Mircea Vasilescu este scriitor și profesor la Facultatea de Litere a Universității din București. Aici a înființat și coordonat masteratele Studii Literare și Teoria și Practica Editării. Între 1994 și 1997 a fost lector de limba și literatura română la Universitatea La Sapienza din Roma (1994-1997), și visiting professor la Universitatea din Antwerpen (2000) și la Universitatea din Viena (martie-iulie 2003). A fost redactor-șef al revistei Dilema veche din 1998 până în 2015 și membru al boardului editorial Eurozine (2008-2012). Printre volumele publicate se numără „Iubite cetitoriule…”: Lectură, public şi comunicare în cultura română veche (Editura Paralela 45, 2001), Mass-comédia: Situaţii şi moravuri ale presei de tranziţie (Curtea Veche, 2001), Europa dumitale: Dus-întors între „noi” şi „ei” (Polirom, 2007), Eurotextes: Le continent qui nous sépare (MetisPresses, Geneva, 2010), Cultura română pe înțelesul patrioților (Humanitas, 2018). A tradus cărți semnate de Michel Foucault, François Furet, Sergio Romano. Scrie cu finețe și umor pe blogul său.
Dacă ați reface trupa de la majoratul Dilemei vechi, Mircea Vasilescu Band, cu ce piesă ați începe show-ul și care ar fi bis-ul? Hey Jude-ul cântat atunci în Silver Church a circulat mult timp în folclorul studențesc.
Cum, vă mai amintiți de acel episod? A circulat și în folclorul studențesc? Ce surpriză plăcută… A fost un moment foarte simpatic atunci, încercam să „inventăm” un moment mai special pentru majoratul revistei… Așa că ne-am gândit să cântăm, ca niște adolescenți veseli care intră în maturitate. „Vastul repertoriu” a cuprins doar două piese, Hey Jude și We Will Rock You, iar „band”-ul improvizat ad-hoc i-a cuprins pe Luiza Vasiliu, Matei Martin și Marius Chivu. Ne-au acompaniat Sarmalele Reci, care ne-au ajutat să găsim două piese ușor de cântat după o repetiție de numai o oră. Probabil că azi am cânta aceleași piese, eventual am adăuga Let it be, căci majoratul a trecut de mult, ne-om fi înțelepțit și noi între timp…
Ați înființat în 2002 Masteratul de Teoria și Practica Editării. Cum a apărut ideea și care era contextul universitar și editorial la acel moment?
Contextul universitar era în plină schimbare. Din 1999 România făcea parte din „Procesul Bologna”, care presupunea, între altele, o standardizare la nivel european a ciclurilor de studii universitare: 3-4-5 ani de licență (în funcție de specializare), urmați de 2 ani de masterat și 3 de doctorat. După revoluția din 1989, în Facultatea de Litere se înființaseră, cu entuziasm, niște programe de master (sau „studii aprofundate”), deși nu existau nici legislație, nici un statut specific al acestora. Așa că era un moment bun, prin 2001, să propun ceva nou. Aș zice că ideea „plutea în aer” (știu, e un clișeu…), dar se plimba și pe pământ, printre noi: din discuții cu diverse persoane care lucrau în mediul editorial, dar și din unele experiențe pe care le-am avut în străinătate (o să revin imediat la ele), a apărut ideea că ar fi utilă un fel de școală de editori și librari, nu exista în România nimic de felul acesta (de altfel, nici acum nu există). Lumea editorială era în plin proces de profesionalizare: începând din 1990, datorită cuceririi dreptului la liberă exprimare, se înființaseră sute de edituri. În primii ani se publica orice și oricum, unii au făcut bani frumoși publicând, bunăoară, traduceri interbelice ale unor romane de succes găsite prin podul bunicii ori cărți anunțate ca „senzaționale” sau „cenzurate de regimul comunist”… Drepturi de autor? Până în 1996, când a apărut legea drepturilor de autor, unii nici măcar nu-și puneau problema… Sigur, au existat de la început și edituri serioase, dar procesul de „curățare” a sistemului de paraziți și improvizații a durat ceva timp. Poate o să scrie cineva, vreodată, o istorie a acelor primi ani de veselă haiducie editorială. Dar să revin la întrebare. Discuțiile cu oameni din edituri m-au făcut să înțeleg că ar fi nevoie de crearea unei noi generații de profesioniști. În plus, fusesem lector de limba și literatura română la Universitatea „La Sapienza” din Roma vreo trei ani și jumătate și, în acea perioadă, avusesem ocazia să studiez concret cum funcționează un sistem editorial, librăriile mari și mici, cum se tipăresc cărțile (într-o țară care a contribuit major la perfecționarea artei tiparului, din Renaștere încoace)… Și da, în Italia existau școli sau cursuri de editori și librari. Mi-am pus cap la cap experiențele și ideile și-am început să concep un plan. Și, în loc de „școală” (căci asta mi-a dat prin minte inițial, dar era mult mai greu de înființat), m-am gândit să propun un masterat. Impulsul decisiv mi-a fost dat de o discuție cu Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom (spun pentru prima dată public asta): mi-a povestit că a angajat la Polirom tineri absolvenți de filologie, care știu multă carte, dar nu știu să redacteze un text, n-au habar care sunt operațiunile editoriale, n-au abilități practice… „Ce-i învățați voi la filologie, doar teorii savante?” – mi-a spus Silviu Lupescu pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. A fost momentul în care am avut confirmarea că din ideea mea ar putea ieși ceva bun.
