Alexandra Cozmolici

Alexandra Cozmolici. Industria de carte are nevoie de sprijin instituțional

Alexandra Cozmolici este traducătoare din engleză și franceză, printre autorii traduși numărându-se Maryse Condé, Vanessa Springora, Delphine de Vigan, Sophie Kinsella, Anna Gavalda. A lucrat ca redactor la editura Polirom, iar înainte ca PR la Casa de Pariuri Literare. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, unde a urmat și Masteratul de Teoria și Practica Editării. Acum este manager într-o companie multinațională, dar continuă să-și cultive pasiunea pentru cărți și lectură.

Ai lucrat pentru câțiva ani ca redactor de literatură străină la editura Polirom. Cum ai ajuns să lucrezi la Polirom?

Varianta scurtă este că am ajuns la Polirom printr-un concurs fericit de împrejurări.

Varianta lungă este că mi-am dorit, ca orice absolvent de Litere, să lucrez în mediul editorial. Și am tot tatonat. Am colaborat în facultate cu editura Casa de Pariuri Literare ca PR junior și, cu toate că a fost o experiență bine-venită, mi-am dat seama că interacțiunea cu oamenii din spatele autorilor și toate strategiile de promovare tipice mediului editorial nu mă încântă atât de tare. Cred că mi-am dat seama că de partea cealaltă a biroului vreau să mă aflu când am fost rugată să culeg un manuscris al Angelei Marinescu, care a devenit mai târziu Intimitate și a ieșit la Charmides. După experiența de la CDPL, se apropia și finalul facultății și am ales să urmez masteratul de Teoria și Practica Editării, ca să „învăț meserie“ înainte să mai fac vreo încercare cu degetul în marea editorială, dar n-a fost să fie. Așa că am luat drumul corporației ca orice absolvent de ceva plus o limbă străină.

Și, când credeam că acolo o să și sfârșesc, a apărut o propunere nesperată din partea editurii Polirom, prin intermediul celui mai drag profesor de la Litere, Magda Răduță. I-am fost studentă și am sâcâit-o într-atât cu proiectul meu de licență, pe care îl coordona, de fapt, altcineva, dar cu care m-a sprijinit enorm, încât trebuie că i-am rămas cumva în minte. Pentru propunerea ei și pentru șansa asta o să îi fiu mereu recunoscătoare.

Cum decurgea colaborarea cu traducătorii cărților pe care le-ai redactat? Le trimiteai sugestiile tale? Ți-a rămas în minte vreun episod demn de povestit?

Pentru cele mai multe colaborări, se petrecea cum îmi imaginez că se obișnuiește în toate editurile care își respectă și autorii, și traducătorii. Revedeam traducerea cu originalul alături, trimiteam propunerile traducătorului, negociam unde găseam că este mai fericită sau mai potrivită pentru carte soluția mea, făceam compromisuri pentru o expresie ca să păstrez alta. Dacă în corectura paginată se producea vreo revelație, traducătorul era consultat pe ultima sută de metri și încercam să luăm cea mai bună decizie.

Episoadele cu adevărat picante rămân între pereții editurii și e mai bine așa, pentru că sunt vestite răfuielile între traducători și redactori, și de ambele părți se dau bătălii sângeroase pentru vreo modificare din text, care, după apariția cărții, sunt date uitării.

Multe astfel de discuții au fost dintre cele mai discrete, iar la capătul unui volum care pune multe dificultăți și celui mai bun traducător, și celui mai îndârjit redactor faptul că nu ai ceva haios de povestit e cea mai bună răsplată. Pe lângă cea de a primi cartea în format tipărit pe birou la ceva timp după ce toată munca e terminată.

După cum știi, colecția Biblioteca Polirom adăpostește pe rafturile ei cei mai citiți autori din literatura universală și însuși faptul de a lucra la cărțile celor mai consacrați autori sau ale celor mai puternice voci din literatura contemporană e o poveste în sine.

Dar sunt și lucruri care pot să puncteze mai concret experiența asta.

