Anca-Maria Pănoiu este redactor-șef la Curtea Veche Publishing și traducătoare din engleză și franceză, cu ochi atenți la literatura bună și cărțile frumoase. Are studii de comunicare, antropologie culturală și imagine, obținând în 2018 Marele Premiu pentru cea mai bună disertație de master din domeniul științelor umaniste în cadrul Galei Premiilor Senatului Universității din București. A lucrat ca asistent curator la Arhiva de Imagine a Muzeului Național al Țăranului Român, iar apoi s-a alăturat echipei Curtea Veche Publishing , unde a avansat rapid până la postul de redactor-șef. Din 2021 este membră a Asociației Române a Traducătorilor Literari – ArtLit. Dac-ar fi, ca-n mitologie, să aibă un spirit protector, asupra Ancăi ar veghea-mpletite entuziasmul și profesionalismul, care-ar purta haine colorate, s-ar plimba cu bicicleta și-ar călători prin lume după librării, muzică și cafea.
Cum ai devenit traducătoare și când a început aventura în domeniul editorial?
Aventura – că bine zici! – a început acum aproape cinci ani, într-un moment de răscruce. A fost declanșată de câteva întrebări pe care cred că e esențial să le recunoști când se insinuează, chiar dacă dau cu tine de toți pereții și nu prea-ți convine: „Cine sunt?“, „Ce sunt?“, „Ce știu să fac?“. Tocmai îmi dădusem seama că acel doctorat spre care până atunci păreau să mă ducă toate drumurile m-ar fi împlinit prea puțin ca să merite efortul, iar un plan B de existență îmi lipsea cu desăvârșire. Atunci mi s-a întâmplat Curtea Veche Publishing, literalmente: a fost un moment în care lucrurile au făcut „clac“, toate s-au potrivit. Și așa a început o perioadă de acumulări scurtă, dar intensă. Am fost mai întâi secretar de redacție (unul în-spăi-mân-tat de Excelurile cu raportări), apoi foarte repede am devenit redactor și în paralel am început să și traduc din engleză și franceză. La un an de când mă apucasem de meseria de redactor, purtam deja răspunderea pentru majoritatea bunurilor de tipar din editură. E adevărat că veneam de la Muzeul Țăranului Român cu ceva experiență în editarea de text academic, dar abordarea și mai ales ritmul din editură sunt diferite.
Iar la cărți am avut lipici dintotdeauna. Țin minte că în copilărie și preadolescență, citind pe rupte, mă întrebam cum de încape un text A4 în pagina de carte, mult mai mică, sau cine-o fi scriind prezentările de pe coperta a patra. „Ce frumos ar fi să mă număr și eu printre oamenii aceia…“ Mi se păreau un fel de siluete misterioase, eterice, lucrând undeva, în niște spații alternative, departe de ochii profanilor. Ei bine, acum am zi de zi ocazia să constat că nu e chiar așa: avem destulă carne pe oase și tot cu STB-ul mișunăm și noi prin lume.
De ceva timp ești redactor-șef la Curtea Veche Publishing, probabil cel mai tânăr de pe la noi. Ce înseamnă, ce face un redactor-șef și cum arată ziua ta de lucru?
Îmi aduc aminte ce groază m-a străbătut în ziua în care am aflat despre promovare și mi-am dat seama că o să mă cheme cumva cu „-șef“ în coadă. Aproape că mi-a venit să mă fofilez. Dar un lucru rămâne și acum la fel de valabil ca atunci: la serviciu mă consider în primul rând redactor, iar rolul suplimentar pe care îl presupune funcția pe care o ocup de un an și jumătate constă în a avea grijă ca munca tuturor celorlalți editori, redactori și corectori să se mențină la cea mai înaltă ținută și, dacă se poate, să le fie și un pic dragă. Îi urmăresc, le răspund la întrebări sau căutăm împreună o soluție atunci când nici eu nu cunosc răspunsul, le ofer feedback personalizat și detaliat, avem întâlniri de formare sau în care discutăm aplicat pe text (care sunt, mai curând, schimburi de experiență, pentru că am foarte multe de învățat de la colegii mei). La final, verific titlurile noi și, dacă totul e în regulă, îmi dau acceptul pentru plecarea la tipar. Iar printre toate, găsesc timp și pentru proiecte pe care le cresc eu însămi, pas cu pas, încă din etapa de manuscris, precum și pentru alte câteva jucărioare și trăsnăi. Cam din asta se compune ziua mea de lucru: din oameni, cuvinte, dialog, întrebări, căutări… Și din drăgălit cărți înainte să iasă-n lume.
Care sunt etapele prin care trece o carte până să ajungă pe biroul tău?
Fac un maaare efort ca să nu-ți răspund în câteva pagini cu scris mărunt. 🙂 Hai să vedem dacă-mi iese!
După ce o carte este contractată, directorul editorial o programează în plan. Pentru ca cititorii acestor rânduri să își facă o idee cât mai limpede, lucrul se întâmplă de obicei cu aproximativ doi ani înainte de apariția propriu-zisă la raft – asta când nu trăim periculos și e musai s-o scoatem în trei săptămâni (din fericire, rar). Dacă e o carte străină, este propusă unui traducător, iar dacă e semnată de un autor român, merge direct în redactare.
