Mihaela Ionescu este cititoare. O păstrătoare și curatoare de cărți vechi și noi. A redactat și a tradus din engleză. A absolvit Facultatea de Drept a Universității din București, dar nu a profesat niciodată. În schimb, a lucrat la ziarul Cotidianul și la colecțiile omonime, care au lansat fenomenul „ziar+carte” în România, și la editura Univers. O perioadă s-a ocupat de agricultură. Dar nu s-a oprit niciodată din citit. Și nici din recitit. Din 2018 citește și cu voce tare, căci crește o cititoare. Pe Adela, fiica ei.
Care au fost cărțile și oamenii care te-au transformat în cititoare?
Mai întâi a fost familia mea, pentru că am crescut înconjurată de cărți. De fapt, în copilăria mea, în toate casele în care intram erau foarte multe cărți. Două lucruri erau peste tot: bibelourile și cărțile. Apoi, când am crescut, după ce n-a mai fost bunică-mea, care ținea foarte tare la bibelourile ei, primul lucru pe care l-am făcut a fost să le arunc pe toate. De cărți nu m-am atins. Îmi aduc aminte că, atunci când eram foarte mică, aveam o carte de povești – Capra cu trei iezi. Era format A3, aș zice, cu copertă roșie, pe care apărea capra. Cred că toți copiii aveau cartea în bibliotecă la vremea aceea. Și-mi mai aduc aminte că toata lumea era fascinată de faptul că, deși eram foarte mică, știam să dau frumos paginile, fără a le brusca. Știu din povestirile alor mei că la un an, când se pun diverse lucruri pe tăviță din care copilul să aleagă, prevestindu-și astfel viitorul, am ales o carte, un creion (și nu mai știu care era al treilea obiect), și sunt foarte bucuroasă că și Adela [fiica Mihaelei, n. e.] a ales cartea din cele trei obiecte. Și, după aceea, rând, pe rând, au fost alți oameni. Am fost o fericită, pentru că am avut și o învățătoare foarte bună, și profesori de română foarte buni. Și cărțile erau ceva firesc. Apoi, ca fiecare, am început să citesc din literatura universală, să-mi facă cu ochiul chestiile mai controversate. Îmi aduc aminte că eram în școala generală și se făcea foarte mare vâlvă pe tema Decameronului. Îl aveam și noi acasă. În sufragerie aveam o bibliotecă care avea și geamuri și cărțile la care poate nu voiau părinții să ajungem noi erau puse sus, acolo. Și m-am tot învârtit în jurul ei. În fine, la un moment dat am citit puțin din Boccaccio, dar nu mi-am dat seama de ce era așa mare tam-tam în jurul lui.
La liceu am început să citesc de drag, mai ales că am fost la profil uman și aveam și ore de literatură universală. Cum se întâmplă: începi să citești, începi să ai păreri, vrei să vezi de unde vin toate ideile, vrei să vezi cum să îți argumentezi părerile, cum să te contrazici cu ceilalți. Mai nimerești și câte un profesor cum a fost profa mea de franceză, care ne punea să citim în franceză. Mi-a plăcut chestia asta, că ne întâlneam după aceea acasă la dumneaei și povesteam și dezbăteam ce am citit. Era o provocare.
Așa că nu știu să spun dacă cineva anume m-a apropiat de cărți. Ele au crescut odată cu mine, eu cu ele. Sunt așa de firești în viața mea, că nu pot să spun că a existat un moment în care am început să citesc.
Îmi spuneai de niște episoade puțin mai „periculoase” legate de cărți.
Aș spune mai degrabă haioase decât periculoase, deși, atunci când mă prinde o carte, pot să dau liniștită foc la casă. Îmi aduc aminte de o întâmplare, când am luat o mega papară de la bunică-mea, care a pus niște fasole la foc și a plecat la o vecină. Eu am rămas, teoretic, să am grijă de acea fasole. Doar că am rămas citind. Îmi aduc aminte și ce citeam: Basme de Vladimir Colin. E una din cărțile mele de povești preferate, pe care nu am mai găsit-o apoi. Eram atât de absorbită de ce citeam, că am uitat cu totul de fasolea de pe aragaz. Citeam și mâncam bomboane Olimp, niște bomboane ca niște mentosane (altă amintire din copilărie), dar nu atât de mentolate; cert e că te energizau tare. Erau în niște pungulițe albe, cu zei desenați cu albastru. Așa că mâncam bomboane Olimp și citeam basme de Vladimir Colin. Nu mai simțeam niciun miros. Iar când a venit bunică-mea era un fum în casă! „Ce ai făcut? Ce ți-am zis eu să faci? Aleluia!”
