George Ardeleanu este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, membru în colectivul de editare a Integralei N. Steinhardt (editura Polirom) și coeditor al Integralei Dinu Pillat (editura Humanitas). În 2009 a publicat studiul N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii (Humanitas), volum distins, printre altele, cu premii oferite de Uniunea Scriitorilor din România și revista Observator cultural. Este vicepreședinte al Fundației N. Steinhardt.
Sunteți conferențiar universitar și cercetător. Dar v-ați început cariera în profesorat în alt context. Cum v-a fost drumul de la terminarea Facultății de Litere până la revenirea aici ca profesor?
Am terminat Facultatea de Litere (pe atunci, de Filologie) în 1987, după care, până în 1990, am fost profesor de română în orașul Vulcan, din Valea Jiului. După cum se știe, înainte de 1990, absolvenții de facultăți trebuiau să facă, în urma unei repartiții guvernamentale, un stagiu obligatoriu de trei ani în învățământul preuniversitar la școli aflate în diverse regiuni ale țării, iar marja lor de opțiuni nu era tocmai… încurajatoare (orașele mari erau închise, concursurile erau blocate, iar ofertele de carieră variau – în argoul acelor ani – între posturi în localități prin care trece trenul/posturi în localități din care se aude trenul/posturi în localități în care s-a auzit de tren etc). Ei, eu am avut norocul să prind un post într-o localitate prin care trece trenul, la o școală gimnazială din orașul minier menționat mai sus, arondată unui cartier numit Dallas, unde nu era indicat să te aventurezi după lăsarea întunericului… A fost experiența cea mai dură din viața mea, care a coincis cu ultimii ani ai comunismului, o perioadă întunecată, de închidere, de reinstalare a terorii, a fricii și a suspiciunii, a precarității și a lipsurilor de toate felurile, a eforturilor de strictă supraviețuire biologică (a mea și a familiei mele). Ar trebui să fiu fericit pentru că n-a fost totuși ca-n anii ʾ50, n-am făcut închisoare politică, n-am ajuns la Canal etc. Plus că nici n-am fost privat de unele experiențe revelatoare, de pildă să vezi filmul Pădurea de mesteceni al lui Andrzej Wajda într-o sală de cinematograf plină ochi de soldați care lucrau în mină (un spectacol în sine!)…
În august 1990 s-au dat primele concursuri didactice după mulți ani și, în urma acelui concurs, am ocupat un post la Liceul Pedagogic din București (Școala Normală, prin revenirea la denumirea interbelică, actualul Colegiu Național „Elena Cuza”). A fost o experiență substanțial diferită: elevi excelenți, cu care era o plăcere să lucrezi și cu care îți dădea mâna să depășești programa și astfel să elimini neajunsurile acesteia. În paralel, între 1998 și 2006, am predat literatură universală și română la Colegiul PRO, un colegiu pentru elevi supradotați, aflat sub egida Fundației Media PRO. Aceste din urmă experiențe didactice au făcut ca trecerea la Facultatea de Litere (unde în 1999 am devenit asistent) să nu fie deloc dificilă.
N-aș vrea să omit să amintesc nici experiența mea didactică de dinainte de studenție, între 1982 și 1983, la Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă Păclișa (județul Hunedoara), spital aflat pe domeniile Castelului Pogány (unde a locuit Margit Pogány, cea care l-a inspirat pe Brâncuși pentru celebra sculptură Domnișoara Pogány). A fost, în felul ei, o experiență „fondatoare”… Așa că, după cum vedeți, drumul până unde mă aflu acum a avut oareșice iregularități: mai cu hârtoape, mai cu porțiuni desfundate, mai cu porțiuni rezonabil pietruite sau asfaltate… Dar despre toate acestea am scris mai pe larg într-unul dintre volumele Prof de română (coord. Irina Georgescu) publicat la Casa de pariuri literare în 2019.
Cum arată acum o zi de lucru?
