Lucia Popovici este editoare și traducătoare. În 2021 a lansat, împreună cu soțul ei, editura Alice Books, unde publică titluri de peste tot din lume, pentru cititori mici și mari. Și-a început activitatea în domeniul editorial în 2006, când s-a alăturat echipei Polirom. A fost corector și redactor, Rights Manager și redactor-șef al departamentului de nonficțiune. Traduce din engleză, printre autorii traduși numărându-se Yuval Noah Harari, Niall Ferguson sau Orlando Figes.
Ești editoare și traducătoare. Care este soundtrackul zilelor tale de lucru?
Mă tem că nu am neapărat un soundtrack, când traduc, citesc și evaluez manuscrise, nu pot lucra decât în liniște deplină. În rest, când mă ocup de e-mailuri, ascult muzică foarte diversă – rock, country (îl ador pe Johnny Cash), iar de curând fiu-meu mi-a dat microbul K-pop, așa că mai nou ascult și Blackpink.
De puțin timp ai lansat propria editură: Alice Books. De unde avântul și cum a arătat drumul de la idee la 9 cărți publicate deja?
Ideea încolțise de mult, de mai bine de zece ani, dar nu am avut suficient curaj – părea ceva aproape imposibil, fără un investitor. Dar treptat ne-am dat seama că know-how-ul acumulat de amândoi de-a lungul timpului e mai valoros decât sprijinul financiar și am decis să facem în sfârșit pasul, pe cont propriu, fără niciun finanțator. Fiindcă nu voiam să se irosească tot ce învățaserăm, dar mai ales fiindcă ajungi să regreți mai mult lucrurile pe care nu le-ai făcut decât pe cele pe care le-ai făcut și sigur ne-am fi întrebat „Dar dacă încercam atunci?”.
De ce „Alice Books”?
Pentru că Alice în Țara Minunilor e o carte de suflet pentru amândoi și pentru că Alice e curioasă, inteligentă, imprevizibilă și îndrăzneață. Pentru că suntem cu toții puțin nebuni, pentru că, atunci când riști, s-ar putea să ai parte de aventuri și pentru că puține lucruri sunt cu adevărat imposibile – iar noi cred că suntem un exemplu foarte bun în acest sens. Bine, da, și pentru că vrem ca lumea să se întrebe Who the f*** is Alice?
De la Bun de Tipar la prezența pe rafturile unei librării offline sau online e cale lungă, pavată cu contracte de tipărire și distribuție, cu servicii de logistică și contabilitate. Ca să nu mai zic de DTP, site și promovare. Cum reușiți să vă ocupați de toate astea?
Pe scurt: greu. Pentru o parte din traduceri, contabilitate, coperte și promovare am apelat la ajutorul altor persoane, însă de toate celelalte – selecție manuscrise, redactare, paginare, corectură paginată, Bun de Tipar, oferte, negociere de contracte cu agenții și tipografiile, relația cu librăriile, site, expediere colete, depozit legal – ne ocupăm doar noi doi, în condițiile în care soțul mai are și un alt job. Primim sugestii de publicare și de la cititori și destule dintre ele chiar s-au concretizat.
Care sunt planurile editurii în ceea ce privește portofoliul și echipa?
Sigur că ne dorim să ne diversificăm portofoliul și să ne mărim echipa, însă suntem conștienți că e nevoie de răbdare. Nu e un domeniu în care să ajungi să poți angaja 50 de oameni în decurs de un an, fără investitori. Nu ne grăbim nicăieri, dar suntem încrezători totodată că vom ajunge la un moment dat și acolo.
Înainte de Alice Books, ai lucrat la editura Polirom, începând cu 2006. Cum ai ajuns acolo și cum au fost începuturile?
Voiam încă din facultate să lucrez la Polirom. În 2004, soțul meu, student la Jurnalism, a avut un curs opțional cu domnul Silviu Lupescu de Introducere în sistemul editorial, iar apoi s-a angajat la Polirom ca tehnoredactor. De redactori însă nu era nevoie la vremea aceea, așa că abia în 2006, odată cu plecarea unui redactor, am obținut o probă și apoi postul de corector. Am fost în al nouălea cer, era tot ce îmi doream și munceam mult, cu pasiune. Aveam colegi dispuși să mă învețe meserie și i-am sâcâit cât am putut de des, eram foarte mândră să fac parte dintr-o asemenea echipă, era un vis devenit realitate.