Am mai fost la fel de absorbită de o carte prin liceu, când eram foarte îndrăgostită de un băiat mai mare, care era deja student la București și care mi-a povestit pentru prima dată despre acest scriitor român nemaipomenit, Mircea Cărtărescu. Și mi-a recomandat să citesc, de fapt, cred că mi-a și dat el, Nostalgia. Am citit-o pe nerăsuflate cap-coadă. Eram atât de prinsă în universul acela, încât, deși se întunecase afară, eu nu mi-am dat seama. Eram atât de mult în poveste, probabil pe undeva prin subsol pe la Grigore Antipa, că nu conta că abia dacă se mai vedeau literele pe paginile cărții.
Ești o cititoare atentă cu cartea-obiect sau pui notițe, îndoi pagini?
Depinde de carte. Da, țin la cărți. De exemplu, pe fiică-mea nu o las să le mâzgălească. Dar sunt cărți pe care simt nevoia să le citesc cu creionul în mână, să-mi iau notițe. Am crescut învățând cu fișe la română și încă mi se pare un obicei bun. Mă ajută, dacă vreau să îmi structurez ideile, să și scriu. Așa că, în timp ce citesc, mai notez, mai subliniez. Am grijă de cărți, dar nu excesiv.
Pe vremea când eram eu mică și nu se găseau cărți, se împrumutau, se dădeau pe sub mână și se puneau în copertă de caiet. Dar n-am făcut chestia asta niciodată. Nu le-am îmbrăcat nici în hârtie. Am cărți pe care le-am citit și recitit și care acum sunt ferfeniță, dar îmi sunt foarte dragi tocmai pentru că sunt așa. Au și ele povestea lor, istoria lor. Au trecut de nu știu câte ori prin mâinile mele. Sunt multe cărți pe care le-am plimbat după mine peste tot pe unde m-am mutat. Dar multe din cărțile copilăriei, adolescenței, cărțile de școală au rămas acasă, la Onești, și unul din lucrurile pe care îmi place să le fac când ajung acolo, este să iau biblioteca iarăși la puricat, o reașez, o reorganizez, caut anumite cărți și recitesc obsesiv Enigma Otiliei.
Legendele Olimpului și Cireșarii sunt cele mai tocite, zici că sunt de la o bibliotecă publică și au fost citite de multe, multe generații. Le-am citit și eu, și frate-miu de foarte multe ori.
Ce personaj îți plăcea din Cireșarii?
Greu de zis. Eu am avut în copilărie destul de multe jucării față de alți copii. Printre ele erau două păpuși care fuseseră ale mamei mele, de fapt. Una era îmbrăcată cu o rochiță tricotată, verde, cu bordură roz prăfuit – era păpușa brunetă cu ochi albaștri; cealaltă era îmbrăcată într-o rochiță de catifea portocalie și era blonda cu ochi albaștri. Oscilam mereu între aceste două personaje. Voiam să fiu când fata blondă, Cosânzeana, când bruneta. Așa și cu personajele din Cireșarii: voiam să fiu când Maria, când Lucia.
Pomeneai de cărțile pe care le-ai luat peste tot cu tine. Ai un top trei al acestor cărți “plimbate”?
Nu neapărat un top, mai ales că, în timp, în funcție de vârstă și de gusturi, ori poate chiar de nevoi, cărțile preferate sunt altele. Avem cărți în toate încăperile din casă. Ne-am mutat de curând într-o casă nouă și, când am început să mutăm lucrurile din apartament, deși nu erau chiar cele mai urgente obiecte, eu am insistat ca, printre primele chestii pe care le aducem, în afară de vase, așternuturi, să fie și câteva cărți. I-am spus soțului meu că nu pot să dorm într-o casă în care nu sunt măcar câteva cărți și n-a avut ce face. Atunci aveam deja o bibliotecă în camera de zi, care era relativ goală, dar în care erau câteva cărți. Și acum insist să am în toate camerele din casă câteva cărți, cât mi-a permis mobilierul existent. În dormitor, lângă noptiera mea, e un corp mic de bibliotecă, unde am pus cărțile care îmi sunt cele mai dragi în momentul acesta. Iar acum cele mai dragi îmi sunt cărțile lui Elif Shafak, pentru că mi se pare o minunată, minunată, povestitoare. Și în continuare îmi place să citesc povești. Iar cărțile ei sunt niște povești pentru oameni mari. Și mai e o scriitoare care-mi place, de nonficțiune de data asta, pe ale cărei cărți deschid ochii dimineața. O cheamă Dominique Loreau și a scris niște volume foarte simpatice, traduse și publicate la Baroque Books, despre cum să-ți faci un pic de ordine în cap, în viață, în bucătărie, în haine, în toate alea. Cărțile ei mi se par liniștitoare și, cum sunt puțin obsedată de ordine, m-au uns pe suflet. Și mai am un colț în casă, amenajat special pentru mine, cu un fotoliu încăpător, un pled călduros și un alt mic corp de bibliotecă, unde țin cărțile pe care le citesc la momentul respectiv. Nu prea îmi permite timpul să stau cât aș vrea acolo, dar e spațiul meu de răsfăț.