Cum a luat concret naștere acest program? Îmi imaginez că (cel puțin) efortul birocratic a fost considerabil.
Paradoxal, efortul birocratic a fost mai simplu decât ar fi astăzi, când avem o lege a educației, avem instituții de acreditare academică și altele. Atunci, au fost suficiente două documente: o argumentație și un plan de învățământ, care au parcurs treptele ierarhice (de la avizul Catedrei de literatură din facultate până la Rectoratul Universității) și asta a fost tot, masteratul a început să funcționeze. Desigur, mai târziu a fost acreditat și reacreditat de ARACIS [Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior, n. r.], conform legislației apărute între timp. Dar atunci preocuparea principală a fost nu traseul birocratic, ci cum să fac un plan de învățământ cât mai potrivit, care să țină seama și de necesitățile de pregătire a viitorilor editori, și de resursele umane și competențele din facultate. M-am inspirat, evident, și din programe de acest tip de la universități străine, în special din masteratul Editoria cartacea e multimediale de la Universitatea din Bologna (coordonat pe atunci de însuși Umberto Eco) și dintr-un program asemănător de la Sorbona. Cu adaptările de rigoare la posibilitățile noastre…
Cum a fost primit de colegii dumneavoastră din facultate acest program poate atipic față de orientarea teoretică, de cercetare filologică?
În general, a fost primit bine. După ce am făcut planul, l-am arătat câtorva profesori cu experiență (inclusiv în materie de editare). În primul rând maestrului meu, dl profesor Paul Cornea, și profesorului Mircea Anghelescu. Discuția în cadrul Catedrei (așa se numea atunci, acum îi zice Departament) a fost utilă, dar și cu mici episoade care scoteau în evidență – cum ziceți – tocmai caracterul atipic, diferit în multe privințe față de ce se făcea atunci în facultate. De exemplu, introdusesem în planul de învățământ un curs de un semestru numit „Marketing în domeniul editorial”; nu pentru a forma specialiști (căci nu se poate într-un singur semestru), ci pentru a le prezenta viitorilor absolvenți noțiunile de bază cu care, eventual, se vor întâlni când vor lucra într-o editură. Cineva a obiectat că marketingul „se studiază la ASE, noi suntem facultate de filologie”. A trebuit să argumentez că absolvenții masteratului vor lucra, probabil, în principal ca redactori de carte, dar vor colabora cu colegii lor care se ocupă de promovarea cărților, cu care e bine, totuși, să aibă un limbaj comun… Privind în urmă, îmi dau seama că „marketingul” părea încă, în lumea noastră editorială de acum douăzeci de ani, o creatură ciudată: puține edituri își făceau atunci promovare în mod sistematic și angajau oameni care să se ocupe numai de asta. Și, vorba cântecului, „amintirile mă răscolesc”: unii editori (foarte buni, altminteri) îmi spuneau cu convingere că „o carte bună se promovează singură și, dacă-i bună, se vinde oricum, dacă nu-i bună, degeaba o promovezi” sau că „nu poți, dragă, să faci reclamă la cărți de parcă ar fi deodorante, pe cititori nu-i poți păcăli cu reclama…”. O, tempora…
Marile cărți. Scurt ghid de recunoaștere și întrebuințare, Presa culturală. Genuri și specii publicistice, Traducerea și redactarea textului literar, Sociologia cărții și a editurilor sunt câteva dintre cursurile din cadrul masteratului. Cum este croit și organizat planul de învățământ?