În ambele cazuri, prima etapă de lucru prin care trece textul (traducere sau manuscris) în redacție este R1 și, după părerea mea, e de departe cea mai complexă, pentru că atunci – cum îmi place mie să spun – redactorul se ia la trântă cu viitoarea carte. E momentul-cheie în care pot fi rezolvate cele mai profunde și mai variate probleme ale textului, mergând de la confruntarea minuțioasă cu originalul, în cazul traducerilor, și până la reglarea aspectelor care țin de fact-checking, lexic, morfologie, sintaxă, stil și așa mai departe.
Urmează paginarea, de care la noi se ocupă un tehnoredactor, cu concursul ochiului unui grafician, apoi o a doua redactare, de-a lungul căreia nu ne uităm numai la text (deși, odată paginat, ajungi să vezi lucruri pe care nu le-ai observat în R1), ci și la aspectul paginii, la ceea ce se cheamă corp de literă, interlinie, capete de rând, colontitlu, coloncifru, note, tabele, grafice, legende, corespondența dintre text și eventuale imagini și o mulțime de alte tehnicalități care intră în alcătuirea pântecelui Leviathanului editorial.
Urmează corectura, care presupune un alt tip de parcurgere a textului, cu un alt tip de atenție și sensibilitate, la literă și semn de punctuație (și, mai recent, cu un ochi pe DOOM 3, care ne face tuturor viețile mai palpitante). Tot cam atunci, departamentul de Grafică este gata cu coperta. Apoi vine rândul BT-ului – așa-numitul „bun de tipar“ –, care la noi este un proces destul de complex, sarcina unei întregi echipe de editori, și presupune o lectură pe mai multe paliere, care integrează toate etapele de până atunci, fără să se reducă la niciuna în particular.
După fiecare dintre aceste etape, fișierul trece pe la tehnoredactor, care introduce corecturile și dă o nouă variantă „pe curat“ a viitoarei cărți, pentru etapa următoare. La final, cartea ajunge la mine pe birou, cum spui – de fapt, de vreo doi ani și mai bine, la mine în inbox, sub formă de fișier PDF (mi-e dor de coregrafia mâinilor de pe vremea când viitoarea carte era un teanc de foi alb-negru). Trec prin ea încă o dată cu ochi vulturesc și drăgăstos, apoi îi mai așez gulerul, îi mai potrivesc cutele, uneori îi mai pun și câte-un moț în vârf și, la sfârșit de tot, îi spun: „Ești gata, poți să te duci!“
O bună bucată de timp nu prea mi-a plăcut acest întreg proces de verificare finală, cum îi spunem noi – simțeam că nu îmi astâmpără setea profesională. Până când mi-am dat seama că e momentul ideal când pot să suflu peste cărți some love and trust, and a little bit of pixie dust. Și atunci mi-a revenit zâmbetul pe buze.
Cu portofoliul impresionant și, mă gândesc, ritmul alert de lucru de la Curtea Veche Publishing, cum reușiți să țineți toate cărțile și toate cerințele din jurul lor sub control?
Când ai scris întrebarea asta, cred că ai tras cu ochiul pe gaura cheii și ne-ai văzut cât suntem de turați, de dimineața până seara, uneori chiar până la ore mici. Cred că secretul nostru – care pentru mine este mai degrabă un motiv de mândrie și recunoștință – e că în redacție suntem o echipă foarte, foarte mișto. Nu e cel mai elegant cuvânt, dar e cel mai potrivit. Am legat de-a lungul timpului prietenii la locul de muncă, ne cunoaștem unii altora bucuriile, durerile, copiii, nepoții și sufrageriile, ne înțelegem reciproc umorul (nu întotdeauna cel mai explicit, nici cel mai ortodox), corzile sensibile (ca să știm să le ciupim) și punctele nevralgice (ca să știm să le evităm), ne știm unii altora figurile și la nervi, și la bere (cu micul de la Obor din dotare și muștar all over, pentru delicii intelectuale complete), vorbim mult, ne sfătuim, învățăm unii de la alții, râdem până nu mai știm de noi și, mai ales, lucrăm cu drag.
Iar liantul care ține alcătuirea asta aproape ireal de faină este, de patru ani și ceva, o persoană care a înțeles mai bine decât nimeni alta că pentru a conduce cu adevărat o echipă, trebuie să știi să i te dedici total și necondiționat: o cheamă Cristina Drăgulin, e director editorial, o zi a ei obișnuită are patruzeci și opt de ore (când nu are șaizeci) și, peste toate, are darul de a ține în frâu toate tabelele, termenele și programările de parcă ar fi opt cai nărăvași înhămați la aceeași trăsură. Bașca, atunci când trebuie, jonglează cu ele ca un fachir.
Îmi imaginez că bucuria de a da OK-ul final pentru trimiterea unei cărți la tipar este la fel de mare ca atunci când găsești o carte prin lumea mare, o propui spre publicare, iar ea este acceptată și își începe epopeea în casa voastră editorială. Găsești timp și pentru scoutingul ăsta? Cum arată cărțile care-ți fac papilele editoriale să exalte și care sunt așii din mânecă pe care-i folosești pentru a-ți convinge colegii să le ia la bord?