Mai este o carte despre care vreau să-ți povestesc, pe care o tot port după mine; de fapt este un volum dintr-o serie, care se cheamă Familles du monde și a cărei poveste se împletește cu povestea mea de viață. Imediat după Revoluție, la începutul anilor ‘90, o scriitoare canadiană, care locuia la Paris, Hélène Tremblay, a început să lucreze la un proiect absolut fascinant: Familiile lumii. Călătorea în fiecare țară din lumea asta, locuia pentru câteva zile cu o familie obișnuită din țara respectivă și își făcea o idee despre cum trăiau oamenii aceia. În România, s-a uitat pe hartă și a ales două orașe în care să stea, nu voia în capitală neapărat, așa că a venit la Onești și la Deva, legătura fiind probabil cu Nadia, cu gimnastica, ce se știa, imediat după Revoluție, despre România. Când a venit la Onești, Hélène a vizitat câteva familii și ne-a ales pe noi. Cred că i-a plăcut că eram foarte autentici, nu era nimic aranjat; noi stăteam cinci persoane într-un apartament cu trei camere – am crescut cu bunica maternă în casă. Îți dai seama cum erau condițiile din ‘90 din România. Aveam unsprezece ani atunci. I-am eliberat dormitorul părinților și a dormit acolo. S-a lipit foarte, foarte tare de noi, i-a plăcut foarte mult. Ar fi trebuit să stea trei zile, dar a stat o săptămână, am plimbat-o pe la toate rudele, am dus-o pe la țară, pe la mănăstirile din nordul Moldovei, în fine, proverbiala ospitalitate românească chiar exista pe vremea aia și chiar ne dădeam peste cap, mai ales pentru cineva venit din afară.
Avantajul meu era că vorbeam engleză. Cât știam eu la unsprezece ani, dar mă descurcam să mă înțeleg cu ea. Printre primele lucruri pe care ni le-a spus când a venit a fost că în toate casele în care a intrat în România au fascinat-o bibliotecile, pereții încărcați de cărți. Apoi ne-a arătat o imagine; de fiecare dată, la sfârșitul șederii sale într-un loc, făcea o fotografie cu familia la care locuise, în fața casei lor. Iar imaginea aceea era de undeva din America de Sud rurală, cu o familie cu un copil sau doi, foarte, foarte modestă, care trăia într-o colibă, cu purcelul sau ce animal domestic mai aveau în casă. Și ne-a povestit că așa ceva credea ea că va găsi și în România. Așa era percepția atunci, că, în fine, dincolo de București, în provincie, așa stă situația. A dat un interviu după aceea la radio, țin minte, și a spus că ce a frapat-o prima și prima dată a fost că nu doar că nu trăiam cu animalele domestice în casă, dar că în toate casele în care intrase în România erau foarte multe cărți. Și și-a dat seama că, având atât de multe cărți, oamenii aceia nu au cum să fie chiar din lumea a treia.
Să revenim un pic la cărțile din copilărie. Pomeneai de Capra cu trei iezi. Ce ți-a mai plăcut?
Am avut cărți preferate în copilărie, cum am și astăzi. Am pomenit deja despre basmele lui Vladimir Colin. Mai era o carte, țin minte că avea o copertă maronie și era cu povești și snoave chinezești. Și asta îmi plăcea foarte tare. Apoi, desigur, Aventurile lui Habarnam, pe care acum i le bag pe gât Adelei, vrând-nevrând, doar ca să am eu ocazia să le recitesc. Mai era o carte care se chema Orașul de cretă colorată [de Constantin Cubleșan, n. e.]. Niște povestioare simpatice, chiar colorate. Apoi, Hans Christian Andersen și ale sale atât de speciale povești, seria Povești nemuritoare, din care aveam mai multe volume, îmi mai amintesc o carte cu povestiri africane, apoi Din marile legende ale lumii, Doctorul Aumădoare, Cei trei grăsani, Povestiri istorice.
