ce am debutat, am publicat la editurile care mi-au solicitat manuscrisele, n-am prea fost pus în situaţia să caut edituri pentru manuscrisele mele. După Arc am publicat o monografie la Editura Aula, patronată de scriitorul Alexandru Muşina, care îmi scrisese prefaţa la cartea de debut şi pe care-l ajutam cu colecţiile de la editura lui, Aula, chiar dacă eu eram la Bucureşti, iar el la Braşov. Apoi am publicat la Biblioteca de Poezie, pe care o făcea prietenul Cristian Cosma, cunoscut atunci sub pseudonimul un cristian. Apoi am publicat teatru şi poezie la Editura Vinea, pe atunci cea mai bună editură de poezie. La Polirom am publicat – prin IRIR/Institutul Român de Istorie Recentă, unde lucram – o carte de interviuri cu supravieţuitorii Holocaustului. La Editura Pontica am publicat la cererea lui Marin Mincu, la Biblioteca Stare de Urgență şi Biblioteca Revistei la Plic – datorită lui frate-meu, la Tracus Arte – datorită lui Ioan Cristescu şi Cosmin Perţa, la Cartea Românească/Polirom – prin bunăvoinţa Mădălinei Ghiu. Apoi am publicat cîteva cărţi la o editură nouă, Ratio et Revelatio, făcută de doi tineri inimoşi care au studiat în străinătate şi abia se întorseseră în România. La Humanitas am publicat în colecţia îngrijită şi coordonată de Andreea Răsuceanu, „Scriitori români contemporani”. Iar editura la care public cel mai des e Casa de Pariuri Literare, fiindcă e a lui Cristian Cosma, cu care sîntem prieteni parcă dintotdeauna şi care mi-a editat (hai să le număr, numai pe astea de la CDPL, nu şi pe alea underground) nouă cărţi – de poezie, proză, interviuri şi o antologie Tiuk!
Faptul că ai publicat la mai multe edituri a constituit un avantaj? Poate prin atingerea unor segmente de public diferite sau prin conexiunile pe care le poți face?
Am publicat doar la prieteni sau la oameni care mi-au cerut sau acceptat manuscrisele, aşa că toate experienţele editoriale au fost frumoase pentru mine. Acum, sper că şi editorilor le-a făcut plăcere publicarea cărţilor mele. Nu-mi fac nici o grijă pentru cărţile care au necesitat prelungire de tiraj sau noi ediţii, oricum, fiecare carte are soarta ei după publicare…
Pentru că sîntem la cărțile tale, o să preiau o întrebare pe care i-ai adresat-o acum mai mult timp Simonei Popescu, parafrazând de fapt o întrebare lansată de ea însăși într-un alt context. Ce fel de gânduri nu pot intra în cărţile tale? Există limite peste care nu treci?
Cînd întrebam asta eram convins că-n artă nu trebuie să existe nici o limită, că totul este permis, că libertatea de exprimare-n literatură trebuie să fie totală, fără pic de autocenzură.
Ca să continui întrebarea de mai sus. Ți s-a întâmplat vreodată ca vreun editor sau vreun redactor să nu se împace cu gândurile pe care totuși voiai să le faci să intre în cărți și să nu se lase până nu le-ai scos?
Nu cred, nu-mi amintesc să mi se fi întîmplat vreodată aşa ceva.
Ești și traducător din limba rusă și astfel ai contact cu editurile și din altă perspectivă. Diferă relația pe care o ai cu editorii ca traducător față de cea ca autor?
Ca traducător totul e mai simplu. Traduci cartea, o predai, primeşti onorariul (ceea ce e SF ca autor, nu doar un vis) şi cartea apare în cel mai scurt timp, fiindcă traduci cu contract, la rugămintea editurii, nu traduci aiurea, din proprie iniţiativă, fără ©.
Scrii, traduci, organizezi (în vremuri fără pandemie) evenimente literare, ești librar. În care ipostază te simți cel mai confortabil?
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume în care scriitorii să poată trăi din scris (rimează cu „vis”).
Și care îți aduce cele mai mari satisfacții?
Literatura îmi aduce cele mai mari bucurii. Treci printr-o stare plină de satisfacţii şi de bucurie şi după ce termini o traducere, dar nu se compară cu scriitura. Procesul de scriere îţi aduce mare plăcere, pe cînd traducerea te oboseşte şi-ţi ia toată energia. Pînă la urmă, scriitura e hobby, traducerea e muncă.
Dacă ar fi să faci un perfect combo între muzică și cărți ce zei ar trebui să-și unească forțele?
Cînd scriu sau citesc nu am nevoie de muzică, ci de linişte şi hai să zicem „muzica naturii”.
