Simona Antonescu este scriitoare, cea care a redeschis în literatura română contemporană gustul pentru ficțiune istorică. A debutat în 2015 cu Fotograful Curții Regale, după ce a câștigat Concursul de Debut al editurii Polirom. Au urmat, publicate la aceeași editură, romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), Ultima cruciadă (2019), Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos (2019) – parte din seria biografiilor romanțate de la Polirom, În umbra ei (2021) și Chiajna din Casa Mușatinilor (2023), dar și seria Istoria povestită copiilor, apărută la editura Nemi. Apreciată de cititori mari și mici, Simona Antonescu dovedește prin toate cărțile sale că este o formidabilă povestitoare.
Scorțișoară, ghimbir, foșnet de fuste de piele și ghete de vânătoare. Sunt câteva dintre detaliile senzoriale care deschid lumea celui mai recent roman, Chiajna din Casa Mușatinilor. Și care nu au cum să nu-ți rămână în amintire și mult după ce termini cartea. Ce astfel de amintiri sincretice păstrezi de la începutul vieții tale de cititoare?
Este greu de decelat astăzi care anume sunt amintiri din viața senzorială reală și pe care le-am preluat de fapt din lecturile de pe vremea copilăriei. A existat o vreme, între 8 și 12-13 ani, când învățam să cunosc lumea mai mult din cărți decât din ceea ce mi se întâmpla. Viața din jurul meu mi se părea mult mai plictisitoare și mai săracă în provocări decât aceea din cărți. Pe de altă parte, atunci când tu spui „începutul vieții de cititoare”, pe mine mă duce gândul inclusiv la începutul vieții de ascultătoare de povești și istorisiri, cele cu care ne-au crescut bunicii din partea mamei. Bunica îmi povestea, de exemplu, despre o primă iubire din propria ei copilărie, un băiat pe care îl chema Zamfir, afară era primăvară în povestea bunicii, iar eu am amestecat pentru totdeauna numele acelui băiat cu mirosul de zambile. Numele Zamfir va mirosi pentru totdeauna, pentru mine, a zambile.
La fel cum numele Fram îmi miroase a scânduri putrede, fân umed și zăpadă, din descrierea făcută de Cezar Petrescu circului Strukti, și foarte vag a bomboane de fructe, pentru că undeva apărea, în Fram, ursul polar, un băiețel care primea bomboane de la Fram.
Mai târziu aveam să citesc seria Cavalerii Pardaillan și cărțile lui Paul Féval, ronțăind kilograme întregi de mere, am avut o perioadă în care mâncam mere fără oprire, iar gustul lor este, astăzi, pentru mine, gustul aventurilor de capă și spadă.
Dar adevăratele amintiri senzoriale pe care le-am cules din cărți s-au topit pentru totdeauna în cuprinsul tuturor amintirilor. Abia târziu, la maturitate, am început să-mi opresc lectura acolo unde dublurile din creier ale simțurilor mele percep ceva – un miros, o textură, un gust – ca să disec fraza respectivă, să înțeleg cum a făcut scriitorul acela magia.
Curtea lui Petru Rareș din Moldova, a lui Mircea Vodă din Țara Românească, Istanbulul celei de-a doua jumătăți de secol XVI sunt câteva dintre locurile pe care le aduci la viață în noul roman, completând cu multă verosimilitate ceea ce istoriografia nu a reușit să găsească până acum. Cum (îți) apar aceste bucăți de lumi cu care umpli locurile goale?
O să încerc să dau o explicație cât mai plastică, pentru că aș vrea să înțelegi cât este de ușor. Nu am considerat niciodată că am vreun merit la acest punct. Lucrurile se petrec așa: mă plimb prin Florența, în vacanță, străbat Piazza della Signoria la pas, sunt înconjurată exclusiv de clădiri vechi de sute de ani, numai oamenii sunt din prezent. Într-un astfel de moment (când în jurul meu este numai istorie) mă întreb: cum arăta locul acesta pe vremea când abia îl terminaseră de construit? Nu fac niciun alt efort, dar Piazza della Signoria se populează cu negustorese de scorțișoară și ghimbir, vopsitori din breslele de roșu și de albastru, lăncieri venețieni cu pene colorate în vârful sulițelor, iar de sus ne privește pe toți Cosimo de Medici. Senzația seamănă cu momentul în care începe, să zicem, Dune-partea a doua pe un mare ecran, alături de tine: te mai poți concentra la realitatea din jur? Nu prea, pentru că ești brusc concentrat în altă parte.