Sunt doar o parte din cărțile copilăriei. De care m-am despărțit fizic destul de brusc, aș zice. Nu am intrat la facultate din prima. În anul în care am stat acasă să mă pregătesc din nou pentru examen am avut grijă, timp de câteva luni, de băiețelul unei prietene a mamei. Tocmai intrase în clasa întâi la învățătoarea la care fusesem și eu și îl luam de la școală, stăteam cu el și îl ajutam la teme până venea unul dintre părinți acasă. Țin minte că atunci am făcut teanc toate cărțile pe care eu consideram că sunt prea mare să le mai păstrez și i le-am dat băiețelului, vrând parcă să-i deschid gustul pentru cărți. Nu știu dacă le-a citit, nu știu dacă le-a apreciat. Nu știu ce s-a întâmplat cu ele. Acum regret gestul făcut atunci fără să mă gândesc prea mult. Nu îmi pare rău că i le-am dăruit copilului, dar îmi pare rău că acum nu le mai găsesc. Le tot caut pe okazii.ro, pe anticariate online. Nu cred că Adelei i-ar plăcea neapărat, nu știu cât mai sunt de actuale pentru generațiile de astăzi, dar le-aș vrea eu. Mi-ar plăcea mie să le regăsesc. Așadar, aceea a fost o despărțire prietenoasă, dar pe care am regretat-o mai târziu. De jucării m-am despărțit mai brusc. Pur și simplu, într-o zi m-am hotărât că eu sunt prea mare să mai am jucării și efectiv le-am strâns pe toate într-o cutie și le-am aruncat. Mi-ar fi plăcut însă acum să-i mai arăt fiicei mele măcar cele două păpuși, blonda și bruna, moștenite de la bunica ei.
Ai intrat apoi la Drept. Voiai să profesezi sau cum a fost?
Cu Dreptul a fost așa: mi-am imaginat cu totul și cu totul altceva despre această facultate. Nu m-am potrivit cu ea de la bun început. Am fost o studentă mediocră. Știam deja din timpul facultății că nu voi face asta. Mi-am dat seama destul de devreme că, dacă părinții mei ar fi fost de acord, nici n-aș fi terminat-o și m-aș fi apucat între timp de altceva. Dar, din felul în care am fost educată, crescută, prin presiunea provenienței dintr-o comunitate mică, în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea, nu mi-am permis gesturi de genul acesta. Așa că am terminat Facultatea de Drept, dar încă din timpul facultății am început să lucrez într-un cu totul și cu totul alt domeniu.
Nimic în viață nu e întâmplător. Fast forward, ani mai târziu, după câteva întâlniri sporadice în București, după ce amândouă am ales în viața personală și poate chiar și în cea profesională drumuri care nu erau neapărat ce pregătise soarta pentru noi, m-am revăzut la Sibiu, în 2007 (anul în care a fost Capitală Culturală Europeană), cu Livia Moisii, la vremea aceea sufletul și mintea din spatele colecției de cărți a ziarului Cotidianul. Livia fusese eleva nașei mele de botez, o știam de când eram copil, o prinsesem ca tânără profesoară care îmi dăduse și câteva ore de meditații când mă pregăteam pentru facultate, apoi, pe când lucra la radioul și televiziunea locale, o vizitam în studenție și făceam interviuri despre viața de student la București, aveam o istorie personală. Așa că invitația ei de a mă alătura echipei de la Coti, cum îi ziceam noi, a venit firesc. În felul acesta m-am întors la București. M-am angajat la Cotidianul și am început să lucrăm în principal la colecția de carte Cotidianul.
Cu ce te ocupai acolo?
Lucram în departamentul de PR, comunicare, în general la ziar, dar mă ocupam în special de colecția de cărți. Eram parteneri media la diverse evenimente, promovam colecția, organizam lansările, pentru că în fiecare săptămână apărea o carte nouă, era o activitate intensă și în care lucrurile se petreceau cu o mare repeziciune, diferit de cum se întâmplă în parcursul firesc al editării unei cărți în stil clasic, ca să zic așa. După care, după ce am plecat de la Cotidianul, am început să redactez. Am lucrat o perioadă la editura Univers, chiar la cărțile din colecțiile scoase împreună cu ziarul. Apoi am coordonat partea administrativă o vreme, am intrat în bucătăria unei edituri, ca să zic așa. Dar era deja perioada în care începuse criza, iar cărțile au fost printre obiectele la care oamenii au renunțat prima dată. O perioadă dificilă pentru toată piața de carte din România. Acum mă întreb dacă există însă și perioade bune. Cumva, cartea pare să fie un obiect de care ne putem dispensa cel mai ușor, mai ales la viteza cu care cresc prețurile pentru orice. Și totuși, oamenii care nu citesc nu știu ce pierd, cred asta cu tărie.