Aaa, dacă vă așteptați să arate într-un fel anume, mă tem că o să vă dezamăgesc. Iregularitățile sunt … o constantă și a modului meu de viață, încât zilele mele de lucru nu seamănă între ele. Nu-mi impun vreo disciplină, nu mă supun vreunei rigori. Desigur, cursurile la facultate se desfășoară conform unui orar, pe care mă străduiesc și reușesc să-l respect, după cum respect și celelalte deadline-uri ale activității mele instituționale sau de cercetare. Nu-mi place deloc să întârzii nici la cursuri, nici în predarea unui text, nici la întâlnirile cu prietenii la o cafea & la o bere. Altfel, am perioade ample de imobilitate și de trândăveală pentru care Oblomov și servitorul său, Zahar, m-ar invidia strașnic (cu precizarea că eu, spre deosebire de Oblomov, n-am o moșie) și perioade de febrilă acțiune, în care mă dau de ceasul morții să respect deadline-urile despre care vă spuneam (interviul de față este o rușinoasă excepție [râde!]). În fond, și Oblomov are un moment de ieșire din somnolență: atunci când distruge o tufă de aluni care îi obtura calea spre Olga… Am prostul obicei de a rezolva lucrurile pe ultima sută de metri, dar… le rezolv, nu încurc lumea.
Țineți, printre altele, un curs despre Marii Clasici, dar și un opțional despre literatura și scriitorii care s-au confruntat cu mecanismele represive ale regimului comunist. Cum receptează studenții acest subiect din urmă?
Da, țin la anul al III-lea cursul opțional Literatură și Gulag. Scriitori în procese politice. Scriitori în arhivele Securității. Cursul se bucură încă de audiență, deși studenții actuali sunt născuți în jurul anului 2000, deci – logic! – nu mai au o relație biografică directă cu comunismul. Au însă o relație mediată, iar în această mediere ei sunt prinși între multiple discursuri contradictorii și concurențiale despre comunism: discursul anticomunist de diferite nuanțe, discursul nostalgic (era mai bine pe premea lui Ceaușescu!), discursul parțial legitimant, nuanțat, chipurile (comunismul a avut și părți bune sau comunismul n-a fost o idee rea, însă a fost prost aplicat), discursul relativizant (nu contează trecutul, ci doar prezentul și viitorul) și, poate cel mai pervers dintre toate, discursul prin care se echivalează procesele de corupție de mai an cu procesele comuniste din anii ʾ50 (nu pot să uit că, atunci când a fost arestat dl Adrian Năstase, pe prima pagină a unui ziar apărea fotografia sa alături de fotografiile lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu…). Și, desigur, sunt mai multe și… mai apar… (în excelenta sa carte Vremuri second hand, Svetlana Aleksievici înregistrează incredibil de multe atitudini față de comunism și postcomunism). Or, studenții sunt bulversați de atâtea opinii contradictorii, vor să știe cum a fost de fapt…
Cum a fost episodul descoperirii manuscrisului inedit al Jurnalului fericirii? Mi s-a părut mereu că vremea descoperirilor inedite a apus, așa că îmi imaginez secvența ca parte dintr-un film la granița dintre realitate și fantastic.
Această variantă inedită a Jurnalului fericirii am descoperit-o, întâmplător, în vara anului 2002 în arhivele Mănăstirii „Sf. Ana” Rohia, în timp ce mă documentam pentru redactarea tezei mele de doctorat despre N. Steinhardt. Este vorba despre o dactilogramă de 529 de pagini, din păcate incompletă (lipsesc primele 137 de pagini și alte câteva din interior). Mi-am dat seama imediat că e vorba de o variantă diferită de cea publicată în 1991 la Editura Dacia și reluată apoi în alte opt ediții (inclusiv în ediția publicată în 2008 la Polirom în cadrul Integralei N. Steinhardt). Surpriza descoperirii a fost, într-adevăr, imensă, dublată însă de o serie de incertitudini și de regretul de a avea în față un text incomplet. Mi-am pus imediat întrebarea dacă e vorba de a doua variantă, rescrisă din memorie după confiscarea de către Securitate, în 1972, a primei variante, sau de o a treia variantă rezultată din dorința autorului de unificare a primelor două. Știam de existența a două variante atât din aparatul critic al primelor ediții de la Editura Dacia îngrijite de domnii Virgil Ciomoș și Virgil Bulat, cât și din La apa Vavilonului de Monica Lovinescu ori din corespondența cu Virgil Ierunca publicată inițial în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi… la Humanitas în 2000 (și tot din această corespondență reiese și dorința de unificare a primelor două variante). Ulterior, începând din 2004, am intrat și în arhivele C.N.S.A.S., unde am consultat Dosarul de Urmărire Informativă a lui N. Steinhardt (11 volume), dosar în care Jurnalul fericirii constituie o… temă centrală. Astfel am putut să reconstitui, în detaliu, povestea fascinantă și dramatică a acestei cărți, poveste care se regăsește atât într-un capitol din monografia mea N. Steinhardt și paradoxurile libertății (Humanitas, 2009) cât și ca postfață la cele două variante publicate la Polirom: Jurnalul fericirii (2008) și Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia (2012). Revenind la dactilograma găsită la Rohia, care – iată! – poartă titlul editorial Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, înclin să cred că e varianta unificată a primelor două, însă aceasta e deocamdată o ipoteză, nu o certitudine. Ceea ce țin să precizez și aici este că varianta publicată în 1991 la Dacia și reluată apoi în alte opt ediții (inclusiv în ediția publicată în 2008 la Polirom) reprezintă prima variantă a Jurnalului fericirii. Mă rog, poate că rezumând aici atât de drastic această poveste, ea rămâne neclară pentru cititorii interviului de față. Lucrurile devin însă mult mai limpezi pentru cine va citi prefața menționată (are vreo 40 de pagini).