De pildă, când am primit șpalții pentru romanul Copiii ghetoului. Numele meu este Adam, al lui Elias Khoury, în traducerea din limba arabă a lui Nicolae Dobrișan, un roman al cărui personaj, de origine palestiniană, încearcă să cartografieze traumele psihologice provocate de ocupaţia israeliană, dar lucrează într-un restaurant unde prepară falafel şi începe să scrie un roman de dragoste al cărui protagonist este Waddah al-Yaman, un poet arab din vremuri apuse, un adevărat tur de forță din punct de vedere al referințelor culturale atât de puțin cunoscute în spațiul nostru, dar și având în vedere provocarea tematică pe care o presupune, inițial, nu am primit toată cartea, pentru că era la cules. Veneratul traducător a redactat traducerea de mână și, din câte am înțeles de la redactorul-șef de atunci, Alin Croitoru, așa se petrecea cu fiecare dintre romanele pe care le preda editurii. Însă munca din spate, deși susținută într-un ritm clasic, pe care noi nu ni-l mai putem închipui, fără dicționare online, fără google books și căutări febrile prin enciclopediile virtuale, a fost impecabilă. A fost de muncă, cum e la orice carte, însă mai degrabă decât ca pe o tehnică diferită de a traduce în zilele noastre, am simțit o apreciere enormă pentru un om care nu a schimbat tactica odată cu tehnologia.

O altă poveste de spus ar fi aceea că, presați de imperativele momentului, se apropia data anunțării premiului Nobel, iar autorul nostru era de ceva vreme favorit pe mult vehiculatele liste, am ajuns să redactez la patru mâini, împreună cu prietena mea cea mai bună, Alina Aviana, și ea redactor la vremea aceea la Polirom, romanul lui Ngũgĩ wa Thiong`o, Petale de sânge. Și cum ne comunicam una alteia dintr-un capăt de birou în altul diversele modificări pe care le făceam pe măsură ce lucram și trebuia să ne sincronizăm. Faptul că la sfârșitul celor aproape 500 de pagini suntem împreună în caseta editorială de pe ultima pagină a devenit mai important și decât dacă autorul ar fi luat premiul și am fi avut de spus o poveste despre cum am lucrat la un autor de Nobel.

Și cred că cele mai frumoase momente au fost cele în care, în redacție, am lucrat încrucișat unii la traducerile celorlalți. Cu același respect, acribie și chiar frică de a fi prinși cu o gafă când redactezi traducerea unui redactor. Și încâlceala asta de roluri a dus până într-acolo încât, după ce am redactat traducerea lui Dan Croitoru din Ian McEwan, Mașinării ca mine, și pe când el a dat gata redactarea traducerii lui Bogdan-Alexandru Stănescu din Daniel Mendelsohn, O odisee, exemplarul care a ajuns la mine din Odisee a fost legat din întâmplare cu câteva capitole din Mașinării, y compris pagina de titlu și caseta editorială, spre răzbunarea celor de la tipografie, pe care probabil i-am năucit de cap. E un exemplar pe care îl păstrez cu mare drag în bibliotecă.

Pe lângă activitatea de redactor, pe care ai încheiat-o, traduci din engleză și franceză. Cum ai debutat ca traducătoare?

Prima propunere concretă a venit din partea editurii Polirom. Anna Gavalda, o scriitoare ale cărei romane au fost traduse în marea lor majoritate de colega mea, Ada Tanasă, avea și un volum pentru copii. Și am primit propunerea de a traduce 35 de kile de speranță. 

Alexandra Cozmolici
La Shakespeare and Company Paris

Ai vreun tabiet sau vreo procedură pe care o urmezi atunci când traduci o carte?

Am un fel de tabiet când încep traducerea. Având în vedere că ritmul lumii în care trăim nu-mi permite să mă retrag în vreun chalet din Val-d’Isère, în primăvară, când au plecat toți turiștii, să am parte din liniște și pace, și toate cărțile au fost traduse după programul de muncă, în weekenduri sau în zile de concediu de odihnă pe care mi le-am luat ca să termin la timp, îmi place ca măcar la primele pagini să-i dedic un weekend întreg în care să stau cu cartea, să mă afund în universul ei de credință până simt că merg prin ea ca printr-o casă în care am locuit mulți ani și pot să-mi găsesc drumul și pe întuneric.

