Dan Sociu & Dan Radu Mihai

Dan Sociu și Dan Radu Mihai. Un milion avans și pe prietenii mei la partea artistică

Dan Sociu este scriitor, traducător, jurnalist. A publicat poezie, proză, a participat la festivaluri internaționale și la rezidențe de creație, a primit numeroase premii. Printre volumele sale de poezie se numără borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002, 2021), cântece eXcesive (2005), Pavor nocturn (2011), Vino cu mine știu exact unde mergem. Antologie 1999-2014 (2015), Porc și sentimental, înțelept și rău (2021), dar și Mouths dried with hatred, publicat în engleză de Longleaf Press, University of Virginia în 2012. Urbancolia (2008, tradus în sârbă), Nevoie speciale (2008, 2019), Pluto în Scorpion (2020) sunt volume în proză. Recent a publicat împreună cu Dan Radu Mihai nuvela Monarh (OMG, 2021).

Dan Radu Mihai este regizor de film și scenarist. A realizat scurtmetrajele Jaful (2011), Sthorzina (2014), Wall (2015). A debutat ca scriitor cu Monarh.

La finalul reviewului de pe Goodreads, o cititoare spunea referitor la Monarh: „Sunt curioasă doar cum au scris la comun cei doi autori un text cu dimensiuni așa de mici, cum și-au împărțit fragmentele, personajele”. Cum ați scris acest text?

Dan Sociu: Se legau toate ciudat de bine, eu veneam cu o idee, el cu alta, ni le trimeteam pe telefon prin mesaje sau pe Facebook și le discutam un pic, nu neapărat ore, doar vreo juma’ de oră, dacă merg în ansamblu sau în detaliu, ce simțim și așa mai departe. Și ne apăreau în cale sugestii sau uneori ceva ce gîndea el se potrivea cu ceva din viața mea și invers, foarte straniu. La început povestea din filmul pe care voiam să-l facem era una suprarealistă, o nebunie totală, așa că mergea cam orice, singura regulă era să fie ceva inedit.  Pe urmă, după ce am aplicat la CNC cu scenariul și am primit note extreme, maxime și minime, eram în Anglia și poate influențat de atmosfera mai pragmatică de aici, i-am zis lui Dan Radu să-l transformăm într-o poveste aproape realistă, doar cu un pretext Science Fiction, dar în rest să fie o poveste despre asumarea sau neasumarea realității, mai ales cînd realitatea e neobișnuită, ceva ce s-a vorbit mult în pandemie, atîția au ales să nege ce vedeau și auzeau. E și o poveste despre prietenie, despre întoarcerea la origini și oarecum religioasă. Cred că Dan Radu a scris, concret, mai mult, adică mai mult text, dar eu am tăiat de două ori mai mult. E plăcerea mea asta, o plăcere de ucigaș, să tai.  Cartea e gîndită și ca un film, așa că el punea chestii care merg în sensul ăsta, iar eu părți literare, de interioritate a personajelor sau amănunte, că de la experiența mea de editor și traducător am un talent la amănunte esențiale.

Dan Radu Mihai:   Când eram copil și plecam cu băieții de la bloc să jucăm fotbal pe câte un teren care era mai departe, mergeam în pase, adică dădeam mingea de la unul la altul și aveai voie să o atingi doar de două ori, stop și dai. Era mai greu ca pe teren, că trebuia să te ferești de mașini, de oameni, iar cine greșea de cele mai multe ori, stătea în poartă. Cam așa a fost și cu povestea asta, am dat-o de la unul la altul, a fost frumos, cu reprize scurte și intense și pauze lungi. Mesajele din Facebook sau de pe mobil arată cam care a fost dinamica relației. Dan scrie scurt și la obiect, dacă iei cu copy mesajele lui și le dai paste pe o pagină albă, se așază ca versurile în poezie, i-am și zis că o să scot niște poezii din mesajele astea. Ale mele sunt pline de greșeli, de multe ori scriu de pe mobil, nu îmi mai pun ochelarii și apăs alandala, dar se prinde el ce vreau să zic. Ca să rămân la fotbal, am scris-o în două manșe, în prima am jucat liber și la inspirație, am pierdut, că nu am câștigat finanțare la CNC, în a doua am temporizat jocul, am tacticizat, se pare că a fost bine că, uite, a ieșit din tipar.   