Tot ce-mi mai rămâne de făcut este să am răbdarea de a privi cu atenție, de a-mi cerceta toate simțurile: cum miroase? Ce se aude în plan îndepărtat? Ce gust are smochina din care mușcă precupeața aflată departe, în cel mai îndepărtat punct al pieței? Nu fac altceva decât să stau acolo și să fac parte din lumea aceea.
Romanul urmează un traseu cronologic, chiar capitolele fiind clar marcate cu câțiva dintre anii-reper ai destinului Chiajnei. Cum arată ițele cărții, bucătăria din spatele ei? Ai lucrat cu fișe, cu scheme, cu grafice? Poate cu toate la un loc?
Cu toate la un loc și cu încă altele pe deasupra. Am avut mai multe axe ale timpului, una principală, pe care marcasem evenimentele majore din viața Chiajnei (moartea mamei ei, exilul pe când era doar un copil, căsătoria etc.) și câteva secundare, fragmente de timp pe care le-am scos separat ca să pot detalia pe ele toate micile evenimente, chiar și pe cele fictive: războiul cu frații ei pentru pisici, școlirea bărbierului lui Petru Rareș sau poveștile cu tâlharii de apă dulce care opreau plutele cu sare de pe Someș, ca să le jefuiască.
Am avut apoi liste cu toți domnitorii Țării Românești pe vreo 70 de ani, ca să înțeleg cum se petreceau schimbările acelea de voievozi și cât de gravă era situația (era foarte gravă, se schimbau tot la un an, doi). Îmi desenasem propriii mei arbori genealogici pentru Mușatini, Drăculești și Craiovești, iar în variantele mele apăreau și femeile, astfel încât să-mi intre în obișnuință să folosesc, în roman, diferitele grade de rudenie: Chiajna spune cu ușurință „verișoara mea”, „mătușa mea”. Ceea ce nu este simplu, având în vedere că verișoarele și mătușile ei aparțineau de casele rivale.
Pentru toate bătăliile care apar în roman am avut scheme ale locului unde s-au desfășurat, adică le-am desenat pur și simplu, am notat detalii legate de teren – lacuri, mlaștini, liziere de păduri, distanța față de cel mai apropiat sat. Acestea sunt în totalitate fictive, din păcate nu s-au păstrat deloc detalii legate de bătăliile lui Mircea Ciobanul și ale Chiajnei. Dar aveam nevoie de aceste mici hărți, ca să pot scrie cu o mână sigură capitolele acelea, să mă orientez și să dau detalii precise.
Fac fișe de personaj. Chiar fac. Pot înțelege că este ușor desuet, dar pe mine mă ajută. Sunt niște fișe total atipice, îmi notez nu cum este personajul, ci cum îl vede dușmanul lui și cum îl vede prietenul. Așa încerc să aduc informația și în carte: nu spun cum este, ci cum îl văd cei care îl iubesc și cei care îl dușmănesc. Le adaug ticuri verbale, gesturi repetitive, frici care le modifică comportamentul. Nu cred că am scris niciodată într-o fișă de personaj ce culoare aveau părul și ochii, ce înălțime avea și câți ani. Nu asta mă interesează.