A fost prin 2009-2010, nu?
Da, cam așa. Pentru că după aia, de la începutul lui 2011, m-am apucat de agricultură. Eu, cu salturile mele dintr-un domeniu într-altul. De la mapă, la sapă, cum mă amuză să spun.
Dar ai rămas o cititoare.
Da, da. Cititul a rămas tot timpul. Singura perioadă în care nu mai reușesc să citesc cât și cum aș vrea este cea prezentă. De fapt, nu mai reușesc să citesc cât de mult citeam sau cât de mult mi-aș dori. În fine, citesc, dar aproape exclusiv cărți pentru copii. Mă specializez cumva în literatura pentru preșcolari. Dar la anul intru din nou la școală, sunt curioasă cu ce provocări literare mai vine și etapa aceasta. În 2025, zic.
Ai avut și o perioadă în care ai tradus pentru editura Trei, nu?
Da. Pe Virginia [Lupulescu, n. e.] de la Trei o cunosc de când colabora și ea cu editura Univers, ne știm de foarte mult timp. La un moment dat mi-a spus „uite, căutăm redactori, nu vrei să îți dau ceva să redactezi?” Nu eram profesionistă și nici acum nu pot spune că sunt. Dar m-am bazat mult pe instinct. Cred că redactarea ține enorm de mult de common sense, ca să zic așa. Întâi am avut niște cărți mai ușurele, după care am primit niște cărți mai serioase. Și ține mult și de cultura generală, de modă veche, care crește odată cu numărul de cărți citite. De faptul că înțelegi, că știi de unde să apuci trimiterile autorului, că vezi referințele culturale pe care știi să le deslușești, dincolo de o simplă căutare pe google. De instinctul care îți spune că dincolo de o frază poate sta mai mult decât pare la prima vedere. Un simț am limbii, dacă vrei.
S-a întâmplat să mă întâlnesc însă de câteva ori cu niște traduceri atât de împiedicate, ca să nu spun altceva, și am zis ok, trebuie să mă apuc de tradus, e mult mai simplu decât să redactez (pentru că de multe ori e mult mai multă muncă de adus la lumină un text tradus nefericit decât la o traducere făcută bine din prima).
Nu puteau fi date înapoi traducerile alea?
Ba da, teoretic așa se procedează. Dacă vezi că o traducere este foarte slabă, o dai înapoi. Problema e ce faci dacă se duce înapoi la aceeași persoană? Pentru că, în principiu, așa se întâmplă, nu se duce la altcineva.
Ține de costuri?
Nu atât că ar fi costuri în plus, dar dacă e să se ducă la altcineva, trebuie să o ia de la zero. Timp și resurse financiare adăugate. Într-adevăr, mie mi se pare mai simplu să iau o traducere de la zero decât să redactez o traducere proastă. Este extrem de consumatoare de timp, de energie, te frustrează îngrozitor. De multe ori preferam să traduc eu pasajul, pagina, ce era. Așa că am zis ok, dați-mi o probă, dați-mi ceva, vreau să traduc.
Ai tradus din engleză, nu?
Da, din engleză. De redactat, redactam și engleză, și franceză. Cred că aș fi putut traduce și din franceză, dar am fost tot timpul rezervată, adică dacă n-am simțit eu că stăpânesc subtilitățile limbii, nu m-am băgat. Iar la engleză am avut cel mai mult curaj, pentru că e limba pe care o stăpânesc cel mai bine. Asta vine din faptul că am citit mult în engleză. Citesc mult în engleză, nu mă uit la filme sau seriale sau decât în engleză. Și de aia n-am avut nicio emoție să mă apuc de tradus din engleză. Am fost foarte fericită când a apărut prima carte tradusă de mine. Chiar mi s-a părut una dintre cele mai drăguțe realizări ale mele. Și după aia au urmat încă vreo două-trei-cinci. După care a apărut Adela. Am tradus o carte când eram însărcinată. Personajul principal al cărții tocmai născuse și mi s-a părut foarte faină similitudinea. Și am mai tradus o carte când era ea bebeluș. După care am renunțat, pentru că nu mai făceam față. Nu puteam lucra decât noaptea, era foarte obositor și am preferat să renunț. Devenisem un colaborator mai puțin serios, o situație în care nu m-am simțit deloc confortabil. Dar mi-e dor de buchiseala aceea și, ca să mă țin în formă, traduc câte ceva așa, doar pentru mine. În continuare, însă, Adela are prioritate.