M-ai bunghit de minune cu metafora gustativă, pentru că de fiecare dată când fac câte o descoperire în zona asta, le vorbesc colegilor despre cât de savuroasă, delicioasă, hrănitoare, densă și așa mai departe e o anumită carte. Iar când impactul e grav de tot, recurg la mărturisiri publice: le spun că m-am îndrăgostit irevocabil. Și atunci nimeni nu (îmi) rezistă, o includem în portofoliu.
Revenind la scouting: nu este atribuția mea principală și adeseori îmi rămân prea puțin timp și prea puțină energie ca să scormonesc pe gustul meu prin lumea editorială internațională, dar chiar și așa încerc să îmi țin permanent un ochi pe câteva surse importante. Urmăresc Publishers Weekly, Kirkus Reviews, revista internațională de traduceri Asymptote, newsletterul Penguin Random House, portalul Shelf Awareness, platforma editorilor profesioniști din Canada The Editorsʼ Weekly, uimitor de inventivul newsletter al Mariei Popova, The Marginalian (fost Brain Pickings), newsletterul librăriei bordeleze Mollat și încerc să nu pierd din vedere nici ce ne parvine din partea agenților, via departamentul de Copyright. Cam de acolo îmi iau ideile, unele dintre ele concretizate chiar în (viitoare) apariții la Curtea Veche Publishing: două titluri semnate de sociologul francez Edgar Morin, o carte despre fenomenologia așteptării a elvețianului emigrat în State Harold Schweizer, o carte-reper despre creativitate a lui Mihály Csíkszentmihályi, una despre creatorul cubului Rubik, pe care ai vândut-o chiar tu… 🙂 Nu am o rețetă a cărților care mă atrag, dar în general nu rezist în fața unui subiect inedit, eventual din zona științelor sociale sau a artelor, a unui concept isteț sau a unui titlu vizionar și devin foarte curioasă când îmi încap pe mână povești de viață. Am, în schimb, o anti-rețetă: obișnuiesc să glumesc cu colegii că nu prea am gust pentru bestselleruri… Mai curând îmi place să cotrobăi prin cotloane după gemele ascunse și să le trag afară.
În ce măsură vârsta, faptul că poate erai mai tânără decât colegii tăi, ți-a influențat relația cu ei de când ai preluat poziția de redactor-șef? A fost un avantaj sau o piedică?
Aici, cine mă cunoaște un pic mai bine s-ar putea să râdă pe sub mustăți, dar tot nu mă pot abține, o s-o parafrazez pe autoarea noastră Brené Brown: What stands in the way becomes the way.
Mi-aș rezuma experiența spunând că am avut parte de un extraordinar privilegiu: sunt perfect conștientă că am ajuns foarte devreme în poziția pe care o ocup și că era cumva inevitabil să nu mă poziționez, în organigrama editurii, deasupra unor colegi mai în vârstă decât mine. Dar după o anumită stinghereală de început, în care poate că am bâjbâit până să găsesc tonul potrivit, lucrurile au intrat în firesc atunci când colegii au înțeles că e vorba doar despre o convenție ierarhică, dincolo de care nu se ascunde altceva decât dorința de a scoate cărțile în cea mai bună formă pe care o pot atinge. Și dacă pe parcurs pot să sorb de la ei cât mai mult din ceea ce au acumulat în ani de profesie – unii chiar în zeci de ani –, atunci e cu atât mai bine. Oricum, în redacție cel mai adesea sunt strigată „Ancuțule“.
Spuneai, când ne-am întâlnit, că dincolo de lucrul efectiv cu textul, cu cărțile, îți aduce bucurie și posibilitatea de a da mai departe colegilor și celor interesați ce ai învățat tu în meseria de redactor/editor. De unde ai deprins toate acestea?
Cea mai mare parte din ce știu e „de furat“. Pur și simplu, fur meserie. Cu tenacitate și curiozitate, îmi bâzâi constant colegii și le pun o mulțime de întrebări despre tot ce presupune traseul unei cărți, mai ales în afara zonei mele de responsabilitate directă, adică redacția: de la copyright („Dana, cum se desfășoară o licitație pe un titlu? Option-ul se suprapune total sau doar parțial cu preempțiunea?“) până la producție („Cami, ce-i ăla big? Cum se pun planșele pe rotativă, de ce e nevoie de multiplu de 8/16/32, care e gramajul optim la copertă pentru cutare gen de carte?“), vânzări și chiar depozitare („Daniel, ce-s ăia paleți?“). E o sete care se astâmpără foarte greu și care cred că de tot-de tot n-o să-mi treacă niciodată – aviz celor care poate sperau că vor scăpa de mine la un moment dat. Apoi, am șansa extraordinară de a lucra cu niște oameni care chiar au avut și par să aibă încă răbdarea de a-mi răspunde. E adevărat și că învăț foarte repede, cu multă ușurință: când mă interesează ceva, nu e nevoie să-mi spui de două ori ce să fac. Apoi, am descoperit multe lucruri și singură, prin căutări și deducție logică. Și, foarte important, prin greșeli – poate lecția cea mai grea, pentru că nu învățasem la timp să greșesc.