Timp de aproape 10 ani ai fost Rights Manager. Cum ai făcut trecerea de la redactare la drepturi de autor și ce a presupus această funcție?
Trecerea a venit în 2008, după doi ani petrecuți în redacție, și nu aș putea spune că a fost ușoară. Am avut norocul unei perioade de o lună și jumătate de instruire cu colega care pleca din funcția respectivă, însă, odată rămasă singură, tot mi-a fost greu la început, fiindcă funcția presupunea oferte, negocieri și semnări de contracte, rapoarte de vânzări, facturi și certificate de rezidență, aprobări de coperte și discuții cu agenți, autori, traducători, ilustratori etc. Responsabilitatea era mult mai mare decât în redacție și, cel puțin în primele șase luni, până mi-am intrat în mână, am fost destul de stresată. Însă am învățat enorm în acel post, multe lucruri care acum mă ajută semnificativ la Alice. Și mi-am și făcut foarte mulți prieteni în domeniu, ceea ce probabil nu s-ar fi întâmplat din postura de redactor.
Cu un portofoliu atât de mare cum are Polirom, îmi imaginez că se lucra la foc automat. Cum arăta pe atunci ziua ta de lucru?
Pe vremea când eram redactor-șef, ajungeam la birou înainte de 9:00 și mai stăteam de vorbă cu ceilalți redactori până începeam propriu-zis ziua de lucru. Verificam mai întâi cu redactorii stadiul în care era fiecare lucrare, apoi ne întâlneam în ședință de producție și mă apucam de BT-uri. Da, lucram mult cu toții, dar ne făceam mereu timp să mai schimbăm două vorbe, să glumim sau să ne cerem unii altora câte o părere. Am avut marele noroc de a împărți redacția cu redactori experimentați, de la care am învățat enorm, și ne ajutam mereu când aveam de trimis urgent în tipar, ne mobilizam, terminam ce aveam de terminat, după care ne relaxam la o bere. Uneori se iscau niște discuții interminabile în redacție – gramatică, filme, muzică, firește, cărți. Munceam mult, dar ne și distram.
Te implicai în propunerea și selecția titlurilor care urmau să fie publicate? Ai vreo reușită în sensul ăsta? Vreo carte care să fi fost acceptată de colegi în urma muncii tale de convingere?
Da, erau luate în considerare sugestiile venite din partea oricărui membru al echipei. La inițiativa mea s-au publicat mai multe cărți de psihologie și self-help, dar cele la care țin în mod deosebit sunt Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei și Asli Erdogan, Acum nici tăcerea nu-ți mai aparține.
Îmi imaginez că ai fost la numeroase ediții ale târgurilor internaționale de carte. Îți amintești cum a fost prima experiență de acest fel? Ai vreo amintire de la târguri demnă de povestit nepoților, la o masă mare în familie? „Stați să vă spun cum a fost când…”.
Primul târg internațional la care am fost a fost Buchmesse, la Frankfurt, în 2008. Aveam 26 de ani pe atunci și m-au copleșit acele hale imense, cu mii de standuri, dar și faptul că puteai oricând să dai nas în nas cu vreun mare scriitor. Dacă ar fi însă de povestit ceva nepoților, probabil că le-aș povesti despre venirea lui Harari în România sau despre măsurile de precauție luate pentru venirea lui Rushdie în România, în 2009, pe fondul amenințărilor lansate la adresa scriitorului. Sau poate aș povesti despre vizitele și discuțiile săptămânale cu Emil Brumaru – era un deliciu, vorbeam despre cărți, dar și despre blugi sau frizerii bune în Iași. Sunt sigură că toți cei care l-am cunoscut îi ducem dorul.
Pentru o perioadă de timp ai fost redactor-șef al editurii Polirom. Ce a presupus această funcție?
Am fost redactor-șef aproape doi ani și am coordonat o echipă de zece redactori. Ca orice redactor-șef, programam lucrările, dădeam Bunul de Tipar, colaboram cu celelalte departamente ale editurii – Promovare, Grafică, DTP –, mediam discuțiile cu traducătorii și autorii. A fost o perioadă foarte frumoasă, într-o funcție care, cred eu, mi s-a potrivit cel mai bine dintre toate funcțiile ocupate până atunci în editură.
Care a fost declicul care te-a făcut să renunți la colaborarea cu Polirom și să începi propria editură?
