Georgiana Sârbu este profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu din București. A publicat două cărți, Istoriile periferiilor (teza ei de doctorat, susținută la Facultatea de Litere a Universității din București) și romanul Despărțiri, și a participat la volumele colective Povești cu scriitoare și copii și Prof de română. O altfel de antologie de texte. Este personaj în poezia Simonei Popescu și, printre programe și bibliografii obligatorii, le face cunoștință elevilor cu scriitori „în carne și oase” și cu literatura contemporană de la noi și de aiurea.
Postezi deseori pe Facebook cărțile care îți plac. Ce citești acum?
Acum citesc o carte din colecția ANANSI de la Editura Trei, despre Istanbul și despre cum a căzut Imperiul Otoman. Ca o rană de sabie de Ahmet Altan. Tot timpul am fost fascinată de culturile exotice și chiar mă gândeam să scriu pe Facebook cum am descoperit eu Istanbulul. Prima oară în cărțile lui Elif Şafak și din ce a scris Orhan Pamuk, abia apoi am văzut Istanbulul „în carne și oase”, să zic așa.
Cum ai început să citești?
Ca să fiu sinceră, primele mele lecturi au fost niște basme pe care mi le cumpăra mama când mergea în Giurgiu. Eu am copilărit într-un sat la 20 km nord de Giurgiu, iar ai mei ajungeau o dată pe lună în oraș și se întorceau cu tot felul de cărticele, basme orientale, diverse. Cred că am început să citesc serios prin clasa a șasea, când a intrat tata în casă val-vârtej și ne-a certat pe mine și pe sora mea că suntem leneșe, că nu ștergem praful și că nici măcar nu știm cine e Sadoveanu. Și țin minte că atunci mi-a pus în brațe Frații Jderi. Cu timpul m-a prins cartea și atunci cred că m-am îndrăgostit eu de un personaj masculin. Dar am ajuns să-l detest pe Sadoveanu, nu știu dacă avea legătură cu romanul ăsta sau cu viața lui. Din nefericire, fac de multe ori greșeala de a asocia autorul cu omul.
Ce te-a convins să mergi la Facultatea de Litere după ce ai urmat un liceu economic?
Ești sigură că vrei să asculți povestea? 🙂 Părinții mei sunt amândoi contabili și, chiar dacă acum sunt doi țărani care lucrează pământul, au la bază studii în domeniul economic și visau să fac și eu ASE-ul. În consecință, am intrat la un liceu economic, numai că nu mi-a plăcut deloc. Așa că în clasa a XI-a m-am rugat de ei să mă lase să mă transfer la un liceu unde existau și clase de uman. Dar nu au vrut, zicând că trebuie să devin și eu contabilă. Apoi „am reușit” să pic BAC-ul la mate. Noroc că am luat 10 la celelalte, dar din nefericire, pe vremea aia, nu se repeta doar proba picată, ci trebuia să o iau de la capăt cu toate disciplinele. Și așa am luat 10 la română de două ori, de fapt de trei ori… Căci ce nu ai pregătit în patru ani, nu ai cum să pui la punct într-o lună, și am picat BAC-ul și a doua oară. A treia oară, am prins un sistem și mai năbădăios, pentru că atunci era ministru domnul Marga, care s-a gândit să avem un BAC mai „performant”, nu doar cu trei probe scrise, ci cu mai multe. Și așa se face că, la liceu economic fiind, am dat BAC-ul scris la română, matematică, istorie, filosofie și franceză. Ce n-am reușit să fac cu trei probe scrise, am făcut cu cinci. Și apoi am intrat la Facultatea de Litere, pentru care m-am pregătit singură învățând, de fapt, pentru BAC. Partea de literatură am învățat-o singură; țin minte că luam Istoria lui Călinescu, o puneam de genunchi și citeam de acolo autorii din bibliografie. Iar la gramatică m-a ajutat o prietenă, tot giurgiuveancă, Raluca Brăescu, de aceeași vârstă cu mine, dar care intrase deja la Litere. Și odiseea economicului se încheie.
Cum au fost începuturile profesoratului?