Iar acum ești o cititoare de cărți de copii pentru ea.
De fapt, sunt o cititoare, mergătoare la spectacole, o participantă la activități care sunt în zona de vârstă, din fericire acum, șase, șapte, chiar opt ani, îndrăznesc să sper. Așa că nu prea mai am timp. Sau în fărâmele de timp pe care le prind sunt atât de încărcată de gânduri din viața de zi cu zi, că mi-e foarte greu să mă concentrez. Adevărul e că cea mai mare problemă acum este că mi-e foarte greu să mă concentrez să citesc cărți de oameni mari. Poate că așa și trebuie să fie. Nu știu. Așa că citesc și recitesc cărți pentru copii. Adela a crescut, crește înconjurată de cărți. Asta ne-am propus eu și tatăl ei de la bun început. Am doar două pretenții de la ea în această viață: nu știu ce o să-i placă să facă, ce drumuri și-o alege, ce talent o avea, dar am doar două așteptări de la ea. Să citească și să învețe cât mai multe limbi străine. Restul își alege ea. Astea mă tem că sunt obligatorii. Sunt în programa de bază, din punctul meu de vedere.
Și ce cărți ai învățat pe de rost? Sau ce cărți citiți și recitiți?
Este o carte care mi-a plăcut foarte mult și pe care le-am dăruit-o și altor copilași care au venit după Adela. M-a uns pe suflet. Se cheamă Cucu-bau! [de Allan și Janet Ahlberg, Didactica Publishing House, n. e.] și e cu un bebeluș care își vede familia în diverse ipostaze de dimineață și până seara. „Un, doi, trei, / Uite un bebe: / Din al său pătuț, / Oare ce vede? / Pe mami și pe tati, / În patul uriaș, / Pernele moi, albe, / Și un iepuraș.” Și tot așa. E scrisă de autori britanici. În afara faptului că ador cărțile de copii care sunt ritmate sau în versuri (mi se par mai ușor de citit, că se împrietenesc mai ușor copiii cu ele), îmi place că are ilustrații în stilul anilor ‘50, cumva după Război. Se încălzesc cu cărbuni, fac baie turnând apă încălzită în cădiță. Mi-e foarte dragă acea carte de copii. Mie mi-a mai plăcut foarte tare seria cu Dar Motan [de Cristina Andone, ilustrații de Emi Balint, editura Nemi, n. e.], cred că este prima carte la care Adela a stat cu gura căscată și a ascultat cu răbdare aventurile lui Dar Motan. Adelei îi plac foarte tare cărțile de tipul enciclopediilor, din care primește răspunsuri la tot felul de întrebări. Acum, de exemplu, citim despre Sistemul Solar pe repeat, pentru că la atelierul de științe au pictat, au construit din lut planetele și au făcut o machetă cu Sistemul Solar. Drept pentru care, de o săptămână și ceva, în fiecare seară, citim despre fiecare planetă. Uităm până a doua zi cum le cheamă, dar asta e partea a doua.
Mai e o carte care mi-a plăcut iarăși foarte mult de când era mai mică. E mai de bebeluși, așa. Este de la Pandora M, se cheamă Îmbrățișarea [de Eoin Mclaughlin și Polly Dunbar, n. e.] și e cu un arici care e foarte trist că pe el nu vrea nimeni să îl îmbrățișeze. Are două fețe. O față e cu ariciul pe care nu-l îmbrățișează nimeni din motive evidente, doar că el nu înțelege. Și pe cealaltă parte este broasca țestoasă, care suferă la rândul ei. Și acești doi outcaști, ca să zic așa, la un moment dat se întâlnesc. Și mi se pare o carte foarte, foarte drăguță. O carte pe care am citit-o foarte, foarte des cu Adela.
Apoi ne-au plăcut toate cărțile din seria cu Lupușorul Lou [de Antoon Krings, editura Pandora M, n. e.], după care am trecut la lupul celălalt, Lupul care voia să fie supererou și celelalte din serie [de Orianne Lallemand și Eléonore Thuillier, editura Univers, n. e.]. Adelei ii plac cărțile cu lupi, lupul e un personaj destul de prezent în biblioteca ei. Ah, și cărțile cu prințesele obraznice, cum e Cea mai rea prințesă [de Anna Kemp și Sara, editura Vlad și Cartea cu Genius, n. e.]. Deocamdată cărțile trebuie să aibă poze, ilustrații, chiar dacă au mai mult text în ultimul timp, trebuie să și vedem ceva. Am încercat s-o păcălesc, să-i citesc și niște cărți fără, dar a zis „sunt prea mică pentru cărțile astea. Trebuie să ai răbdare să mai cresc.”