Motivul plecării mele de la Polirom, după aproape 15 ani, a fost unul personal. Unele lucruri pur și simplu nu pot fi controlate în viață. Ideea propriei edituri ne-a reîncolțit, mie și soțului, într-o vacanță. Când pierzi vremea, să zic așa, îți vin idei. Unele bune, altele mai puțin bune. Și ne-am întrebat, după o vizită la FNAC: „Ce-ar fi să ne facem până la urmă editura noastră? Împreună, știm să negociem contracte de editare, să traducem, să redactăm, să machetăm și să facem o copertă, iar pentru restul învățăm sau apelăm la oameni pricepuți.” Asta se întâmpla în septembrie, iar în ianuarie am publicat prima noastră carte.
„O traducere nu e un hobby, ea implică muncă, documentare, rigoare. Pe lângă talent”, spuneai la un moment dat. Ce înseamnă, în acest caz, munca, cum decurge pentru tine documentarea, cum găsești rigoarea și cum cultivi talentul?
Am să spun asta mereu, da, traducerea nu e un hobby, nu e ceva despre care spui: „Mi se pare interesant să traduci. Și-așa mă plictisesc și nu am mare lucru de făcut, aș putea încerca și eu să fac asta.” Pentru că în spatele unei cărți traduse sunt, pe lângă anii de școală, multe cărți citite. Legat de documentare, în vremurile pe care le trăim mi se pare că nu ai nicio scuză, ca traducător, să nu te informezi, să nu răscolești internetul în căutarea termenului adecvat și a celei mai bune traduceri. De multe ori mă gândesc cum se traducea înainte de apariția internetului, era o meserie infinit mai dificilă decât acum.
Ai tradus mai ales cărți de nonficțiune. A fost o alegere?
Nu, nu a fost o alegere, dar s-a dovedit că nonficțiunea e mai potrivită pentru stilul meu ca traducător. Am început să traduc în 2006. Lucram deja la Polirom în calitate de corector, iar la Iași se lucrau pe atunci, ca și acum, volumele de nonficțiune. I-am rugat pe atunci pe colegii mei să-mi dea o probă de traducere și așa a început parcursul meu în traduceri, în paralel cu munca în redacția editurii.
Cum a fost până acum relația cu redactorii cărților traduse? S-au dus multe negocieri?
Fiind și redactor, și traducător, știu prea bine că uneori traducătorii devin prea implicați în text și le mai scapă diverse lucruri. Sau redactorii vin cu sugestii mai bune. Nu am avut situații în care intervențiile redactorilor să nu fi fost bine-venite, iar o parte din meritul cărții este și al lor. Îi respect enorm, e o meserie grea și, din păcate, poate că uneori nu suntem pe deplin conștienți de importanța redactorilor.
Poate cele mai cunoscute traduceri ale tale sunt cărțile lui Yuval Noah Harari, aflate de mult pe lista de bestselleruri Polirom. Cum a fost experiența asta, cât a durat și cum s-a desfășurat?
În 2016, am redactat la Polirom Sapiens. M-a impresionat mult și i-am rugat pe colegi să mă lase să-i traduc eu următoarea carte, Homo deus. Apoi au urmat 21 de lecții și Sapiens. O istorie grafică. De durat, nu a durat mult, cred că două luni pentru fiecare, și am lucrat îndeaproape cu echipa autorului.
L-ai și cunoscut pe Harari în 2019, în timpul vizitei lui în România. Diferă autorul de omul în carne și oase?
Am avut emoții așa de mari atunci, încât nu am dormit vreo două nopți înainte. Mă și vedeam fâstâcindu-mă și uitând orice urmă de limba engleză. Dar atât el, cât și soțul și echipa lui au fost extraordinari, iar Harari a fost foarte interesat, în cadrul discuției noastre, de situația politică din România – era cu două săptămâni înaintea alegerilor pentru Parlamentul European și cu câteva luni înaintea alegerilor prezidențiale.
Când îți iei mâinile de pe tastatură și mintea de la cărți ce-ți dă de gândit și ce te ține cu sufletul la gură?
Din păcate, realitatea ne dă de gândit mai mult decât putem duce uneori. Aș vrea să spun că sunt cu nasul în cărți toată ziua, dar mă frământ, ca oricare dintre noi, din cauza războiului, a inflației, a epidemiei… Mă țin cu sufletul la gură răspunsurile la ofertele pe care le facem și mai ales reacțiile cititorilor la cărțile pe care le publicăm. Și mă ține cu sufletul la gură cam orice are legătură cu băiatul nostru, ca pe orice mamă de adolescent.
[Fotografiile fac parte din Arhiva Luciei Popovici.]