Mai degrabă ar trebui să mă întrebi de ce am început, pentru că visul meu inițial era să nu profesez. Mă gândeam că o să termin Facultatea de Litere, o să fac Masteratul, Doctoratul, iar în tot acest timp ai mei o să-mi aștearnă un drum de roze și o să mă susțină financiar. Până într-o zi, când m-a trezit mama la realitate și mi-a zis ca din toamnă să-mi caut de lucru. Apoi a trebuit să mă duc la titularizare și am ajuns la Spiru Haret [din București], care a rămas liceul meu de suflet. Acolo am predat în primii patru ani. Mi-am dorit să lucrez acolo, dar, deși aveam notă de titularizare, într-adevăr era un 8, era un post de suplinitor. Și abia apoi mi-am obținut titularizarea și am ajuns la Tudor Vianu. A fost un început forțat, dar erau niște clase excepționale. Nu o să uit niciodată. De exemplu, să zicem că astăzi predam Camil Petrescu și eu le indicam repere din critică literară; ei se duceau la bibliotecă și citeau. Citeau din Pompiliu Constantinescu, Romanul românesc interbelic și veneau entuziasmați să-mi spună: „Camil scrie un război al sexelor”, „femeia reprezintă un pericol pentru bărbatul care e un absolut moral”, „femeia – animal cochet”. A fost clasa mea de suflet, au citit foarte mult.
Cum reușești să strecori literatura română contemporană printre temele obligatorii?
Tematica clasei a IX-a este foarte flexibilă, iar noi, profesorii, trebuie să ne apropiem de niște mari teme literare. Evident că trebuie să susținem actul predării cu un manual, dar atâta vreme cât eu le ofer textele, sunt liberă pe tarlaua mea să le introduc și alte opere. De exemplu, acum mulți ani, am avut un manual de la Paralela 45 care m-a încântat foarte tare și am făcut Muzici și faze de Ovidiu Verdeș; sau acum trei ani, la Vianu, am făcut Groapa de Eugen Barbu. Trebuia să asociez și niște autori canonici, de exemplu, la tema familiei, am pornit de la Marin Preda și apoi am legat-o de Eugen Barbu. Adică ți se permite să te joci puțin cu textele. La alte clase este altă poveste, tot ce fac acolo este muncă extrașcolară, ca să pot să-i familiarizez cu literatura contemporană. În primii mei cinci ani la Vianu am ținut un cerc de lectură, unde invitam un scriitor, să spunem Radu Aldulescu, și îi anunțam pe elevi cu două-trei zile înainte, iar ei își cumpărau cartea respectivului scriitor sau doar citeau de pe net. Dar încercam să-i familiarizez cu diverse zone din literatură. Eu făceam asta în plus, pe lângă ore. Dar de ce era mai bine să nu fac la clasă atelierul ăsta? Ca să poată veni toți elevii interesați, nu numai din clasele mele. Făceam un afiș cu evenimentul și în felul ăsta aflau toți. Și eu am învățat foarte multe de la întâlnirile astea. Îți dau un exemplu de când l-am invitat pe Dan Sociu, care ne citea ceva din Pavor Nocturn; iar o elevă de-ale mele, Ioana Ciucă, spune la un moment dat „îmi aduce aminte de Pavilionul cancerosilor de Soljenițîn”. Și m-am simțit atât de prost, căci eu nu citisem Pavilionul cancerosilor. Înveți foarte multe de la copii și din tot ce faci cu ei.
Când ai început să le faci cunoștință elevilor tăi cu scriitorii români contemporani?