 

 

Și cum de l-ați scris împreună? E prima colaborare?

DS: Cînd mi-a apărut nuvela Combinația, el a vrut să facă un scenariu și mi-a scris și ne-am întîlnit la o terasă de cîteva ori, am vorbit despre filme în general, dar n-a mai ieșit nimic, în afară că ne-am înțeles bine. Și, după ani, am pus eu o idee de scenariu pe Facebook și el mi-a scris iar.

DRM: Acum vreo 8-9 ani am citit Combinația lui Dan și am zis că ar fi numai bună de un film. Aveam în cap atunci să fac ceva online, un fel de web-series, nu mă lua nimeni în seamă, dar i-am scris un mail. Țin minte că nu aveam mailul lui, am scris așa, la plezneală, pe adresa de office de la totb.ro, unde scria Dan atunci, și le-am zis dați-mi adresa omului ăsta că eu vreau să fac un film cu el. Ne-am văzut, am stat de vorbă de mai multe ori, dar nu s-a legat nimic. Eu speram să pot face independent filmul, era o iluzie, dar am rămas în discuții, chiar dacă vreo câțiva ani nu ne-am mai scris, pe urmă s-a legat ușor corespondența. 

Cum ați ajuns să publicați la OMG și cum a fost colaborarea cu Alex Văsieș (redactorul)?

DS: Îi eram dator lui Alex Ciorogar cu o carte, o și anunțase de altfel, dar am publicat-o la Polirom, e vorba de Porc și sentimental, înțelept și rău. Așa că i-am zis că am alta. Cu Văsieș n-am avut treabă, el a corectat acolo ce era de corectat și eu i-am dat corecturile mele și cam atît. 

DRM: Pentru mine a fost destul de simplu, ceva de genul: unde zici tu să publicăm, acolo e bine.  Până la urmă, mă bucur că e la OMG, scoate avangardiști și scriitori tineri cu voci puternice, iar eu mă simt ca un moș printre ei. Bine că nici Sociu nu mai e vreun tinerel.

Dan Radu Mihai spunea că a scris scenariul scurtmetrajului Sthorzina în timpul unui zbor de la București la Londra. Dan Sociu spunea că a scris Combinația într-o săptămână și câteva zile. Au fost cazuri izolate când ați scris textele (aproape) dintr-un foc sau așa e regula? 

DS: Da, așa am scris cam toate textele mele, așa e cînd ai și altele de făcut, presiuni de tot felul, te obișnuiești să scrii repede. E și o diferență de tip provincie-capitală, în capitale totul e livrat mai rapid, chiar și poveștile la bere se spun mai esențializat. Se pierde ceva, poate farmecul întinderii la vorbă și un anume perfecționism, migăleală, dar se cîștigă energie pentru text și o adaptare mai bună la răbdarea cititorului și a spectatorului contemporan. Un critic din provincie spunea de prima parte a cărții mele Pluto în Scorpion că e mai literară decît a doua parte și așa e, a văzut bine, dacă definești literarul în sensul ăla, al poveștii așezate, stai să-ți zic, era august, mîncasem o ciorbă care nu mi-a priit, de legume, cred că de la varză, parcă mi s-a părut mie că nu-i prea teafără la culoare, i-am și zis neveste-mii, Ancuța, nu ți se pare că varza asta e cam gălbejită (sînt rău acum, de fapt stilul provinciei, de unde vin și eu, e mai frumos, e Sadoveanu, sînt și ceilalți, dar ce să fac eu dacă majoritatea cumpărătorilor de carte sînt în București, Iași sau Cluj)? Sigur, că el vorbea de stil, că la a doua parte stilul e eliptic, cu salturi, nu mai construiesc progresia, dar tocmai, că adaptasem stilul la locul poveștii, primele povestiri chiar se întîmplau în provincie și ultimele în București. E principiul ăla al incompletitudinii, dacă ai două dimensiuni, n-o ai pe a treia, dacă ai viteză, n-ai și elaborare, nu se poate să fie și, una și alta și trebuie să iei produsul ca atare, nu să-i ceri să aibă de toate.