Cât despre proceduri, nu le-aș numi chiar așa, cu astea lucrez în alt domeniu. Sunt mai degrabă bune practici. Când lucrez la cărțile pentru copii, de exemplu, încerc să fiu atentă la cei de vârsta cărora se adresează cartea și să-mi dau seama cum mai vorbesc copiii ca ei, ca să nu sune textul vetust.

Pentru celelalte mă documentez cât pot din zonele spre care trimite textul și scotocesc după expresii până mă asigur că nu devin vreo sursă de expresivitate involuntară. Așa am devenit, de pildă, „expert“ în cadastru și geologie după traducerea din Michel Bussi, Sang famille.

Care carte dintre cele traduse ți-a adus cele mai mari bucurii și care ți-a pus cel mai mult răbdarea la încercare?

Eu nu le împart așa. Toate cărțile la care am lucrat, fie că le-am tradus, redactat sau doar corectat de literă mi-au adus bucurie. Constituie o panoplie de experiențe de cititor variată și au fost toate provocări. Nu mi-a pus nici una răbdarea la încercare, eu sunt de partea lor, nu lucrez cu îndârjire.

Având în vedere că traduci în special pentru Polirom, îți poți alege cărțile pe care să le lucrezi sau îți sunt impuse de editură?

O să te dezamăgesc, poate, dar nu așa funcționează sistemul editorial. O editură își stabilește portofoliul, cumpără drepturile de autor și alege traducătorii cei mai potriviți sau măcar dispuși pentru traducerea textului. Nu cred să existe în momentul ăsta vreo editură care vine spre traducător cu un dosar de propuneri din tot ce e în planul editorial (care, de altfel, e confidențial până la apariția titlurilor pe piață) și-l lasă să pună degetul pe ce-i poftește inima. E un mit al lumii editoriale. L-m auzit frecvent și m-am întrebat mereu cine a stârnit zvonul. Traducătorul e o ființă mult mai umilă de atât. Libertatea lui se limitează la a refuza din rațiuni de timp, de competență sau de dezinteres față de autorul respectiv o propunere. Nu impune nimeni nimic în colțișorul ăsta de activitate. E un parteneriat între editură și colaboratorii ei. Directorul editorial și, eventual, redactorul-șef au suficientă experiență în spate ca să lege autorii potriviți de traducătorii potriviți. Și e foarte bine că lucrurile se petrec așa.

Cum ai lucrat și ca redactor, știi care ar fi așteptările de la o traducere. Cum decurge relația cu redactorii cărților traduse de tine?

M-am bucurat să am parte de redactori înțelegători și foarte dedicați textului, cum, de altfel, ar și trebui să se întâmple.

De partea mea, încerc să le dau cât mai puțin de lucru, străduindu-mă să las textul cât mai curat, recitind totul după ce traducerea se va fi încheiat și revenind și a treia oară asupra părților mai dificile. Dar, ca orice ființă umană, nu sunt fără pată și mai scapă fraze, expresii, greșeli de începător chiar, așa că încerc să las deoparte orice orgoliu și orice încăpățânare și să revăd cu calm toate propunerile redactorului. Am dezvoltat un adevărat sistem cu redactorul care m-a ajutat pentru cele mai multe traduceri, Sînziana Cotoară, și care s-a dat peste cap să mă sprijine pentru a găsi cele mai potrivite soluții pentru cărțile la care am lucrat împreună și căreia îi sunt recunoscătoare pentru acribia cu care s-a aplecat asupra fiecărei cărți.

Ai tradus și cărți pentru copii, semnate de Sophie Kinsella și Anna Gavalda. Diferă prin ceva procesul de traducere?