Tot printre cărțile noastre preferate sunt cele sonore cu Paco [editura Katartis, n. e.]. Apropo, că mă întrebai de cartea ca obiect. Astea sunt niște cărți la care am insistat să nu cumva să le facă ceva, că e și păcat.
Cum alegeți cărțile pentru Adela?
Mai întâi mă uit un pic pe ele, le citesc, ca să fiu sinceră. Le aleg încercând să fie niște cărți care să-mi placă în primul rând mie, că știu că o să trebuiască să le citesc de foarte multe ori. Plus că sunt foarte multe cărți pentru copii, piața e mega inundată. Nici nu știi ce să iei, de unde să iei. Recunosc, caut și promoții, pentru că sunt totuși destul de scumpe. Știu că sună aiurea ce o să spun acum, că nu cumpărăm cărți la kilogram, dar totuși, parcă e altfel când dai 40-50 de lei pe o carte de 300 de pagini pe care nu o termini în 20 de minute, cel mult, trăgând de timp și răspunzând la întrebări, ia uite, ce culoare are rochița asta și prințesa asta sau dragonul ăsta? Dar altfel, cărțile de copii, care au între 20 și maximum 40 de pagini, sunt destul de scumpe. Știu că da, costă producția și tot restul, dar, pe de altă parte, și părinții câte cărți își permit să cumpere pe lună? Noi ne-am făcut un obicei ca în fiecare zi de luni Adela să primească o carte nouă.
Întorcându-ne la tine ca cititoare, dacă nu-ți place o carte, o termini sau o lași?
Nu, nu o termin. Nici dacă nu-mi place un film, nici dacă nu-mi place o mâncare – nu continui. Avantajul când înaintezi în vârstă e că știi cam care e stilul tău și nu mai ai timp de bullshit. Poate sună cinic, dar nu mai sunt dispusă să acord din timpul meu unei chestii care de la început nu-mi place. Poate că nu e bine. Poate că am intrat într-o zonă safe, așa, sau într-o bulă și mi-e din ce în ce mai greu să ies din ea. Dar, în același timp, mi se pare că n-are rost să mă chinui să înghit ceva doar pentru că este la modă.
Cum selectezi cărțile pe care le citești tu? Mergi pe recomandări, cauți informații pe cont propriu?
Uite, când aleg cărți pentru mine sunt persoane care îmi influențează alegerile. Mă uit la tine, de exemplu, ce mai postezi și mă amuz teribil de ce scrii pe Facebook despre cărțile care îți plac, și de adulți, și de copii – dar mai mult de copii, că despre ele ai scris mai mult în ultima vreme. Mă mai uit la Cristina Bazavan, deși ea recomandă destul de mult nonfiction și eu nu sunt neapărat o cititoare de nonfiction. Ți-am zis, în continuare îmi plac mult poveștile. Mă uit la Laura Câlția să văd ce a mai apărut, mă uit ce mai recomandă Virginia. Sau, în fine, mă încred în prietenele foarte apropiate, ale căror gusturi le știu și merg pe mână lor unde știu că ne-am cam potrivi.
Îmi place, de exemplu, și pentru că am lucrat cu el și mi se părea foarte haios și tăios în același timp, Costi Rogozanu. Îmi place ce scrie el și despre cărți, și despre educație, în general. Dar, în același timp, eu ca simplu cititor, ca iubitor de carte pur și simplu, cred că e important nu doar să ne uităm la ce recomandă un critic sau un editor sau altul, avem mai mari șanse să avem surprize plăcute de la recomandările de la oamenii din jurul nostru, cu care comunicăm real, cu care avem afinități și cu care avem povești de viață comune. Dincolo de ce găsim pe blogurile de specialiști. Cred că aceștia pot fi subiectivi, pentru că văd industria din interior și știu și bunele, și relele și pot fi ușor părtinitori. Cred că pot găsi recomandări care să-mi placă la oameni cu care m-am intersectat măcar o dată, de două ori, despre care știu ceva mai mult decât un nume pe internet.
Sigur, sunt și chestiile foarte la modă, dar foarte rar mi s-a întâmplat să văd un film sau să citesc o carte atunci când e pe super val. Pentru mine a existat mereu un timp al cărților. Au fost cărți pe care le-am citit atunci când trebuia să le citesc. Cărți care probabil, în alt context, nu mi-ar fi spus mare lucru. Pot să-ți dau un exemplu, chit că e mai personal. Când eram foarte nefericită, în prima căsătorie, în sensul că nu mă regăseam, nu că se întâmplase ceva anume, mi-au picat în mână cărțile lui Pascal Bruckner.