Iar a da mai departe cred că e singura direcție onestă în care se pot îndrepta toate cele de mai sus. După atâta deranj, cum mi-ar sta să mă înșurubez pe comoară și să nu împărtășesc nimic din tot ce am învățat?! Dar e o bucurie care, din nou, cred că le pune răbdarea la încercare colegilor, pentru că atunci când mă entuziasmez, vorbesc mult. Ce bine că învățarea nu e niciodată într-un singur sens… Așa mai am și eu ocazia, din când în când, să fac exerciții de tăcere. 🙂
Te ocupi de o rubrică pe carticheie.ro, platformă inițiată de Curtea Veche Publishing – „Recomandări de la oamenii din spatele cărților“ –, în care redactori, editori și traducători fac topuri lunare cu cărțile lor preferate din portofoliul editurii. Cum a apărut această idee și cum ai reușit s-o pui în practică?
Ideea a apărut într-un moment în care lucram deja de acasă de aproape doi ani, în context pandemic, când s-a organizat o întâlnire pe Zoom între echipa din redacție și cea de la social media. Atunci ne-am dat seama: uno – că între timp apăruseră chipuri noi, de care habar nu aveam (y compris, nici ele de noi), și secundo – că nu colaborăm interdepartamental atât de mult pe cât am putea. Și pentru că la Curtea Veche Publishing am avut șansa de a învăța o lecție esențială – că oricât de importante ar fi cărțile, oamenii sunt mult mai importanți –, am venit cu această idee de a-i aduce în lumină pe aceia care de obicei stau ascunși în spatele aparițiilor editoriale lunare. La început, vreo două luni, am scris doar eu despre cărți – ca să creez un precedent și să se vadă că nu mușcă –, apoi am început să îmi invit colegii: câte doi, câte trei, câte patru…
Cum se întâmplă, concret? Din planul editorial pe fiecare lună fac o selecție profund subiectivă, adică una care nu ține cont neapărat nici de topurile internaționale, nici de premii, cât mai degrabă de ce aș înșfăca eu întâi și-ntâi de pe un raft de librărie. Apoi încep să îmi bâzâi colegii să scrie texte scurte, oricât de sprințare, oricât de originale, despre cărțile la care au lucrat, să se și prezinte într-un paragraf („Aoleu, nu știu ce să zic despre mine!“) și să îmi trimită și o fotografie-portret („Și poză trebuie?!“). Adică să iasă la lumină. Le pun pe toate cap la cap, le editez, minunata noastră Dora, de la Grafică, face un banner cu fețișoarele noastre și copertele cărților selectate, echipa de la social media postează și voi dați like-uri și share-uiți. Iar dacă vă îmboldim să le și citiți, atunci chiar că am făcut o treabă grozavă!
Spuneai undeva că pentru tine traducerea înseamnă „cufundare în materia limbajului, găsirea ritmului potrivit, rotunjirea marginilor de cuvânt, adăugare și eliminare până când pliurile textului se așază pe sens într-un fel care să tindă spre desăvârșire“. Ai un ritual care să te ajute în sensul ăsta și cum reușești să-ți obții timpul pentru aceste finisări, în condițiile în care, spunea Ioana Văcărescu în interviul făcut împreună, „timpul este un mare dușman al industriei cărții“?
Încă o întrebare la care mi-ar lua niște pagini bune ca să-ți răspund după pofta inimii! Încep cu sfârșitul: nu prea cred în povestea asta cu dușmanii. Obiectiv, știu că există – dar undeva, departe, în treaba lor, în niciun caz pe asteroidul meu. Cu atât mai puțin când e vorba despre timp, care pentru mine înseamnă mai puțin îmbucătățirea asta convențională în zile, ore, minute și secunde – care ne ajută doar să vorbim, cumva, aceeași limbă – și mai mult un soi de lichid amniotic în care adăstăm și ne coacem, de locaș conținător care se extinde sau se restrânge după criterii întotdeauna variabile.
Revenind la deadline-uri, pentru că probabil la ele ne referim când vorbim despre „industria cărții“, lucrul rămâne valabil: am avut de-a lungul timpului întârzieri și amânări care s-au reglat pe parcurs, la fel cum am avut proiecte pe care le-am terminat mult mai repede decât estimasem inițial. Oricum, când ai pe-aproape un om precum Cristina [Drăgulin, director editorial – n. r.], care ține toate planificările sub control în mână de fier înmănușată în dantelă, termenele și timpul în general pot deveni niște chestiuni cât se poate de abordabile.
Iar dacă vorbim despre traducerea literară, lucrurile nu stau prea diferit. Lucratul la normă a fost multă vreme un deziderat, mi se părea mie că în asta ar consta o atitudine profesionistă. Până când mi-am dat seama că pasiunea e pur și simplu prea mare ca să lucrez cuminte, contabilicește, cu porțioara. Dacă un text mă seduce, mă arunc asupra lui cu sete, dar și cu migală de bijutier, iar timpul rămâne undeva în urma noastră. Noaptea e în general un prieten de nădejde. Sau diminețile fragede, cu cafea tare și multe ciripituri. La unele cărți am băut vin roșu în timp ce traduceam și mi se părea că aud deja în minte ceea ce trebuia să scriu. Nicio grijă, au fost revizuite înainte de publicare. Pe lumină.