Cărțile pentru copii au cu totul altă abordare, dacă mă întrebi pe mine. Asta dacă nu sunt cărți care au intrat în istoria literaturii ca fiind adresate copiilor, dar ascund sub pretextul ăsta un clin d’oeil mai degrabă pentru adulți și devin cu timpul o bijuterie a literaturii universale, cum e, de pildă, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson a Selmei Lagerlöf, cartea mea preferată de când eram copil.

Altfel, cărțile țintit scrise pentru copii, iar acum zona asta a căpătat mai multă vizibilitate și pe piața noastră de carte, chiar editura Polirom având o colecție Junior la care țin mult, au nevoie ca traducătorul să-și tempereze foarte bine instinctele și să fie mai atent la vârsta copilului, la limita limbajului și universului său, la formele verbale care uneori trebuie păstrate într-o zonă mai simplă, la ambiguități semantice, la arhaisme care poate că traduc mai aproape originalul, dar care astăzi nu sunt accesibile celor cărora li se adresează textul. 

Alexandra Cozmolici

Te implici și în parcursul cărților la care lucrezi după ce ies din tipar? Le urmărești evoluția pe piață?

Am participat prin bunăvoința editurii Polirom și a librăriilor Cărturești la două discuții despre cărțile pe care le-am tradus. Eu, Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem de Maryse Condé și  Consimțământul de Vanessa Springora. Și, desigur, urmăresc dacă apar cronici sau recenzii. Altfel, pentru mine, și aici cred că numai autorii resimt asta mai intens, cea mai mare bucurie e când cărțile sunt citite. Când pot să recomand, să fac cadou una dintre cărțile la care am lucrat sau pur și simplu o văd în lista cuiva de lectură.

Ai absolvit Masteratul de Teoria și Practica Editării din cadrul Facultății de Litere (UB). În ce măsură te-au ajutat cursurile de aici în activitatea ta de la editură?

Să spunem că e un punct de plecare. Ca orice formă instituționalizată de educație, și masteratul ăsta are drept scop să-ți contureze mai degrabă un cadru pentru lumea editorială. Să te familiarizeze cu uneltele existente și cu felul în care s-a desfășurat procesul care transformă o idee în manuscris și apoi în obiectul fizic care ajunge în mâna cititorului de-a lungul istoriei și cum se desfășoară el acum. Îți deschide apetitul. Însă, având în vedere că în cadrul programului de masterat cursurile sunt susținute de profesori ai Facultății de Litere ai Universității București, dintre care unii activează și pe piața editorială, mai degrabă decât de specialiști propriu-ziși, lucrurile rămân în zona de abstracțiune pentru unele dintre țintele din curriculum. Cum ar fi, de exemplu, partea de marketing editorial sau cea de tehnoredactare, de machetare. Și devin încă și mai inefabile când vorbim de zona de carte electronică și formate electronice. Poate că aici ar fi o pâine de mâncat, dacă un absolvent de filologie ar putea să pună mâna și pe alt soft decât umilul editor de text în drumul lui spre industria de carte. Uneori, faptul că oamenii de la butoane nu sunt literați sau literații sunt complet pe dinafară când sunt puși în fața altor provocări decât cele lexicale pe care le determină un text gripează puțin mecanismul. 

Alexandra Cozmolici

Meseriile de redactor și de traducător se învață sau se fură? Tu unde și cum ți-ai făcut ucenicia?

Și una, și alta. Un redactor și un traducător sunt în primul rând cititori vorace și buni cunoscători ai limbii române. Specialiști, într-adevăr, ai cât mai multor limbi străine (preferabil pentru redactor) și capabili să se apropie cât mai mult de un vorbitor nativ (în cazul traducătorului, desigur). Dar măsura unei traduceri sau redactări e dată de naturalețea și calitatea exprimării în limba română. Așa că dicționarul, DOOM-ul și  reflexul ăla de a verifica până și cuvintele sau expresiile pe care ai impresia că le cunoști sunt cei mai buni prieteni în ambele meserii. Sunt lucruri pe care nu le deprinzi până nu le faci. Și, mai important, sunt lucruri pe care nu le bagi la cap până nu le greșești măcar o dată, iar aici cred că vine parte cu furatul meseriei. Pentru că în redacție ceilalți membri ai echipei, cu o experiență mai mare, te pot îndruma. Fie direct, fie prin felul în care ei înșiși lucrează (asta însemnând să citești cărțile redactate sau traduse de ei cu un ochi atent și la original, unde se poate).