Am avut teancuri întregi de post-it-uri din acelea mari, cea mai mare dimensiune, pe care scrisesem, în timp, tot felul de idei răzlețe, apărute mult înainte să le vină rândul în carte. De exemplu, fraza „Las-o, mă, hai să mergem, bat-o soarele de prințesă! Asta-i prințesă?” (rostită, în roman, de un băiat din cetatea Ciceului) a stat mult timp pe un bilețel. Nu aveam încă personajul, dar aveam mare nevoie ca ceva sau cineva să o pună acolo pe Chiajna într-o situație umilitoare. Unul dintre cele mai longevive bilețele a fost cel pe care scrisesem: „un copac mort în picioare își întinsese singura lui creangă, tăind cerul pe din două ca un fulger negru” – este o imagine pe care o văzusem prin zona Clujului, de pe terasa unui hotel, un copac uscat care se încăpățâna să nu cadă. Avea ceva frumos și trist în el, te făcea să te simți vinovat că-ți place durerea lui, și multă vreme nu am găsit locul acestor cuvinte în carte, nu găseam un moment cu aerul acela.
Tot din ițele despre care vorbești fac parte și cele două plute mari, două plăci de polistiren pe care construisem acțiunea, din bilețele colorate prinse cu piuneze. Pe rândul cu albastru se aflau marile evenimente ale istoriei europene, dedesubt, pe rândul galben, erau evenimentele concomitente din Valahia, cu roz același lucru, dar fictive de data asta.
Deși eroina romanului, Chiajna stă alături de multe alte personaje foarte bine evidențiate, pe lângă care nu poți trece indiferent. Anghel, Marula, grădinarul Lăcustă, sultana Roxelana sunt câteva dintre ele. Care dintre acestea s-a încăpățânat cel mai tare să nu se lase pus în pagină? Sau care, dimpotrivă, ar fi vrut s-o ia înaintea tuturor și să confiște romanul, poate să aibă în viitor propriul spin-off?
Dintre toți, Marula a avut o puternică tendință de a acapara povestea. Despre Lăcustă grădinarul mi-a plăcut mult să scriu, dar el a avut o atitudine mai cumpătată, am știut încă dinainte să încep să scriu care va fi locul lui, iar el a părut că-l acceptă. Spre deosebire de Marula, cu care mă trezeam în gând în cele mai nepotrivite momente, atunci când scriam capitole unde ea nu avea ce să caute.
Cu Mircea Ciobanul am avut un pic de probleme, despre el aș putea spune că nu s-a lăsat prea ușor pus în pagină. Pentru ca romanul să nu cadă într-o melodramă previzibilă, în care o femeie cum nu s-a mai văzut pe lume preia conducerea și face ce nu au făcut armate de bărbați până la ea, am știut că am nevoie de un Mircea Vodă puternic. Poate chiar mai puternic decât Chiajna. O personalitate care să i se opună și să echilibreze tot ceea ce ea încă nu făcuse, dar avea să facă. Dacă-ți amintești, în primele scene Mircea Ciobanul este taciturn, apare ascuns sub cușma aceea impetuoasă și nu scoate o vorbă. Pentru că nu puteam încă să-l prind. Este același sentiment ca atunci când te afli în fața unui necunoscut. Ca personaj, el a rămas tăcut până când mi-am dat seama că ar trebui să aibă un soi chinuit de dragoste nemărturisită, care-l rușina, față de Chiajna. Abia de la acest punct, personajul se mai luminează un pic și-l vedem.
Spui la un moment dat că mereu ai avut „capul plin de personaje”. Când proiectul unei noi cărți se înfiripă și capătă tot mai mult avânt, cine apar primele – personajele ei sau povestea și lumea pe care o vor crea?
Întotdeauna personajele sunt primele. Și ca cititor caut același lucru: construcția personajului este cea care mă atrage, mă face să admir cartea pe care o citesc sau mă plictisește. Nu cunosc nicio poveste bună care să aibă personajele pe locul doi. După personaje vine, pentru mine, atmosfera, lumea care dă credibilitate personajelor. Să spunem așa: personajele sunt corabia cu echipajul de la bord, iar atmosfera, lumea acestei corăbii, este marea în care plutește. Povestea, adică acțiunea în sine, este drumul parcurs de corabie pe mare. Are importanță în ce direcție merge? Dacă mă întrebi pe mine, nu prea, numai fă-o să meargă, să străbată aventuri, rupe-i catargul, sfâșie-i pânzele, ca să vedem ce face echipajul, să-i vedem lucrând împreună ca să țină corabia pe mare. Indiferent unde merg.