Când l-am croit, a trebuit să țin seama de mai multe lucruri, iar uneori chiar să fac câțiva pași pe sârmă. „Tortul” numit plan de învățământ e tăiat într-un număr fix de „felii” – cursuri și ateliere, cu un anumit număr de ore și de credite de studiu, nu te poți „întinde” oricât din dorința de cuprindere cât mai largă a domeniului, există reglementări. Apoi, trebuia să pornesc de la competențele și preocupările colegilor de departament: bine, mi-am zis, inventez eu minunate cursuri „atipice” și conectate la ce se face la Bologna și Paris, dar cine le va ține? Din fericire, mulți colegi au fost bucuroși să facă și alt fel de cursuri decât cele obișnuite (de istoria literaturii, teorie literară etc.), să abordeze cărțile și din perspective noi. În reveriile mele inițiale exista și ideea – preluată din programul bolognez – de a invita să țină unele cursuri specialiști din afara facultății. La Bologna, un curs era ținut de un fost director de la Mondadori, de pildă, altul de un foarte bun specialist în arta tiparului (care nu era profesor universitar, ci inginer), altul de un cunoscut grafician de carte… Doar că reveria de-acasă nu se potrivește cu legislația din târg: pentru a putea ține un curs la masterat trebuie să ai obligatoriu doctoratul, zicea pe atunci regula. Or, specialiștii la care mă gândeam nu aveau doctoratul (cum nici directorul de la Mondadori nu-l avea, dar la Bologna se putea și fără!). Așa că a trebuit să mă limitez la ce se putea face în condițiile date. Am croit un plan pornind de la toate acestea și, bineînțeles, pornind de la competențele necesare absolvenților pentru a putea lucra în domeniu. Planul (disponibil pe site-ul facultății, aici) s-a mai modificat în timp. De câțiva ani, masteratul e coordonat de profesoara și scriitoarea Ioana Pârvulescu, care a introdus unele cursuri noi, ținând cont de cerințele studenților și de experiența acumulată între timp. În ansamblu, cred că e un plan echilibrat, cu „câte puțin din toate”: sunt și cursuri cu o tematică mai generală, și unele specializate – de la „ediții critice” la „editarea de manuale școlare”. Între timp, nici caracterul „atipic” al unor cursuri nu mai e atât de evident, căci facultatea în ansamblu s-a schimbat, s-a adaptat, nu mai pune accentul doar pe disciplinele filologice în sensul „tare” al termenului. De exemplu, eu țin un curs numit „Legislație și politici culturale în domeniul editorial”. Și acesta a ridicat semne de întrebare la început: „dacă e despre legislație, n-ar trebui ținut de un specialist în Drept?”. Acum nu mai miră pe nimeni un asemenea curs care, desigur, nu are o perspectivă juridică, ci e o expunere despre legile și programele (de la noi și din alte țări) care susțin cartea și lectura, despre instituțiile care sprijină și finanțează editarea ș.a.m.d.
Ținând cont de interdisciplinaritatea masteratului, sunt și profesori invitați sau alți specialiști care predau la acest masterat alături de profesorii Facultății?