Care sunt cele mai mari satisfacții ale activității tale editoriale de până acum?

În capitolul „Ceci tuera cela“ din Notre-Dame de Paris, Victor Hugo proclamă victoria scriiturii, difuzată de imprimerie, în fața monumentului: „Le livre de pierre, si solide et si durable, allait faire place au livre de papier, plus solide et plus durable encore.“ („Cartea de piatră, atât de solidă şi de durabilă, va face loc cărţii de hârtie, mai solidă şi mai durabilă.“)

O parte din ele s-au concretizat în câteva teancuri de cărți la care am lucrat, fie că sunt redactate sau traduse de mine. A fost ceea ce mi-am dorit dintotdeauna să fac și mă consider deja norocoasă că am putut să produc câteva replici în limba mea ale catedralelor de hârtie ridicate de scriitori.

De ce nu ai continuat să lucrezi la Polirom?

Înainte să urmez cursurile facultății de Litere, am absolvit un liceu de mate-info intensiv, ba chiar am și un atestat ca tehnician în tehnologia informației, cred că așa se numește. Și, ca în basmul cu fiul de împărat îndrăgostit de fata de meșteșugar, al cărei tată nu-i dă mâna fiicei lui prințului înainte să-l învețe să împletească coșuri de nuiele, căci statutul lui de prinț nu va dăinui poate pe vecie, așa și eu am învățat și altceva înainte să intru în lumea literară. Nu din mefiență, ci dintr-o precauție lucidă. Pe vremuri exista imaginea asta a literatului care era ori boem (definit mai degrabă de o precaritate a mijloacelor), fie înstărit (definit mai degrabă de faptul că nu încerca să sporească averea familiei prin îndeletnicirea asta). Și, cu toate că o să mă ridice brigada corectitudinii politice pentru ce urmează să spun, lucrurile nu s-au schimbat fundamental în privința aceasta. Oamenii cu care am lucrat eu sunt profesioniști ai cărții și nu le-aș pune niciodată vreo etichetă de vreun fel, cu atât mai puțin cea de boemi. Însă, când precaritatea mijloacelor te împiedică să-ți satisfaci alte nevoi decât cele spirituale, nu poți decât să schimbi puțin macazul. Nu spun nimic nou, e secretul lui Polichinelle.

Editura Polirom nu a promis ceva de care nu s-a ținut, dimpotrivă. Eu am ales din considerente personale să deviez puțin de la traseu. Păstrând altfel toate legăturile intacte.

Am virat către un cu totul alt domeniu, care îmi pune la încercare cunoștințele de programare, de matematică și de franceză. Am mai învățat niște contabilitate și management ca să fac lucrurile să curgă mai ușor, așa că acum sunt specialist în contabilitatea și legislația salariilor pentru o companie americană ce operează cu parteneri francezi. Mai nou am fost chiar ridicată în grad și coordonez o echipă de tehnicieni care se ocupă cu asta. 

Alexandra Cozmolici

Acum că ești în afara lui, care ți se par punctele slabe ale domeniului editorial românesc?

Nu am nici înălțimea, nici aroganța să-mi dau cu părerea despre punctele domeniului editorial, fie ele tari sau slabe. În principiu, consider că domeniul ăsta are nevoie de o discuție mai amplă decât o fișă SWOT ca să apuci să spui lucruri relevante și pertinente. Cu toate astea, de dragul convenției interviului o să mă prind în ea și o să-ți răspund.

Părere mea nu s-a schimbat odată cu plecarea din editură și nu era diferită nici înainte să am oportunitatea să lucrez acolo.