Cum arată interacțiunea cu redactorii care au lucrat pe traducerile tale până acum? Ați avut fraze sau cuvinte pe care să le negociați, cum găsiți calea de mijloc?
N-o spun deloc cu mândrie, dar nici nu pot s-o ascund sub preș: cu cărțile traduse de mine sunt freak control. Asta înseamnă că țin foarte aproape de ele, în fiecare etapă a procesului de editare, și că nu mă las până când nu sunt întru totul mulțumită de rezultat (de exemplu, odată am întors o copertă, pentru că nu mi se părea deloc potrivită cu conținutul). Norocul numărul unu: am tradus până acum numai pentru Curtea Veche Publishing, ceea ce înseamnă că am avut de-a face cu redactori/corectori care mă cunosc foarte bine și știu că nu orgoliul mă mână-n luptă, ci dorința de a face lucrurile cât mai bine, tradusă printr-o exigență foarte mare, în primul rând față de mine însămi. Norocul numărul doi: sunt foarte deschisă la discuții și mă bucur întotdeauna când apare o idee mai bună decât a mea.
Tare sunt curioasă dacă mi-ar merge și cu persoane mai puțin cunoscute. Oare mi-aș găsi nașul?
Dar în sens invers? Cum au decurs relațiile cu traducătorii cărților pe care le-ai redactat? Au existat situații în care redactarea s-a transformat într-o retraducere și ce e de făcut în aceste cazuri?
De multe ori observ că ne temem unii de alții de parcă nu am scrie, de la capete diferite, una și aceeași poveste. Dar în ceea ce privește relația cu traducătorii cărților pe care le-am redactat, eu am făcut o descoperire esențială: nu există niciun secret editorial pentru care să nu îi fiu recunoscătoare în primul rând mamei. Și asta pentru simplul fapt că în colaborările cu traducătorii, principiile după care m-am ghidat întotdeauna sunt exact aceleași pe care le-am deprins în cei șapte ani de-acasă. Mă adresez cu deschidere și respect, îi arăt traducătorului că e un partener-cheie pe drumul de la manuscris la raft, dar că în egală măsură îmi rezerv dreptul de a supune dezbaterii soluțiile sale, îi arăt unde și cum intervin pe versiunea lui de text, pun întrebări, discutăm, povestim, îl țin permanent la curent cu stadiul proiectului, îl felicit când apare cartea și… ne spunem „La mulți ani!“ de Ziua Internațională a Traducătorului. Când lucrez cu un om, încerc să îl cunosc dincolo de convenționalismul la care ne constrânge relația de muncă. Și la fel îi încurajez și pe colegii mei să facă.
Așa am stabilit legături frumoase, mergând de la admirație cordială până la mentorat și chiar prietenie, cu traducători precum regretatul Marius Tabacu, delicatul și spiritualul Mircea Dan Duță, extrem de nuanțatul și precisul Francisko Kocsis. (Și este vorba numai despre traduceri în cazul cărora nu cunoșteam limba-sursă!) Sau Luana Schidu, care întrupează modelul meu cel mai înalt de traducător literar – atât de înalt, încât nici după aproape un an, de când ne cunoaștem față către față, parcă nu îmi vine să cred că mi-e colegă și că îmi dăruiește zi de zi încrederea și prietenia ei.
Firește, mi s-a întâmplat și reversul – nu te poți numi redactor dacă n-o pățești măcar o dată în viață (de fapt, o pățești de mult mai multe). Eram chiar la început în profesie și am lucrat la o traducere slabă, care în plus venea pe bucăți și cu mari întârzieri. Un Brand Minds care se apropia vertiginos și la care autoarea urma să fie prezentă ne împiedica să uzăm de clauza contractuală care ne-ar fi permis în mod normal să rupem înțelegerea cu traducătoarea, așa că am refăcut textul din temelii, pe repede-nainte. Cartea a apărut la timp, în condiții onorabile, iar când am răsuflat ușurată, am alcătuit un e-mail de feedback în care i-am prezentat traducătoarei sinteza detaliată a tuturor problemelor de limbă, stil și chiar gramatică elementară pe care a trebuit să le remediez și a căror ocurență nu o vom mai accepta pe viitor (chiar așa am subliniat). Îmi amintesc că, deși prestația ei fusese mult sub exigențe, mi-a răspuns mulțumindu-mi pentru bunătatea feedbackului. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc la două lucruri: unu – că deși nu am mângâiat-o deloc pe creștet, ba chiar dimpotrivă, probabil că ceva-ceva tot am făcut bine în e-mailul meu; doi – că, până la urmă, poate chiar e o fată de ispravă. Dar o fată de ispravă care nu mai traduce pentru noi.
În traducerile de până acum a fost vreun cuvânt care să-ți fi bântuit nopțile și zilele pentru că nu se lăsa găsit sau poate, dimpotrivă, pentru că a răsărit mai frumos și mai potrivit decât te-ai fi așteptat?