Cum spuneam mai devreme, la începuturi funcționa o regulă: obligativitatea doctoratului pentru titularii cursurilor din programele de master, ceea ce limita opțiunile cu privire la invitarea unor specialiști. Am tot dat un exemplu de câte ori am avut ocazia și îl reiau acum, căci e interesant prin hazul său trist și puțin absurd: teoretic, nici măcar Umberto Eco însuși nu putea fi angajat să țină un curs la noi, pentru că nu avea doctoratul. În Italia, studiile doctorale (așa cum le știm cu toții) au fost introduse abia în 1987, când Eco era deja o somitate mondială. Formal, el nu avea „diplomă de doctor”, așa încât, presupunând că i-am fi dat un curs la masteratul nostru, ne-am fi lovit de reglementarea cu pricina: nu se poate, n-are doctoratul… Ce vreau să spun? În „Procesul Bologna”, ai noștri au fost, uneori, „mai catolici decât papa”, din dorința de a bifa cât mai repede acquis-ul comunitar… Așa că ne-am adaptat: am invitat colegi de la alte facultăți – de exemplu, o vreme a ținut un curs despre grafica de carte Dinu Dumbrăvician, de la Universitatea de Arte; și Doina Ruști, de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a ținut un curs; au mai fost și alții. Și-am mai făcut ceva: de-a lungul timpului, am invitat, în cadrul cursurilor noastre, ale „titularilor”, pentru a ține prelegeri sau pentru a dialoga cu studenții, traducători, agenți literari, editori, oameni de PR, organizatori de târguri de carte și alții. Au venit întotdeauna cu plăcere și interes. Și pro bono, desigur, căci mai e o problemă: plata pentru colaboratorii externi e foarte proastă. După părerea mea, e jenant să-i soliciți cuiva să țină un curs la masterat, iar la sfârșitul semestrului să-l plătești cu câteva sute de lei. În prezent, regula privind obligativitatea doctoratului s-a relaxat, putem invita și specialiști fără doctorat și o s-o facem. Mai rămâne chestiunea plății…
Îmi amintesc că prin 2012, pe vremea mea, era mare bătaie pe locurile de la TPE, mulți dintre colegii de la Litere se pregăteau pentru admitere, dar veneau și studenți de la alte facultăți, aflați la primul sau la al doilea master. Cum arată acum dinamica admiterii, care e profilul candidatului?
Într-adevăr, am avut, în timp, masteranzi care proveneau de la sociologie, teologie, psihologie, limbi străine, istorie, actorie și altele. Unii dintre ei lucrau deja în domeniul editării și voiau să se perfecționeze, să știe mai multe. Am avut la un moment dat o absolventă de ASE care se ocupa de publicarea unor reviste specializate din diverse ramuri ale economiei (construcții, transporturi etc.) adresate profesioniștilor din breaslă. Am întrebat-o de ce a ales acest masterat și mi-a spus că, tehnic, știe să facă acele reviste, cu grafică și machetare cu tot, se pricepe și la partea de management și difuzare, dar și-a dat seama că punctul lor slab îl reprezentau textele, nu tocmai bine scrise și editate (și mi-am amintit de episodul cu „marketingul se face la ASE” și mi-am spus, în gând: „uite că tot noi, filologii…”). Această diversitate a candidaților (chiar dacă cei mai mulți provin de la Litere) mi se pare un lucru bun, căci masteratul nu e doar pentru cei care vor să editeze cărți de literatură. Cât despre dinamica admiterii, privind în urmă, cred că nu ne putem plânge: am avut întotdeauna un număr mare de candidați. Trebuie spus aici că, în fiecare an, avem un anumit număr de locuri „de la buget” (în ultimii ani sunt între 20-25, mai demult am avut și 30-35), în funcție de ce ne aprobă Universitatea și Ministerul, și tot atâtea locuri „cu taxă”. Locurile bugetate s-au ocupat întotdeauna, de cele mai multe ori s-au ocupat și multe locuri „cu taxă”. Candidații sunt, în general, foarte motivați și pasionați de acest domeniu. Nici n-ar putea să fie altfel, căci nu poți lucra în lumea cărților fără pasiune.
În interviul pe care l-am făcut recent cu doi masteranzi, Mădălina Marinache și Edward Vasile, Mădălina spunea că și-a dorit să urmeze aceste cursuri pentru „a învăța o meserie”. Probabil că e un deziderat al multor studenți. Care sunt instrumentele sau metodele prin care ei pot deprinde aici aptitudini necesare în lumea editorială?