În ultima vreme, pentru că nu mi-a mai permis timpul să fac activități în plus, am început să-i inserez pe autori în lecțiile mele. În ultimii doi-trei ani, i-am invitat, într-adevăr, la orele de română. La clasa a IX-a l-am invitat pe Florin Chirculescu, care a scris un roman [Greva păcătoșilor] despre corupția din spitalele românești, pentru că făcusem atunci Balanța de Ion Băieșu și voiam să le arăt cum era mediul ăsta spitalicesc în anii ‘80 și cum e acum. Și a venit Florin, care e și medic, și le-a desenat pe tablă o cutie toracică. Pot asocia un autor român contemporan cu ce fac eu în momentul respectiv la clasă, numai că dezavantajul este că sala este foarte mică și nu mai pot invita și elevi din alte clase, să se bucure. Ținta mea este ca toți să ia 10 la BAC. Acum, dacă reușesc să le mai aduc și câte un autor român, e parfum de roze. Îmi aduc aminte că la o clasă am făcut Iona de Marin Sorescu și l-am invitat pe Radu Vlad, un fost elev care a studiat literatură la Warwick și care a scris un volum de poezie [Așa ne-am vorbit mereu], apărut în ediție bilingvă, publicat la editura Iuliei Militaru, Fractalia. L-am invitat pentru că temele lui se asociau cu Marin Sorescu. Numai că literatură postbelică faci doar în clasa a XII-a, prea târziu; iar în semestrul al doilea elevii nu mai sunt interesați de așa ceva, bate BAC-ul la ușă! Din nefericire, trebuie să facem toate astea pe fugă, pentru că ne constrânge canonul. Anul final începe cu Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu; ăștia sunt autorii canonici pe care îi faci un semestru întreg. Evident că poți să faci și avangardă, dar, de exemplu, la real avangarda nu mai e în programa de BAC și atunci nu mai insist.
Care sunt primele reacții din partea elevilor când întâlnesc un scriitor în carne și oase?
Pentru ei prima oară este o surpriză. Bine, mai întâi ar trebui să-ți spun că au fost șocați să afle că Nicolae Manolescu nu e mort, ei credeau că a murit undeva pe la 1900. Unii sunt încântați să pună întrebări, să-i descoasă, alții nu sunt la fel de fascinați. Ce pot să spun e că atunci când i-am invitat pe scriitori la cercul de lectură, interesul elevilor era foarte mare, adică interacțiunea trebuia oprită de mine, pentru că altfel nu reușeam să fac ce-mi propusesem. Dar când îi aduci la clasă nu sunt toți foarte interesați, pentru că mulți au diverse drumuri în viață deja alese, de ei sau de părinți, din nefericire, și atunci nu sunt toți interesați de lectură. Norocul meu, totuși, a fost că la Vianu copiii citesc.
Care dintre scriitorii invitați a avut cel mai mare succes la elevi?
Trebuie să recunosc că poeții au avut mai mult succes și cred că a fost foarte reușită întâlnirea cu SGB, Stoian George Bogdan. Dar și cu Dan Sociu. Pe ei i-am invitat de două ori, în ani diferiți. Le-a plăcut foarte mult și Teodor Dună.
Continuă elevii să citească sau să fie interesați de literatura română contemporană și după întâlnirile cu scriitorii?
Da, continuă să citească și să-și descopere preferații. E drept că i-am și împins puțin în zona asta. De exemplu, anul acesta la clasa a IX-a am avut o temă destul de sensibilă: România între Orient și Occident. Când am făcut Istoria unui galben. Și cum acolo este un capitol despre istoria țiganilor, am zis să le pun Aferim! la clasă și le-am dat să scrie un eseu despre mentalități în spațiul românesc, cu precizarea că trebuie să lege mentalitățile de atunci, fie că se referă la film, fie la Istoria unui galben, de mentalitățile din literatura contemporană. Le-am oferit, bineînțeles, și o bibliografie, iar ei i-au citit pe Radu Aldulescu, pe Ion Băieșu. Au ales diverse exemple, fără să-i forțez eu.
Mulți dintre elevi își continuă studiile în străinătate. Cât contează această expunere la literatura română pentru parcursul lor?
Nu numai expunerea la literatura română, căci eu îi rog să nu citească doar literatură română. De exemplu, a fost o perioadă în care, dacă eu am fost fascinată de Orient și de dezrădăcinați, le-am dat Middlesex. Iar acolo, la studii, îi ajută foarte mult orice trimitere, explicație sau punere în context, pentru că profesorii sunt fascinați și de fraze precum „omul e un animal social”. Și chiar și studenții care vorbesc despre astea sunt considerați de ceilalți colegi niște exotici.
Care sunt cele mai bune tactici de încurajare a elevilor să citească?
Cel mai bine funcționează răsplata. De exemplu, pentru eseul despre care am vorbit mai devreme le-am spus că cine își susține argumentele cu cele mai multe exemple din literatura contemporană are cele mai multe șanse să primească nota 10.