Ai declarat în multe interviuri că scrii în weekenduri și în concedii. Ai vreun ritual pe care îl urmezi? Sau un set de bune practici pe care l-ai rafinat de-a lungul timpului?
Ca să mai rămânem puțin în comparația dinainte, singura bună practică este că sâmbătă dimineață merg pe punte, mă arunc în valuri și nu ies de acolo până nu se înnoptează. Înot zi-lumină, cu o bucurie pe care mi-e greu să o descriu. Sunt matinală în general, dar în zilele în care scriu mă trezesc cu nerăbdare.
Primii pași ai unei zile de scris sunt: duș, cafea, telefonul pe mute, verificarea teancului de post-it-uri, din care aleg 2-3 și le pun pe birou, în fața mea, de folosit în ziua aceea, verificarea cine știe cărei hărți sau schițe, recitesc ultima pagină scrisă și continui. Am citit acum foarte mulți ani o mărturisire a lui Hemingway în care spunea că niciodată nu scria până la capăt, până când termina ideile pe care le avea în cap. Se oprea întotdeauna într-un punct în care inspirația lui era tensionată, adică știa exact care sunt următoarele fraze. În felul acesta, a doua zi relua în forță, elimina uitatul acela în tavan. Funcționează perfect.
Povesteai la cea mai recentă întâlnire a noastră că ai în calculator peste zece foldere cu idei de proiecte. Cum apar aceste schițe și cum o selectezi pe cea care va deveni noua ta carte?
Există un folder numit „Cărți nescrise încă”. Mi s-a părut amuzant să las și acel „încă” acolo, mă distrează când îl văd. Folderul s-a născut înainte de a scrie cartea cu care am debutat, Fotograful Curții Regale, așadar conține multe subiecte care mă atrăgeau pe vremea aceea, când aș fi scris, dar nu mă hotăram ce anume. Între timp am mai adăugat și alte subiecte, poate nu chiar atât de întâmplătoare cum erau primele. Chiajna a locuit și ea o vreme în folderul acesta. Cuprinde de toate, îmi amintește de un bazar de vechituri, este un termen foarte expresiv în engleză, garage sale. Sunt acolo picturi de acum niște sute de ani, fotografii vechi, fotografii contemporane, linkuri către cine știe ce povești care mi-au aprins imaginația la un moment dat, fișiere în care am schițat drumul vreunui personaj, chiar câteva personaje istorice. Comori.
Mi-e greu să explic cum fac selecția. Probabil pentru că nu prea simt că aleg.
Oprindu-ne la relația cu redactorii cărților tale, cât de permisivă ești cu sugestiile lor, cum negociați modificări pe text? Ai vreo amintire specială în acest sens? Poate o negociere mai aprigă sau un compromis mult amânat?
Cred că sunt destul de dificilă la negocierile acestea. Sper să mă înșel. Nu cred că le-ar putea numi nimeni drept aprige, pentru că discuțiile sunt păstrate la un nivel foarte amabil, dar atunci când pentru o singură frază se schimbă mai multe mailuri, e clar că niciuna dintre părți nu vrea să renunțe. De obicei se aduc argumente de fiecare parte. Un punct pe care nu pot deloc să-l explic, și care pentru mine atârnă greu, adică aș sacrifica multe pentru asta, este echilibrul frazei, ritmul acela de melodie cântată. Argumentul în fața căruia știu bine că ar trebui să cedez este logica, adică nu poți sacrifica logica frazei de dragul ritmului. Uneori mi-e greu să admit asta.
Cele mai multe dintre copertele cărților tale par să fi devenit mărci înregistrate ale literaturii pe care o scrii. Cât te implici în felul cum ele arată? Cât te implici în alte detalii ce țin de carte ca obiect, de la tiraje la hârtie și tot așa?