Da, așa apare masteratul și în scriptele instituțiilor de acreditare universitară: e un masterat profesional (spre deosebire de celălalt program de master organizat de Departamentul nostru, cel de Studii Literare, care este un masterat de cercetare). Aș spune că lucrul cel mai important îl reprezintă caracterul practic, aplicat al cursurilor și atelierelor din cadrul masteratului. Nu prea avem cursuri în sensul „tradițional” al termenului – adică prelegeri rostite de profesor de la catedră; încercăm să simulăm cu studenții situații reale de lucru, să le explicăm tehnicile editoriale, să-i familiarizăm cu ceea ce ar urma să aibă de făcut, concret, în profesie. M-am simțit foarte bine la un moment dat când o absolventă, proaspăt angajată la o editură prestigioasă, mi-a povestit cum a decurs prima ei zi de lucru. A fost „luată în primire” de un redactor cu experiență, care a început să-i explice, pe rând și cam „băbește”, ce avea de făcut. „Și, dom’ profesor – mi-a spus –, riscând să par obraznică, i-am zis: știu asta, că am făcut la curs cu dl profesor cutare; da, știu și asta, că ne-a explicat d-na profesoară cutare. Omul a zîmbit și mi-a zis: bine, apucă-te de lucru; când o să dai peste vreo problemă pe care nu ți-au explicat-o profesorii tăi, să-mi spui”. Și aș mai da un exemplu, legat cumva și de întrebarea anterioară: am vorbit de curând cu o masterandă dintr-o promoție mai veche; în prezent lucrează la o editură specializată în lucrări medicale (ea fiind, la origine, absolventă de Litere) și mi-a spus că îi place mult ce face, că la început a trebuit să deprindă multe lucruri din domeniul medical, dar e mulțumită că a reușit să aplice tehnici și standarde editoriale învățate la cursuri. Și mai avem – și eu, și colegii mei – multe astfel de povestioare de viață profesională ale absolvenților noștri: unii se ocupă acum de PR în edituri sau librării, alții coordonează colecții și serii editoriale, știu și de câțiva care între timp au ajuns redactori-șefi… Avem și absolvenți care lucrează în lumea internetului, la diverse site-uri/portaluri, ori s-au ocupat de audiobooks.
În același interviu, masteranzii aminteau printre punctele forte și vizitele făcute în edituri sau stagiile de practică realizate în redacții editoriale sau în alte instituții conexe. Și la agenția unde lucrez suntem bucuroși să avem ocazia să colaborăm cu unii dintre ei. Cum ați stabilit parteneriatele cu editurile și cum privesc ele aceste stagii?
Parteneriatele s-au stabilit în timp, de la caz la caz, prin efortul colegilor mei care coordonează practica studenților și prin bunăvoința editurilor și a celorlalte instituții. Au fost edituri care ne-au spus că nu pot primi studenți, pentru că nu are cine să se ocupe de ei; altele au fost bucuroase că vor avea o mână de ajutor. E normal să fie așa, trebuie să punem de acord interesele noastre cu ale editurilor. Am avut, în anii trecuți, și două programe cu fonduri europene pentru practica studenților în edituri, în colaborare cu Asociația Editorilor din România. Știu că din aceste stagii de practică au rezultat și unele colaborări pe termen mai lung între masteranzi și edituri, ba chiar câteva angajări.
Am întâlnit de multe ori această contradicție: deși sunt mulți interesați de o carieră în domeniul editorial, numeroși studenți deplâng și faptul că le este greu să-și găsească de lucru după terminarea masteratului; pe de altă parte, unele edituri se plâng că le este dificil să găsească oameni pregătiți pe care să-i angajeze. Unde credeți că se produce dezechilibrul?
Probabil că ar trebui să comunicăm mai bine unii cu alții. Așa că iau întrebarea dumneavoastră ca pe o provocare și răspund cu promisiunea că ne vom strădui să facem mai vizibil masteratul nostru.
În același timp, cunosc numeroși absolvenți ai masteratului care și-au găsit de lucru în edituri sau în alte instituții ale domeniului editorial; și la agenție am două astfel de colege (una dintre ele angajată chiar în urma stagiului de practică efectuat la noi). Aveți feedback de la edituri în privința acestor absolvenți? Țineți cont poate de impresiile sau nevoile editurilor (sau ale altor jucători ai industriei de carte) în conturarea cursurilor sau a atelierelor practice?
Toți colegii care predau la acest masterat au, într-un fel sau altul, legături cu lumea editorială. Coordonatoarea masteratului, Ioana Pârvulescu, e scriitoare și traducătoare, a conceput și coordonat colecții de cărți; George Ardeleanu, care predă un curs de ediții critice, chiar a realizat ediții critice; Tina Sâmihăian, care predă un curs despre editarea manualelor școlare, chiar a editat manuale școlare; Liviu Papadima, care ține un curs despre teorii ale lecturii, a fost, de-a lungul timpului, consultant pentru diverse edituri, a coordonat volume etc. Și mai sunt și alte exemple. Toți colegii mei participă la lansări de cărți, întâlniri cu cititorii, târguri de carte ori alte evenimente din sfera editorială. Prin urmare, există o comunicare permanentă între noi și edituri, avem feedback, ținem legătura și cu mulți dintre foștii absolvenți. Spuneam mai devreme că, în timp, am eliminat din planul de învățământ unele cursuri, tocmai pentru că ni s-a părut că ele sunt „depășite”, și le-am înlocuit cu altele. De câte ori am făcut asta am avut în vedere și unele cerințe ale studenților, și ecourile ori sugestiile pe care le-am primit de la editori. Poate că nu totdeauna reușim să ținem pasul cu dinamica editorială și necesitățile ei, dar ritmurile universitare sunt ceva mai lente, schimbarea planului de învățământ presupune anumite proceduri și justificări.