DRM: Eu nu am scris până acum literatură, practic, ăsta e debutul meu, dar da, scenariile pe care le-am scris au fost scrise așa, dintr-un foc. E drept că veneau după o perioadă foarte lungă de măcinat idei, variante, structuri. La film bioritmul e altfel, pentru mine consumul mare e în pre-producție și în producție, la casting mai ales, acolo zic eu că se joacă miza filmului, scenariul e o fază intermediară, cu dublu rol: să fie capabil să aducă bani pentru producția filmului și să reproducă felul în care va arăta filmul. De multe ori rolurile astea trag povestea în direcții opuse și e greu să o ții în frâu. Da, scenariul de la Sthorzina l-am scris în avion, poate d-aia se petrece și pe graniță, că eram între lumi, mi-aduc aminte că la aterizare a fost o tentativă eșuată, pilotul s-a răzgândit și a ridicat avionul din nou în aer, a fost ceva panică în avion, iar eu eram chiar la final, am închis laptopul, am zis lasă că poate nu mai e nevoie să mă gândesc, dar a doua încercare a fost cu noroc. Mergeam la un curs susținut de Guillermo Arriaga și s-a ivit ocazia să discutăm despre scenariu, a zis că e o poveste cu aer sud-american, mie nu mi s-a părut, dar m-am simțit bine să aud asta de la el. 

Urbancolia
Wall

Urbancolia o să țină, zicea Dan Sociu într-un interviu, câtă vreme o sa fie puști săraci în orașele de provincie. Irina, Alex și Marcel din Wall par să fie tipul ăsta de puști. Sunteți genul de scriitori care merg peste tot cu carnețelul de notițe după ei sau cum vă construiți personajele, poveștile, stările?

DS: Eu nu notez nimic, am încercat o dată, cîteva zile și n-am folosit din notițe decît ce-mi aminteam oricum.  Dacă nu mai țin minte ceva, nu e memorabil, nu? Dacă ești regizor, probabil trebuie să notezi toate chițibușăriile, să nu-ți scape un șurub, dar ca scriitor merg pe memoria mea sentimentală. M-am obișnuit și să spun cam aceleași povești din viața mea, spre disperarea celor care mă cunosc mai bine și le tot aud, dar asta e și ca un antrenament, așa se face măiestria, pînă am ajuns să le stăpînesc perfect și chiar m-am apucat recent să-mi scriu iar viața, de data asta într-o formă sobră, deși condusă de asociativitate, nu absolut liniară, cum ai sta, să zicem, întins pe spate la spital și i-ai povesti celui de pe patul de alături, un om simplu, nici măcar un cititor de cărți și ai avea cîteva zile la dispoziție, hai să zicem două săptămîni, ai o boală gravă, una care pune viața în cu totul altă perspectivă și vezi deodată ce e important și ce nu. 

DRM: Am încercat să țin un carnet de notiție, dar nu am disciplina necesară pentru așa ceva. Eu am credința asta că un film nu trebuie să fie despre ce i se întâmplă protagonistului, ci despre ce vede el că se întâmplă în jurul lui la un moment dat. Având în vedere cât de puține filme am făcut, probabil că sunt destul de departe de felul în care văd ceilalți filmul și, când zic ceilalți, mă refer la producători. Felul ăsta de a vedea filmul modifică și modul cum îl construiești. Da, port cu mine personajele și firele narative vreme îndelungată, se amestecă lumile pe care le traversez în viața de zi cu zi cu lumea pe care încerc să o re(con)stitui în scenariu. Am avut perioade în care mă uitam la filme, le opream după 30-40 de minute, simțeam că nu mai pot să le urmăresc, continuam cu altele și povestea se lega de la unul la altul, fără să fie vreo legătură între ele, alta decât eu însumi, cel care le priveam. Perioadele astea se suprapun cu cele în care lucrez la un film sau la un scenariu. Numele personajelor menționate în întrebare, chiar dacă sunt atât comune, vin din scrierile lui Anton Holban, eu le-am văzut ca prelungiri în și din altă lume ale acelor personaje. E interesant că îi asociezi cu puști săraci din orașele de provincie, asta arată ce drum lung au parcurs.

Cât de mult interveniți pe prima formă a textelor voastre până ajung la forma finală pentru publicare/filmare?