În cea mai copioasă satiră a literaturii universale, în secolul al XVI-lea, Rabelais deschidea în Franța porțile unui nou umanism și tuna împotriva scolasticilor Evului Mediu. Dar nici forma de educație împotriva căreia se ridica și nici Rabelais nu erau oarecare. Alături de Erasmus din Rotterdam, Henri Estienne,  Guillaume Budé,  Giovanni Pico della Mirandola și Marsilio Ficino a inițiat în Europa ceea ce mai târziu Bachelard a numit „ruptura epistemologică“, iar mișcarea a primit ulterior numele de Umanism.

Or, în spațiul nostru cultural, două secole mai târziu, la sfârșitul secolului al XVII-lea, abia apărea Biblia de la București, prima traducere a Bibliei în limba română, și aceea scrisă cu caractere chirilice.

Nu poți, cu toate mijloacele materiale și cu tot capitalul uman, recupera distanța lăsată de prăpastia ce se cască între cultura occidentală și a noastră.

Ba dimpotrivă, nu poți decât să fii mulțumit, dacă ești capabil de puțină luciditate, să te bucuri că aparițiile editoriale de pe toate meridianele apar azi în sincron în traducere românească. Că autorii români sunt prezenți la festivaluri internaționale și chiar premiați. Că editurile românești au portofolii la cele mai relevante târguri internaționale de carte. Că asemenea târguri există și la noi. Că avem festivaluri de literatură la care autorii străini nu doar că vin, ci își doresc să participe. Că există în România colecții de literatură universală în care autorii străini își doresc să fie găzduiți.

Problemele pe care le are piața românească de carte, și industria în general, nu țin de voința sau de capacitatea editorilor sau a autorilor, în umila mea opinie. Ele vin mai degrabă din lipsa (tradiției și aplicării) unor politici culturale. Din lipsa de relevanță a instituțiilor care ar trebui să le conceapă și să le pună cu consecvență în practică. Din lipsa încurajării lecturii și a unor programe de sprijinire a celor la care aceste produse ajung încă greu. Și apoi editorii ar putea să regleze acordul fin. Suntem în punctul în care cartea și produsele culturale sunt încă în sfera de lux. Statisticile care dau seama de procentul de cititori din România și toate ironiile de pe platformele de socializare cu privire la cât de necitiți, neduși la teatru sau la un concert de muzică clasică suntem par să ignore că situația precară a celor mai multe regiuni din țară și a oamenilor care trăiesc acolo plasează achiziționarea de cărți (sau de orice fel de produs cultural) în sfera irelevantului. Nu poți să alegi între a mânca și a-ți cumpăra o carte. E o balanță cumplită.

În meseria pe care o practic acum, am avut de-a face cu legislația cu privire la remunerarea artiștilor în Franța. Mai rar cel editorial, dar am încă timp să mă documentez. Întreg sectorul artistic e adăpostit sub pălăria Spectacle și intermittent du spectacle.  Există politici culturale și fiscale care reglementează remunerarea și susținerea de către stat atât a artiștilor, cât și a tehnicienilor artelor spectacolului, însă și a angajatorilor, fie că sunt instituții private sau de stat. Ceea ce le permite oamenilor care aleg să facă asta în viață să supraviețuiască măcar dacă nu să huzurească.

Suntem departe de a putea rezolva problema industriei de carte fără sprijin instituțional. Ne pricepem foarte bine să fim cârcotași.

Dacă la serviciu te ocupai cu literatura străină, în timpul liber ești o cititoare (și) de literatură română contemporană. Care sunt cele mai recente descoperiri în materie de autori români?

Nu știu dacă aș vorbi despre descoperiri. Sunt câțiva autori români ale căror apariții editoriale le urmăresc și le aștept cu sufletul la gură. Cei mai mulți sunt poeți sau autori care scriu și poezie. Am fost foarte încântată că în ultimii doi ani au apărut noi cărți semnate de Dan Sociu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Svetlana Cârstean, Miruna Vlada. Am fost de asemenea încântată să citesc noul volum de poezie al Ruxandrei Novac, Alwarda. Și abia aștept să citesc noul roman al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Abraxas.

[Fotografiile fac parte din arhiva Alexandrei.] 

Din aceeași categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

ro_RO