Am amintit-o în ultimul răspuns pe Luana Schidu și îl încep și pe acesta tot cu ea, pentru că de traducerea ei din Guzel Iahina – Zuleiha deschide ochii – se leagă o noapte în care mi-am închis și redeschis laptopul de trei ori, pentru că citind pe nerăsuflate, la ore mici, găseam cuvinte care se potriveau de minune în traducerea la care lucram atunci – mai mult, pe care le căutasem în zadar la lumina zilei, prin dicționare și unghere de gând. Era atât de târziu și eu atât de obosită, încât nu îmi mai amintesc acum ce cuvinte erau, dar dacă găsiți vreodată într-o traducere a mea vreun „foculeandru“, să știți că e un cuvânt inventat de Luana. Numai că, ce să vezi, n-o să găsiți – l-a născocit special când a tradus o carte despre care critica internațională spunea că e intraductibilă: Zâtul de Tatiana Tolstaia. Așa că nu-mi permit să i-l fur, deși rămân veșnic îndrăgostită de acest cuvânt.
Altminteri, zilele unui traducător sunt ele însele o înșiruire de astfel de cotrobăieli prin spații strâmte, lupte corp la corp cu textul, încăpățânări, urmate de momente de Evrika! al căror gust îți amintește, dacă mai era nevoie, de ce ești la birou și nu pat, deși a trecut bine de miezul nopții.
Ai fost primul traducător-editor care s-a alăturat membrilor ArtLit – Asociația Română a Traducătorilor Literari. Ce așteptări ai de la această apartenență și ce implicații are faptul că ești nu numai traducătoare, ci lucrezi și într-o editură, deci cunoști ambele baricade?
Apartenența, de un an deja, la ArtLit m-a ajutat să îmi dau seama că ceea ce inițial consideram a fi o postură ingrată este de fapt un privilegiu. Dacă mai sus scriam că observ o anumită rezervă în relația dintre redactori și traducători, clivajul pare cu atât mai mare între tagma editorilor și tagma traducătorilor.
Dar eu cred că asta se petrece doar în ipostazele lor generice, când stau închiși în turnul de fildeș și scrâșnesc ipotetic. Pentru că de îndată ce ne punem la aceeași masă și facem schimb de experiențe, ne formulăm întrebările și căutăm împreună răspunsuri – comunicăm, carevasăzică –, ne amintim nu numai că suntem oameni și unii, și ceilalți, ci și că putem încerca să găsim câteva punți. De pildă, așa ajungi să descoperi, ca traducător, că editorul nu impune un tarif mult mai mic decât media europeană pentru că ține el cu orice preț să își burdușească buzunarele, ci pentru că trebuie să anticipeze și să echilibreze o sumedenie de cheltuieli de pe lanțul de producție, care pentru traducător nu sunt atât de vizibile; dar că ar fi dispus să pluseze, poate, dacă prestația ar fi excelentă și relația profesională, una de durată, pe care să se poată baza la nevoie. Sau, ca editor, afli că traducătorul ține tare de tarif și condiții contractuale nu pentru că ar avea pretenții nejustificate, ci fie pentru că trebuie să se întrețină dintr-o muncă minunată, dar care în România prea rar plătește facturile, fie pentru că muncește în weekend sau noaptea, după ce încheie jobul principal. Sigur, vorbesc aici despre scenariile în care funcționează respectul reciproc și nu am în vedere abaterile, de ambele părți, de la bunul-simț. De altfel, am întâlnit și destule exemple de relații editori–traducători întreținute sănătos și cred că e un model pe care trebuie să îl extindem.
Așadar, mă aștept ca în timp, prin atitudinea pe care o propune și o cultivă ArtLit în tagma noastră, să contribuim la normalizarea unui climat de bunăvoință și transparență de o parte și de cealaltă a contractului de traducere. Și să ne amintim mai des că vâslim, de fapt, la aceeași barcă.
Recent te-ai întors de la Viena, unde ai avut timp de două luni bursa de traducere „Paul Celan“, oferită de Institut für die Wissenschaften vom Menschen (Institutul pentru Științe Umaniste). Cum ai obținut acest „sejur prelungit de traducere“, cum îl numești, cum s-a desfășurat el?
Frumoasa mea „paranteză vieneză“ a stat de la bun început sub semnul a ceea ce se numește serendipity. Am aflat de bursă din întâmplare, de la o fostă colegă cu care m-am întâlnit în avion când m-aș fi așteptat mai puțin. Au urmat luni de așteptare – să se deschidă call-ul (e o bursă rară), să găsesc eu cartea potrivită, să conving editura să o achiziționeze și să încheiem contractul de drepturi cu proprietarii, să îmi alcătuiesc alambicatul dosar de candidatură… Când l-am depus, am decolat un pic, dar peste două luni m-am prăbușit cu zgomot, pentru că am primit un refuz. Firește că apucasem să îmi fac tot felul de liste, visuri și filme-n cap. Dar peste zece luni, când nimeni nu se mai aștepta (apropo, propusesem o carte despre așteptare), am fost contactată de directorul de programe de la Viena, care m-a informat că „a apărut o situație neprevăzută în acordarea burselor“: cineva renunțase în ultimul moment; nu aș vrea să vin eu la Viena? Și aș face bine să vin repede, fiindcă ei au sejurul gata planificat.