Și Mănâncă, roagă-te, iubește: eram tot în perioada divorțului. E un exemplu de autor de la care am citit o carte și după care nu mi-a mai plăcut nimic din ce a scris. Dar nu pentru că a fost despre carte sau autor. A fost despre cartea aceea în momentul acela al vieții mele. Și despre asta cred că trebuie să fie cărțile – poate în afară de cărțile de școală. Deși intrăm în altă discuție, cărțile gândite pentru școală acum 30-40 de ani nu știu cât mai sunt de relevante sau cât se mai potrivesc în contextul în care trăiesc copiii noștri acum; aici trebuie o reevaluare, cu siguranță. Nu vreau să diminuez importanța literaturii clasice. Dar cred că ar trebui studiată de cei care vor o profesie în direcția asta. Nu cred că mai este relevantă pentru toată lumea.
Revenind, la fel s-a întâmplat cu alte două cărți de căpătâi pentru mine, pe care le iubesc foarte tare, una din copilărie și una de maturitate, să zic așa. Au fost niște cărți care mi-au dat curaj. M-au făcut să zic „uau! Viața poate să fie și altfel.” Chiar dacă curajul ăla nu era neapărat ceva care m-ar fi vindecat.
Cartea din copilărie este La Medeleni. Dar trebuie să înțelegi că sunt dintr-o generație mai veche. Astăzi ar fi poate de neînțeles. Dar eu am crescut dorindu-mi să fiu Olguța. Nu, nu am vrut să fiu Monica. Am vrut să fiu Olguța. Ea este personajul meu preferat din literatura română, de adolescentă, de copilă, de femeie, care e altfel decât restul. Și cartea asta, La Medeleni, e tot așa. O carte pe care cred că și acum aș putea să o recitesc cu aceeași plăcere cu care am citit-o de mai multe ori în copilărie și-n adolescență.
Iar cealaltă carte, care, iarăși, îmi spune mie ceva în mod special, este Noaptea de Sânziene a lui Eliade. De ce? Din același motiv de care ziceam: țin minte că am recitit-o după ce murise maică-mea. Și m-a dezrobit de presiunea de a-mi reprima gesturile, de tipul divorț, care-ar fi fost o apăsare și mai mare pe familie. Cumva îmi dădeam seama că dragostea trebuie să fie altfel și că sunt oameni care simt lucruri despre care intuiam că există, pe care nu le simțeam, dar pe care mi le doream.
Sunt cărți care te fac să îți dai seama că viața poate să fie cu totul și cu totul altfel. Că dragostea poate fi altfel. Că oamenii aceia au trăit niște chestii și te întrebi „eu de ce nu le trăiesc? Ce se întâmplă? Asta nu poate să fie doar în cărți. Oamenii ăștia de unde le știu?”
Din cauza asta, pentru mine contează foarte mult emoția pe care o simt când citesc o carte. Sunt cărți, cum e și cu muzica, de care mi-e frică să mă apuc sau pe care mi-e frică să le recitesc. Am văzut acum niște ani Amour. E un film pe care nu am curaj să-l mai văd o dată. M-a răscolit și mi-a plăcut la nebunie, dar nu pot să-l revăd.
Întorcându-ne la cărți, și Patul lui Procust m-a răscolit iarăși foarte tare, mai mult decât Ultima noapte. Repet, eu sunt din altă generație. La fel de tare mi-au plăcut cărțile Cellei Serghi, Pânza de păianjen și Mirona. Mai ales pentru că știam și povestea cu iubirea ei neîmpărtășită pentru Camil Petrescu. Și te gândești că oamenii ăștia parcă simt ceva cu care eu nu m-am întâlnit. Eu de ce n-am dat peste chestia asta? Un alt lucru care mă face să apreciez în mod deosebit o carte e dacă mă face să scormonesc, să caut mai mult, să citesc mai mult despre subiectul respectiv. De aia sunt mare fană a filmelor/cărților true crime și a ficțiunii care pleacă de la o poveste adevărată. Pentru că întotdeauna mă pune să fac o muncă de cercetare și așa ajung la niște povești la care nu m-aș fi gândit, pe care nu le-aș fi descoperit. Și asta mi se pare foarte fain.
[Interviul a fost înregistrat audio și transcris.]
[Fotografiile fac parte din arhiva Mihaelei Ionescu.]