Un astfel de masterat poate pune și bazele unei cariere în industria de carte internațională. Care este deschiderea lui către ce se întâmplă în alte piețe editoriale?
Deschiderea există, fără îndoială. Ce se întâmplă pe alte piețe editoriale se regăsește, într-o formă sau alta, în conținutul multor cursuri. Avem și un curs intitulat Editare europeană: reguli, practici, particularități, pe care îl ține Corina Ciocârlie. Cât despre cariera în industria de carte internațională, cred că ea depinde și de gradul în care industria noastră de carte e conectată la „restul lumii”. Senzația mea e că lucrurile s-au schimbat în bine și pe acest plan, față de acum 20 de ani, când începea să funcționeze acest masterat.
Anul trecut, Masteratul de Teoria și Practica Editării a aniversat 20 de ani. Cum va arăta el peste 20 de ani?
Fiind, cum spuneam, un masterat profesional, depinde de felul în care va arăta, peste 20 de ani, industria editorială. Masteratul va trebui să se dovedească suficient de flexibil încât să facă față schimbărilor din industrie. Cum va arăta industria? Aici lucrurile se complică, mai ales că deocamdată, în România, lucrurile nu stau prea bine. Așa că nu putem decât să reflectăm, împreună (masteratul și industria), la cuvintele lui Umberto Eco: „nu sperați că veți scăpa de cărți”…
Am avut „Anul Cărții” în 2019, am avut „Programul național «România citește»”, avem „Ziua națională a lecturii”. Ce ne mai lipsește?
Simt că vreți să începem un al doilea interviu – căci ar fi multe de spus pe această temă… (Glumesc, desigur). Nu pot decât să reiau, pe scurt, ceea ce le spun și studenților la cursuri. Ne lipsesc politicile culturale pe termen mediu și lung, bine gândite și sistematic aplicate, pentru a stimula lectura și piața de carte. Ne lipsesc datele pe care să le putem analiza, ca să știm ce avem de făcut. Ați pomenit de „Anul cărții” și de (pompos titlu, să-mi fie cu iertare) „România citește”, adoptate prin lege de Parlament. Știe cineva care a fost impactul acestei legi? A măsurat cineva ce efecte a avut „Anul Cărții”? Știe cineva dacă România chiar a citit mai mult? Eu nu știu. Și nici nu cred că există pe undeva astfel de date. Dimpotrivă, văd că, după patru ani de la numitul program, Asociația Editorilor din România a lansat un „Pact pentru lectură”, constatând că în continuare lucrurile stau prost. Înseamnă că astfel de legi (care pentru mine au un aer pur sărbătoresc și solemn, de Festivalul Național „Cântarea României” de pe vremuri – dar poate sunt eu cârcotaș…) nu sunt suficiente. Parlamentul a respins, în ultimii ani, câteva proiecte de legi care stabileau niște măsuri concrete în materie (scutirea de impozite pentru librării, alocarea unor bugete pentru achiziția de cărți de către bibliotecile publice, vouchere cu care elevii și profesorii să cumpere cărți și altele). Așa că revin la întrebarea despre conexiunile cu „alte piețe de carte”: există modele de politici culturale din care ne putem inspira, eu la curs le dau studenților exemple din Marea Britanie, SUA, Suedia, Italia, Franța, unde s-au aplicat cu succes măsuri pentru creșterea numărului de cititori. Ne lipsesc niște măsuri legislative „ca afară”. Și ne lipsesc niște parlamentari care să se uite dincolo de vârfurile propriilor pantofi. Căci, în situația în care se află România, e nevoie de măsuri legislative și de aplicarea lor consecventă, ani la rând. La nivel social, lectura e o temă strategică: dacă vrem o societate mai bună și cetățeni mai bine educați și mai bine pregătiți pentru lumea de mâine, nu putem lăsa doar editurile și „piața” să se descurce singure, fără ajutor. Continuăm, așadar?…
[Fotografiile fac parte din arhiva domnului Mircea Vasilescu.]