Bineînțeles că m-am dus, deși asta a însemnat să reprogramez nebunește, în câteva zile, cazări, avioane și un concediu prelungit, fiindcă tocmai în acea perioadă ar fi trebuit să fiu în Franța, cu o altă bursă. Așa că după un an foarte greu pe multe planuri, am luat o pauză de două luni de la editură, un fel de vacanță existențială în care m-am dedicat traducerii literare și descoperirii unui oraș care, deși la început mi s-a părut glacial, a sfârșit prin a-mi intra pe sub piele. Despre el sunt cele mai multe dintre Scrisorile pe genunchi din acea perioadă. Mai mult, la Institutul de Științe Umaniste din Viena am descoperit o uimitoare și splendidă cultură a dialogului (indiferent de vârstă, domeniu, continent de proveniență) și o organizație dedicată, în maniera cea mai profesionistă, construirii unor punți între Vestul și Estul european, astfel încât cunoașterea să devină un limbaj comun.
Tot la Viena am legat și câteva prietenii pentru care nu voi putea fi niciodată îndeajuns de recunoscătoare.
După traducere și plimbări pe malul Dunării vieneze, urmează un alt „sejur de traducere“, de data asta în Franța. Care-i povestea lui?
Poveste a fost cu Viena, poveste e și aici. Ca întotdeauna. Și de bursele oferite de Centre National du Livre am aflat tot din întâmplare, și aici m-am înaripat, și aici am primit un prim refuz. Dar fail again, fail better e o vorbă a lui Beckett care mi se pare că are destul duh în ea. A doua oară am primit bursa, propunând o traducere a celei mai recente lucrări autobiografice a lui Edgar Morin, un reper în sociologia franceză, care pe 8 iulie 2022 va împlini 101 ani. Trebuia să plec în primăvară – cu bilete luate și cazare rezervată –, dar drumul m-a dus la Viena. Apoi, de acolo trebuia să aterizez direct în Franța – ceea ce am și făcut pentru o săptămână, atât că a fost nevoie de mine înapoi în țară, pe un front inexprimabil mai important. Acum, mi-am propus să mă întorc în Franța în toamnă și vânez Sudul, cu Arles, Avignon, Aix-en-Provence și Montpellier. Să vedem cum continuă povestea. Un lucru e sigur: dacă ajung, trimit vederi. Nu mă pot abține.
„Niște virtuozi nu pot cânta împreună dacă le lipsește eleganța“, spuneai despre muzicieni, inspirată de un concert de violoncel din Viena. Din experiența de până acum, ce n-ar trebui să le lipsească oamenilor care lucrează împreună în această lume a cărților și cum pot ajunge să le dobândească?
Eleganța. 🙂 E curios că ți-a atras atenția tocmai fraza asta, fiindcă atunci când am scris-o, nu mi-a trecut prin minte nicio clipă că ar putea fi anume translatată în lumea editorială. Dar ai dreptate: cred că dincolo de buna știință a meseriei și de experiență, ceea ce nu ar trebui să lipsească din relațiile profesionale – de fapt, din nicio relație între oameni – este chiar ea, eleganța. Să nu îl cobori cu nimic pe celălalt ci, dimpotrivă, să îl urci ori de câte ori ai ocazia. Să nu îl stresezi, să nu îl faci să se simtă prost, să nu cumva să îl împovărezi sau să nutrești vreo urmă de satisfacție dacă îți dai cu stângu-n dreptul și totuși se întâmplă. Să îl abordezi plin de curiozitate, să îți dorești să afli ce știe, cum gândește, ce simte. Să ai umor. Să critici cu bunătate, cu generozitate și să ții pentru tine vorbele pe care îți vine să le spui la fierbințeală. Să greșești cu grație și să repari temeinic. Lista ar putea continua, dar uite, răsare soarele și eu mai am de răspuns la încă trei întrebări…
Să nu uit: eleganța se dobândește dacă vrei.
Care au fost momentele care te-au făcut să zâmbești larg de tot în experiența de până acum ca traducător? Dar ca editor?
Iată, mă face să zâmbesc acest interviu, la care tot răspund de câteva ore bune, în loc să dorm în trenul de noapte care mă duce la Cluj, la TIFF. De vreo săptămână încoace mă fac să zâmbesc e-mailurile din fiecare dimineață ale Silviei Năstasie, o traducătoare excelentă, dar care era prea timidă ca să iasă la lumină, iar acum e ca un mănunchi de raze. Mă fac să zâmbesc în general cuvintele frumoase și binele venit din partea colaboratorilor – traducători, autori, ilustratori – care, lucrând cu mine la o carte, au simțit că împreună construim mai mult decât o carte. M-au făcut să zâmbesc cafeaua cu Mihai Pleșu (ba să râd în toată legea!) și dedicația de pe exemplarul meu din Texte cu vedere la stradă, dedicația luuungă a Cătălinei Bucur de pe Bebe, hai la joacă!, sticla cu ținte și lunga felicitare primite de la Cristiana Petre, autoarea seriei în derulare Tiny Rockers, ilustrația originală, înrămată, din Întâmplări mărunte cu pictori mari pe care Roxana Iacoban mi-a scris că i-am împlinit un vis, interviul pe care i l-am luat pe Zoom lui Fabrice Midal și care a fost ca un pahar de frizzante, prăjiturile de la Zexe, însoțite de lungi conversații, cu Daniela Ulieriu, coautoarea romanului Cvartet… și lista e deschisă.