Sunteți membru al colectivului de editare a Integralei N. Steinhardt. Ce presupune pregătirea pentru publicare a unei serii de opere complete?
O serie de autor este un proiect coerent, unitar, ceea ce înseamnă altceva decât juxtapunerea unor volume disparate. Ea presupune, în primul rând, o arhitectură de ansamblu a seriei: cum ne raportăm la edițiile anterioare? cum selectăm și asamblăm textele inedite sau rămase în presa vremii în noile volume? cum ordonăm volumele în cadrul Integralei? În principiu, în cadrul Integralei N. Steinhardt am optat pentru un criteriu cronologic de ordonare a volumelor, cu excepția Jurnalului fericirii și a volumului de predici Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință (primele două volume din serie), unde a prevalat criteriul simbolic și, de ce nu?, pragmatic (au avut cel mai mare succes de public). Desigur, o asemenea arhitectură are și variabile, poate suferi modificări pe parcurs: de pildă, în proiectul inițial, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia figura în volumele de Varia, spre sfârșitul Integralei (dat fiind că e un text incomplet), însă în 2012, cu ocazia sărbătoririi Centenarului nașterii lui N. Steinhardt, dl Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, a propus să-l publicăm atunci – în afara seriei – , ceea ce s-a și întâmplat, și nu cred că a fost o idee rea. De asemenea, cele două volume de Varia ar fi urmat după volumele de Corespondență, însă în cele din urmă am inversat ordinea, iar cele două volume de Corespondență au încheiat seria.
E vorba apoi de arhitectura fiecărui volum inclus în serie, o arhitectură cu un anumit grad de standardizare, în sensul în care fiecare volum este însoțit de o notă asupra ediției, de repere biobibliografice, de un studiu introductiv, de un corpus substanțial de note explicative, de un dosar de receptare critică, de indici (de nume, de titluri și de locuri) etc. Există și aici variabile: cele două variante ale Jurnalului fericirii au – așa cum am spus – și o postfață realizată pe baza documentelor de la C.N.S.A.S., privind cele două confiscări ale textului, din 1972 și 1984, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia are și note marginale, prin intermediul cărora sunt semnalate corespondențele dintre cele două variante, și note finale menite să sistematizeze observațiile rezultate din compararea variantelor, alte volume au diferite anexe etc.
Nu în ultimul rând, a fost vorba de un dificil proces de recuperare: texte inedite, multe texte preluate din revistele culturale și care (cele mai multe!) au fost publicate – prin această Integrală – pentru prima dată în volum (în special Articole burgheze și cele două volume de Varia), apoi o imensă corespondență de peste o jumătate de veac (în jur de 1200 de scrisori), inclusiv corespondență interceptată de Securitate etc. În special, aceste două volume de Corespondență, care au încheiat seria, au constituit adevărata probă de foc pentru mine, procesul de editare propriu-zisă fiind precedat de o amplă operație de identificare și de colectare a scrisorilor, prin investigarea mai multor fonduri arhivistice (arhivele personale ale destinatarilor, alte arhive private, arhivele unor instituții, volume sau reviste în care au fost publicate scrisori trimise de N.Steinhardt etc), apoi de operațiile de fotocopiere sau scanare a scrisorilor identificate, stabilirea unui criteriu ordonator, alcătuirea unui opis, culegerea textelor în editură ș.a.m.d.
Venind mai aproape de textele propriu-zise, ce presupune realizarea unei ediții critice? Care sunt instrumentele și metodele de lucru?