DS: Poeziile, mai ales cele rimate, le scriu de la un capăt la altul și numai uneori schimb ceva, dar la proză îmi tot vine să tai, adică să o fac poezie?, gen – asta e drăguț, dar nu-i important, nici asta. Și important înseamnă ce m-a impresionat pe mine mai mult, nu doar ce consideră societatea important. 

DRM: Ziceam mai sus de dublul rol al scenariului: acela de a scoate filmul din capul tău și banii din buzunarul finanțatorilor. Există pericolul ca, de fiecare dată când crezi că ai îndeplinit un rol, să ai impresia că celălalt nu este îndeajuns de bine ilustrat și atunci poți să intri într-o spirală a (re)scrierilor. Asta îți asigură și o oarecare libertate, pentru că scenariul e un stadiu intermediar, dar nu înseamnă că îl arunci, imediat ce te-ai văzut on set, la filmare. Sunt regizori care se agață de sunetul fiecărei replici și nu lasă actorul să improvizeze sau să se lase dus de moment și alții care aruncă scenariul în prima zi de filmare. Nu sunt nici ca primul, nici ca al doilea din aceste tipuri. 

Cum v-ați găsit primul editor, respectiv primii producători? Cum i-ați convins?

DS: Primul editor a fost la Junimea din Iași. Ovidiu Nimigean a insistat la redactorul-șef de acolo, dar nu prea voia, pe urmă am fost odată la o lectură la Penitenciar și cînd vizitam celulele, n-am intrat în una a femeilor, am rămas pe hol cu Mihai Ursachi, care mi-a zis că nu intră că se teme să nu se închidă ușa de tot în urma lui și eu că nu intru că știu că femeilor le e rușine de noi și cred că i-a plăcut de mine din cauza asta și pe urmă el m-a recomandat lui Cezar Ivănescu, directorul editurii; deci din delicatețe, mi-am cîștigat viața. Era și un concurs, Ronald Gasparic, și Ivănescu m-a recomandat să fiu eu premiatul. 

DRM: Exact așa cum am făcut și cu Dan. Am scris mailuri către casele de producție în care mă prezentam pe mine și rezumatul poveștii. Cred că al treilea mi-a răspuns. După prima experiență, am înființat împreună cu directorul de imagine cu care am lucrat atunci (Pătru Păunescu) o firmă cu care am încercat să producem atât filmele semnate de mine, dar și de alte/alți cineaste/cineaști.  

Acum, când aveți deja un portofoliu, e mai ușor să găsiți editori și producători? Mai concret: Dan Sociu a publicat la trei edituri diferite numai în 2021; cum s-a întâmplat asta? Dan Radu Mihai a colaborat și cu alte companii de producție alături de Dash Film; cum s-au alăturat proiectelor?

DS: Da, e mai ușor în literatură, e investiția mai mică, la film să zică Dan, că e vorba de mulți bani.

DRM: Eu nu am un portofoliu, e mult spus asta. Pentru un regizor contează lungmetrajele, iar eu încă nu am reușit să fac unul, ceea ce mă plasează într-o poziție destul de greu de gestionat pentru un producător. Un debut este un pariu și producătorii cântăresc destul de atent aceste relații. Or, eu nu mai sunt la vârsta debutului, probabil că au apărut rigidități în felul în care mă prezint, diferențe de percepție, de aceea colaborările cu alți producători sunt aproape inexistente. Spun aproape, pentru că există tentative, dar rămân la stadiul de politețuri glaciale și tatonări de curtoazie. Și nu vreau să arunc vina pe producători. Cu siguranță e vorba despre mine, probabil că transmit mesaje ambivalente pe de o parte, da, hai să lucrăm împreună, dar probabil că există o altă atitudine, un pic mai refractară, care nu facilitează dezvoltarea relației. Relația dintre producător și regizor este, cel puțin într-o primă fază, una dominată de putere și gestionarea ei solicită resurse substanțiale de energie.  

Cât de mult vă implicați în producerea cărților sau filmelor voastre? De la corpul de literă la copertă și tipul de hârtie pe de o parte, de la casting la lumini și sunet pe de altă parte.