Iar ca traducătoare, mă aprind de-a dreptul atunci când simt muzica frazei și trebuie să o redau în limba română.
Când nu traduci și editezi cărți, îmblânzești cuvinte, imagini și idei în scrisori de călătorie, reportaje, portrete, cronici de carte, muzică, film și teatru. Cum își fac loc acestea din urmă și cum conviețuiește scrisul cu ochiul de traducător și editor?
Cum își fac loc? E o expresie în engleză care îmi place grozav și se potrivește de minune aici: to elbow your way – un fel de a da din coate, atât că mai pe englezește. Cred că așa își fac și ele loc…
Acum, lăsând gluma la o parte, scrisul meu a avut un lung blocaj, de niște ani buni, pe care l-a învins odihna minții din perioada vieneză combinată cu blânda tenacitate a lui Răzvan Penescu, creatorul platformei LiterNet, care e în stare să îmi aștepte textele cu anii dacă e nevoie (dar îmi reamintește periodic). În general, scriu când ceva nu mai încape în mine și da, de cele mai multe ori e vorba despre o emoție estetică – de aici atâtea cronici și nicio scriitură mai țeapănă. 🙂 Și din nou intuiești bine când mă întrebi despre căsnicia dintre scris și ochiul de editor, pentru că se lasă cel mai adesea cu scântei și năbădăi. Pur și simplu, când despici textele altora ore și ore în fiecare zi, apare o tendință foarte puternică de autoeditare căreia nu-i trebuie mult ca să se transforme în cel mai crunt blocaj. Bafta e că de ceva vreme încoace a început să-mi placă să mai și dau cu tifla când și când. Uite-așa contrabalansez, în joacă, morga editorială.
Cafeaua tare, librăriile cochete, hainele colorate, jazzul sunt câteva dintre plăcerile în voia cărora te lași. Care-i combinația trăsnet din toate acestea și care-ar fi the cherry on top?
Am mai multe scenarii. La Bordeaux, o dimineață prelungită (până după-amiază, dacă se poate!) în librăria-gigant Mollat, urmată de cafea și de vreun răsfăț local în Place Saint-Pierre, apoi de o scurtă descindere la Machine à Lire, stinsă spre seară cu plimbări pe străduțele din preajma Place de la Bourse și Hôtel de Ville (unde nu mă pot hotărî între atâtea haine colorate, ca să nu mai zic de magazinul vintage de la Victoire, din spatele universității).
Dacă sunt la Paris, probabil stau pe săturate la Shakespeare & Co. și mă duc la etajul întâi să o ascult pe îndelete pe fata care cântă la pian, să citesc la fereastră și să smotocesc mâța, apoi vânez niște macarons în ediție limitată de la Pierre Hermé (poate am baftă și le prind cândva pe cele cu violete!) și mă duc să le mănânc în Tuilleries, cu un flat white alături.
Dacă sunt la Viena, mă duc întâi la KHM, să mă uit pe săturate la Bruegel și mai ales la Vermeer, apoi bat un pic de drum până la Fenster și îmi iau o cafea la cornet, mă opresc să cumpăr și câteva dintre cele mai bune bomboane artizanale de la magazinul de dulciuri, cu o istorie de familie de patruzeci de ani, al domnului Rosenauer, care deși are el însuși șaizeci, roșește ca un adolescent când îi laud delicioșeniile, apoi mă întorc să le savurez în Volksgarten, pe iarbă, musai cu o carte. Și cred că trec și pe la Teutchler, ca să se agațe de mine, total involuntar, niște viniluri vintage.
Dacă sunt la Lisabona, încep cu cafeaua în grădina Amaliei Rodrigues, nu înainte de a-i vizita pe îndelete casa memorială, care e o minunăție. Apoi mă pierd prin Bertrand, despre care se spune că e cea mai veche librărie din lume și care arată ca o catacombă zidită cu cărți. Cafea beau peste drum, la Brasileiro, unde și-o bea cândva și Fernando Pessoa. Iar seara mă duc să ascult fado la o aruncătură de băț, la Tasca do Chico, o magherniță nu tocmai turistică, unde patronul e, pe rând, și portar, și fadist.
Dacă sunt în București, probabil zăbovesc ceva printre pernele de la Kyralina, dau o raită și pe la Verona, mănânc înghețată de la Sweetology (parcă libanezii nu mai sunt, nu?) sau un ecler de la French Revolution ori Mara Mura și pe urmă sigur mai găsesc eu ceva de făcut.
Cam astea sunt câteva îndrăgostiri de până acum. Abia aștept să-mi fac rost și de altele. A, și the cherry on top – dacă traficul e spre zero, am curaj să mă urc pe bicicletă.
[Fotografiile fac parte din arhiva Ancăi Pănoiu.]