Dar pentru propriii copii?
Și cu ei funcționează tot răsplata: „Primești telefonul dacă citești”.
În afară de invitații care-i vizitează, în fiecare oră de română, elevii au în fața lor un scriitor. Ai publicat o carte de critică literară și un roman și ai participat la două volume colective. Cum au luat naștere aceste cărți?
Dacă vorbim de Despărțiri, cred că primele însemnări le-am făcut undeva prin liceu. Făceam naveta la Giurgiu pentru meditații și drumul ăla prin hârtoape, cu un autobuz de pe care curgeau tablele și care era atât de ruginit, încât puteai să vezi asfaltul sub picioarele tale, m-a inspirat. Cred că acolo a fost sâmburele. Ulterior, au fost diverse experiențe filtrate. Cred că am terminat-o de scris după ce am născut-o pe Stela. Am scris o bucată când a murit cineva foarte drag mie, am mai scris o bucată după o altă experiență terifiantă și m-am grăbit să-l public, ca să scap de el, pentru că îmi stătea pe creier. Recitindu-l acum, după ani, îmi dau seama că are și părți slabe, parcă nici nu l-am scris eu dacă stau să mă gândesc bine.
Cum a fost relația cu editurile, cum ai ajuns să colaborezi cu Cartea Românească și apoi cu Casa de Pariuri Literare?
Teza mea de doctorat, Istoriile periferiei, a fost publicată și datorită lui Radu Aldulescu, care a fost în sală la susținerea tezei. Nici nu îl cunoșteam. Dar cred că el a citit un exemplar din teză și i-a zis doamnei Mădălina Ghiu că a scris cineva despre el. Și i-am trimis manuscrisul doamnei Ghiu, la Casa Românească, și i-a plăcut. Nu am modificat nimic în el, a fost ceva mai colocvial, inclusiv subiectul. Dar țin minte cât de mândră am fost când m-a sunat Ovidiu Șimonca să-mi spună că a scris despre mine Paul Cernat. Prima cronică a fost scrisă de Paul Cernat și nu o să uit niciodată că a avut trei coloane care mi s-au părut elogioase, iar în a patra mă desființa. Mi s-a părut cea mai constructivă critică literară și m-a încântat la maximum, nici nu aș fi sperat vreodată la așa ceva.
La Casa de Pariuri Literare îl știam pe Cristi [Cosma], pentru că i-am invitat la liceu pe mai mulți dintre scriitorii apăruți la el, cum ar fi Livia Ștefan sau Veronica D. Niculescu. I-am spus că am scris și eu un roman, iar el a vrut să-l vadă și mi l-a publicat.
Care e posteritatea cărților? Se retipăresc? Primești încă ecouri?
Cristi mi-a propus să retipăresc teza de doctorat la el, să retipăresc și Despărțiri, dar eu cred că trebuie rescris. La fel și cu ultimul roman, încă nepublicat; doar că nu am reușit să scriu ultimul capitol, pentru că am pus puțin pe pauză viața mea literară, ca să mă ocup de copiii mei. Și nu mai am timp de scris.
Ai vorbit cu elevii despre cărțile tale?
Teza de doctorat îi ajută în proiectul cu mentalitățile, le dau să citească mai ales capitolul despre limbaj, plus cele despre Mitropoliți. Când am publicat Despărțiri, acum mulți ani, au venit la lansare și am fost foarte încântată. Dar în general nu le zic că sunt scriitoare, pentru că nu are rost să mă laud cu ceva ce s-a întâmplat acum mulți ani.
Dacă ar fi să te întâlnești acum cu Nora din romanul tău, ce carte dintre cele mai recente i-ai recomanda?
Nu i-aș recomanda să citească nimic, i-aș spune să se apuce serios de informatică, de matematică, să studieze inteligența artificială și să plece din țară. După eșecul meu cu adaptarea în Germania, care, evident, are ca surse vârsta și incapacitatea de a te mai adapta la ceva după patruzeci de ani, asta i-aș sfătui pe tineri, să-și croiască un drum adaptat zilelor lor.
(Interviu înregistrat audio și transcris de Cosmina Mavrodin.)
Fotografiile fac parte din arhiva Georgianei Sârbu.