DS: Cît îmi permite editura. Un avantaj la editurile mai mici e că poți să experimentezi editorial, am volume foarte subțiri pe care Poliromul, de exemplu, nu le publică din motive de standarde industrial, dar eu țin să apară așa, mai intense, ca niște obiecte de artă. La noi e oarecare snobeală în privința asta, uneori nici nu-s comentate cărțile apărute la edituri mai mici, deși uite, un poet ca Frank O’Hara publica numai așa și a avut o influență uriașă, a ajuns pînă și la un băiat din Botoșani, care l-a citit cred prima oară în revista Interval de la Brașov și a fost imediat convins de ideea că poezia poate să fie și ca o comunicare la telefon sau la terasă, cu superficialitatea, dar și farmecul uneia.

DRM: Așa cum am spus mai sus, am fost și sunt în mare parte implicat în producția filmelor mele. Din cele patru scurtmetraje, doar unul a avut finanțare CNC, așa că sunt foarte obișnuit cu mediul independent de producție. 

Vă implicați activ și în promovarea filmelor și cărților voastre? 

DS: Pe mine joaca de-a promovarea m-a prins prin anii 2000 ca o joacă ironică, era ceva nou și cumva democratic, contrazicea așteptările elitiste, modestia prefăcută a elitei, care se scîrbește de așa ceva, dar are un aparat întreg de promovare în spate, cum are și susținerea financiară și administrativă. Am fost coleg la Polirom și Cartea Românească cu cei de la promovare și cînd fac ceva pentru o carte de-a mea, știu că fac și pentru ei, că sînt în echipă cu ele.  Nu e nimic rușinos, e doar o acțiune și de altfel toate animalele au metode de advertising și consumă energie pentru ele. Rușinos e cînd promovarea e plictisitoare sau mecanică, dar altfel, chiar arta în sine a ultimului secol e una a personalității creatoare care se impune și ceea ce creează e parte din uneltele impunerii. Artistul e un personaj, nu în sensul ăla neapărat strict narcisic, de cabotin, poate să fie un mare virtuoz, dar problema e că sînt sute de mii de virtuozi acum, de cînd e educația democratizată. Glenn Gould era un pianist foarte bun, dar, dacă n-ar fi făcut roluri comice la TV și interviuri cu analize deștepte ale muzicii, n-ar fi avut aceeași expunere ca atîția alți virtuozi. Și care ar fi sensul totuși, de ce să fie așa, de ce nu să-ți vezi de treabă? Păi ești ca o mamă care își împinge copiii în lume, le vrei binele, te zbați, sigur, că e un joc delicat ăsta, nu poate fi făcut oricum, e vorba de contexte, de ceilalți jucători, e complicat, e ca un șah cu piese variabile, deși sincer să fiu, am fost binecuvîntat cu ochelari de cal, știi ochelarii care se pun la cai să nu vadă în jur, să nu-i vadă pe ceilalți cai mai ales și să alerge fără teamă. Îi văd pe ceilalți cai, sigur, cumva, dar nu prea. 

DRM:  Eu sunt destul de opac în ceea ce privește (auto)promovarea. Chiar dacă am o experiență destul de îndelungată în lumea publicității, nu mă simt bine în poziția de a-mi promova filmele. E un amestec de teamă, sindrom al impostorului și, probabil, orgoliu care mă face să îmi pierd libertatea când e vorba să mă implic în asemenea demersuri și, dacă insist, rezultatele sunt naive. Aici am de a învățat foarte mult de la oameni ca Dan, care au o naturalețe dezarmantă atunci când vorbesc despre creațiile lor. 

Cât de importante sunt premiile sau nominalizările la premiile din industrie? Au vreo influență concretă asupra respectivelor cărți sau filme sau asupra carierei voastre în general?

DS: Pentru mine au în primul rînd valoare financiară, pe cuvînt, că aproape toată viața mea am fost presat de chirii și de altele și cînd venea un premiu, calculam imediat – 2 luni de chirie, bun (deși e ceva rar, poate o lună și întreținerea). Dar au și valoare pentru că vede mama, zice bravo, mai văd unii, alții, contribuie la brand, cînd nu ți-l și strică oleacă, adică devii un premiant, dar eu n-am făcut mare diplomație pentru ele, nu se poate zice asta, dimpotrivă, deci sînt ca niște expediții rapide de cucerire și jaf, după care mă întorc în sălbăticia mea.