În alegerea copertei mă implic mult, dar este singurul punct din toate cele care țin de procesul apariției cărții. De fiecare dată când trimit manuscrisul și el este acceptat, deci începem să lucrăm la carte, am pregătite câteva idei pentru copertă, pe care le trimit. Știu cum aș vrea să arate și sunt foarte pregătită să explic asta. Testez apoi diferitele versiuni pe care mi le propune editura, le trimit prietenilor și fac un soi de sondaje secrete, ca niște mici studii de piață.
La tiraj, tipul de hârtie sau alte detalii nu m-am implicat niciodată.
Am vorbit în interviurile publicate aici despre importanța implicării scriitorului în promovarea propriilor cărți. Țin minte ciocolățelele în ambalaj cu imaginea copertei prezente la unele dintre lansările tale. Cât de mult însoțești o carte după apariție, câtă inițiativă ai sau cum decurge colaborarea cu echipa de promovare a editurii?
Îmi place să mă implic, de fapt îmi place mult să mă joc. Toate acele concursuri pe care le fac pe Facebook, cu ghicirea titlului sau cu dezvăluirea treptată a unor fragmente, îmi aparțin. Editura a răspuns de fiecare dată imediat, adică am spus că aș avea nevoie de 5 exemplare pentru ceva ce aș vrea să fac pe Facebook, și le-am primit. Ideea ciocolățelelor a fost tot a mea, am găsit și furnizorul, din păcate după Covid nu prea s-au mai legat lucrurile, era o firmă micuță și probabil a fost afectată.
După ce iese cartea și primesc propunerile de lansări de la editură, de obicei îmi iau concediu și pornesc prin librării. Cu Chiajna am avut bucuria să primesc multe invitații și din școli, de la profesori de Limba Română.
Fiecare nouă carte se bucură de atenția criticilor, a jurnaliștilor culturali, a bloggerilor și vloggerilor. Urmărești ce se scrie despre cărțile tale? Au vreun impact asupra ta sau a felului cum scrii următoarele cărți aceste impresii?
Da, urmăresc ce se scrie despre cărțile mele. Nu se poate să nu aibă impact, pentru că sentimentul pe care îl are orice scriitor despre cărțile lui este profund părintesc. Este foarte ușor să confunzi lucrurile și să cazi în capcana de a considera o părere negativă despre carte drept o părere negativă despre tine. De fapt acolo, în opinia aceea, se află un punct pe care l-ai putea îmbunătăți. Dar mai întâi trebuie să nu te mai simți rănit, pentru ca adevărata informație să ajungă până la tine.
Modul în care mă influențează ceea ce se scrie are mai degrabă legătură cu faptul că înțeleg care este diferența dintre ceea ce am vrut eu și ceea ce a ieșit la final. Ca și cum aș vedea lucrurile prin ochii celorlalți. Mă ajută să mă calibrez, dar nu în sensul că voi scrie așa cum vor ceilalți, ci în sensul că voi încerca să-mi rafinez scrisul astfel încât, data viitoare, să coincidă cât mai bine ceea ce vreau să spun cu ceea ce se înțelege. De exemplu există o parte constantă de păreri care spun că arhaismele îngreunează textul. Totuși, ele au apărut în cărțile mele cu niște scopuri foarte precise, pentru crearea atmosferei, pentru autenticitatea unui dialog care se presupune că a avut loc acum trei-patru-cinci secole, pentru o scurtă repunere a lor în circulație, fiindcă nu e prea lăudabil că ne este greu să le înțelegem. Ceea ce am făcut la Chiajna, spre desosebire de Hanul lui Manuc și de Ultima cruciadă, este că am verificat să nu apară mai mult de un arhaism pe alineat și să reiasă foarte clar, din context, despre ce este vorba. Acesta este modul în care țin cont de ceea ce se scrie.
Romanele ți-au adus și premii, și nominalizări, precum Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor și plasarea printre finaliștii la Festival du Premier Roman de Chambéry sau Premiul Cartea Anului 2019 oferit de Filiala Brașov a USR. Cum influențează aceste distincții viața unei cărți și care e dinamica ta cu ele?