 

DRM: Eu nu am luat decât un singur premiu și ăla la un festival destul de minor, iar selecțiile la festivaluri nu se iau în considerare, așa că nu știu cât de importante sunt. E cert că îți asigură vizibilitate, dar nu este sigur că ăsta-i un lucru bun.

Monarh

Vă interesează feedbackul publicului? Urmăriți ce se scrie/spune despre filmele și cărțile voastre? Interacționați cu oamenii ăștia, cum e cititoarea de pe Goodreads menționată mai sus sau cum sunt cei care au comentat pe YouTube la Jaful?

DS: Să știi că cititoarea de Goodreads mi-a bușit penultima carte, dar mi-a apreciat-o pe antepenultima. Nu că mi-aș fi făcut o obsesie cu ea dar ne-am nimerit la aceeași masă anul trecut și pe urmă am aflat că ea era. Mă enervase că a criticat prezența în penultima carte a unor fragmente puse și pe Facebook și mi se părea nedrept, adică de ce nu le-aș fi pus și acolo? Dar bine că i-a plăcut cartea asta, eu mereu mă simt un pic vinovat că cititorii dau atîția bani pe o carte, deși nu-s mulți bani, dar mintea mea a rămas blocată la prețuri și salarii de mai demult și eu însumi nu-mi permit. Pe de altă parte, un pahar de vin la o terasă e aproape cît o carte. Sper ca măcar în unele biblioteci să ajungă, să le citească și cei mai săraci. 

DRM: Da, mă interesează, e un barometru foarte bun. Am câteva reacții pe care le păstrez aproape, ca pe niște timbre de colecție. La Clermont-Ferrand, era în ultima zi a festivalului, mă duceam spre locul unde aveau loc proiecțiile și m-a oprit un cuplu, aveau vreo șaptezeci și ceva de ani, să îmi spună despre cum filmul (Sthorzina) le-a adus aminte de nu știu ce prieteni de-ai lor și cât de tare le-a plăcut, iar eu mă uitam la ei ca la extratereștri, că nu mi se mai întâmplase așa ceva, să te oprească pe stradă să îți spună ce mare chestie ai făcut. Și a mai fost în Coreea de Sud, la Busan, unde o profesoară de la facultatea de film și-a adus studenții să le arate filmul meu (Wall) și mi-a zis că filmul meu e mai curajos ca al lui Puiu (Un cartuș de kent și un pachet de cafea). Eu am râs, ea a zis că vorbește serios, așa că o zic și eu acum aici, să rămână scris. 

La ce lucrați acum? 

DS: Aveam în plan o altă poveste SF în același stil, cu mult realism de Noul Val pe un pretext fantastic, începe în anii ‘90 și vrem să reconstruim ceva din atmosfera de atunci, care era într-adevăr specială. 

DRM: O poveste din anii ‘90, cu copii care încă nu și-au pus hainele de adulți, ca să citez din clasici.   

Dacă Monarh ajunge la Marvel cine ar trebui să-l ilustreze și cine să-i facă apoi soundtrackul, când o fi ecranizat?

DS: Dacă ajunge la Marvel, după cum glumim noi ca să ne încurajăm, n-o să mai fie al nostru, o să-i facă ei producția, treaba lor. Dar poate împing și eu niște oameni cu care am colaborat, tovarășa mea de viață pe grafică, Cosmin Postolache pe muzică. Le zic așa la Marvel, condițiile mele, personale, vreau 10% din încasări, un milion avans și pe prietenii mei la partea artistică. Și ei o să spună – OK cu procentul și cu milionul dar vrem echipa noastră la partea artistică. Și eu o să fiu de acord imediat, bineînțeles.

DRM: Și eu vreau să pun pile, așa că o s-o propun pe fata mea (că se pricepe și studiază la Tonitza) alături de tovarășa de viață a lui Dan și pe Maria Balabaș pe muzică, că e singura compozitoare pe care o cunosc și m-a lăsat să-i fac un videoclip, așa că îi întorc favoarea.

Și de ce Marvel și nu ceva mai indie?

DS: Păi indie sîntem noi, am putea să-l facem noi, așa, cu niște prieteni, poate pînă la urmă așa o să-l și facem, dacă nu se poate altfel.  

DRM: Same as Dan.

[Fotografiile fac parte din arhiva lui Dan Sociu și a lui Dan Radu Mihai.]

Din aceeași categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

ro_RO