Un premiu sau chiar nominalizarea face cartea mai vizibilă. Informația că acel titlu a apărut pe lume ajunge la mai mulți potențiali cititori. Dar din ceea ce am observat până acum, nu este suficient doar atât ca romanul respectiv să fie cumpărat. După ce află de carte, oamenii încep să caute părerile altor cititori. Abia discuțiile dintre cititori sau impresiile de lectură de pe Goodreads conduc sau nu la cumpărarea cărții. Pentru mine, un premiu sau o nominalizare reprezintă o confirmare și o răsplată sufletească, muncești altfel mai departe după ce primești confirmarea că e bine ce faci. Cred că muncești mai liniștit, mai eliberat de momentele de frământări.
Alături de romanele publicate la Polirom ai scris și Istoria povestită copiilor, o serie de nouă volume (ilustrate de Alexia Udriște) centrate pe personaje-simbol ale istoriei românilor, publicate de Nemi, imprintul pentru copii al editurii Nemira. A fost diferit procesul de documentare și scriere pentru aceste cărți? Dar interacțiunea cu publicul de după apariția lor?
Ultimul volum al seriei, cel despre Ștefan cel Mare, încă nu a apărut.
Documentarea a fost foarte diferită. Seria se adresează grupei de vârstă 7-12 ani, așadar trebuia să mă adaptez la acest gen de cititori. Asta a însemnat mai puțini ani, mai puține date calendaristice exacte, mai multă documentare privind jocurile copilăriei din diferite epoci, ce dulciuri au existat sau care era viața unui copil obișnuit, a unui copil boieresc sau a unui cocon domnesc.
Interacțiunea cu copiii este cea mai frumoasă răsplată pentru scrierea unei cărți pentru ei. Primesc de fiecare dată nenumărate întrebări, îmi place mult să primesc întrebări la orice întâlnire cu cititorii, iar copiii nu au niciun fel de reținere, spre deosebire de adulți, atunci când se dă startul la întrebări, toată sala devine o pădure de mâini ridicate. O frumusețe!
Mic moment de can-can. Întorcându-ne la Chiajna, ai dezvăluit, încă de la apariție, că (tot) Laura Câlțea ți-a dat ideea scrierii unui astfel de roman, dar nu ai ezitat și să spui că nu ai urmărit îndeaproape sugestiile ei. Pentru cititorii curioși, printre care mă număr, poți da din casă câteva astfel de „abateri”?
Îmi amintesc momentul, cred că te referi la discuțiile de la lansarea din București, la Humanitas Cișmigiu. Mă refeream atunci la un alt subiect pe care mi l-a strecurat la un moment dat Laura, anume Mița Biciclista, dar personajul nu m-a atras deloc, „nu a vorbit cu mine”.
Care carte, dintre cele citite în ultimul timp, ți-a adus bucurie?
Îmi tratez răul de avion cu citit intens. Diferențele de presiune îmi dau mari probleme, ceva cu urechea internă, complicat. Fapt este că primul lucru care mi-a venit în minte, atunci când m-am simțit prima oară atât de rău, a fost să mă scufund într-o carte ca să uit realitatea dureroasă. Cea mai recentă călătorie a fost în Franța, unde am avut un mic turneu, alături de Diana Bădica și Corina Ozon. Ambele zboruri au fost cu escală, așa că în patru avioane am citit Ereditate de Miguel Bonnefoy. Absolut încântătoare! Povestea unor familii de emigranți francezi, plecați înainte de Primul Război Mondial în Chile. Are niște imagini înduioșătoare prin ele însele, nu prin stilul în care sunt scrise. Un personaj pleacă cu ultimul butaș de viță-de-vie în buzunar și îl plantează într-o pălărie, cu o mână de pământ adus tot din satul natal, atunci când i se naște primul copil. O carte foarte senzorială, la tot pasul ești îngropat în valuri de culoare, gusturi exotice, furtuni de arome, împletirea aceasta a culturilor este foarte bine redată. Am călătorit perfect cu Ereditate, din toate punctele de vedere.
[Fotografiile fac parte din arhiva personală a Simonei Antonescu.]