Păi, într-o anumită măsură, am răspuns mai sus la această întrebare. Totuși, eu n-aș vorbi în cazul Integralei N. Steinhardt chiar de o ediție critică. I-aș spune, cu un termen mai flexibil, o ediție științifică. La noi se folosește cu prea mare lejeritate conceptul de ediție critică. În primul rând, nu am avut acces întotdeauna la manuscrisele sau dactilogramele textelor lui Steinhardt, pentru a vorbi de o adevărată ediție critică. Manuscrisele sale s-au păstrat parțial. În acest caz, am recurs la edițiile anterioare, în stabilirea textului de bază, în special la edițiile princeps. Evident, acestor ediții le-am adăugat aparatul critic despre care vorbeam, un proces destul de laborios. Acolo unde am avut acces la manuscrise, am precizat în notele de subsol diferențele dintre textul manuscris/dactilografiat și textul publicat în edițiile anterioare (sintagme sau paragrafe adăugate în volum, tăieturi în manuscris, înlocuiri de cuvinte, sintagme eliminate la publicarea în volum etc). Să nu uităm de fenomenul cenzurii de dinainte de 1990, fenomen de care – vă dați seama! – textele lui Steinhardt au fost afectate, or, în acest caz, recursul la manuscris a fost salutar în stabilirea textului de bază. Uneori am constatat diferențe și între textele unor articole publicate inițial în reviste și cele reluate ulterior în volume, diferențe semnalate, de asemenea, în aparatul de note. În general, am folosit mai multe categorii de note: note de trimitere la data și locul primei publicări a textelor sau la fondul arhivistic din care provin, note explicative (referințe biobibliografice la unii autori sau personalități culturale sau istorice despre care e vorba în textele lui Steinhardt, explicarea unor concepte sau a unor cuvinte mai puțin cunoscute publicului larg, traducerea citatelor, sintagmelor sau cuvintelor străine, trimiteri scripturistice etc), note în care au fost semnalate corespondențele de idei și de paragrafe între textele steinhardtiene și, în special, între aceste texte și cele două variante ale Jurnalului fericirii. Dat fiind că această capodoperă a avut istoria pe care a avut-o și că n-avea nicio șansă să fie publicată în timpul comunismului, N. Steinhardt a reușit să-și „deverseze” unele fragmente, idei sau obsesii în cărțile care au putut vedea lumina tiparului (a fost o strategie ingenioasă de păcălire a cenzurii, strategie impregnată și de un semnificativ potențial subversiv), or, notele de subsol semnalează astfel de situații. Cum am mai spus, Jurnalul fericirii „vascularizează” întreaga creație a lui Steinhardt (într-un fel, chiar textele anterioare), or, aparatul critic al volumelor din serie atrage atenția asupra acestui proces.
Alcătuirea unui aparat critic presupune, în fapt, un proces de explorare și de cercetare: stagii în bibliotecă (îmi amintesc că am stat odată o jumătate de zi la BCU, răsfoind presa interbelică, pentru redactarea unei singure note), consultări de volume, dicționare, enciclopedii, căutări pe internet (dar și „controlarea” datelor obținute aici) etc.
În cazul recursului la edițiile anterioare ale volumelor lui N. Steinhardt, am păstrat o mai mare fidelitate – în stabilirea textului de bază – în cazul volumelor apărute în timpul vieții sale sau a celor postume care apucaseră să primească girul său (e un principiu esențial al editării!) și o mai mare libertate, în operarea unor permutări sau dislocări, în cazul volumelor asamblate de anumiți editori (cărora, de altfel, le suntem îndatorați).
Nu lipsite de dificultăți au fost problemele de limbă. În general, spunem – aproape ca pe un automatism – că „textul a fost adaptat conform normelor ortografice actuale”. Nu trebuie însă să ignorăm – acolo unde e cazul – amprenta lingvistică și stilistică a autorului. N.Steinhardt folosea uneori deliberat anumite forme interbelice. Dilema editorului în aceste situații e următoarea: cât adaptăm/cât conservăm? Vă dați seama cum se pune problema aceasta în cazul textelor de secol XIX sau a textelor și mai vechi?
Ce presupune realizarea unei ediții critice? Vorba lui Cănuță: multe, domʾle! E nevoie de un manual pentru a răspunde la această întrebare (nu prea avem!). Să nu mai vorbim că însuși conceptul de ediție critică s-a modificat de-a lungul timpului. Voi încheia cu o singură propoziție: o ediție (fie ea critică sau științifică) presupune o bună specializare în opera și în biografia autorului editat.
Publicarea integralei este rezultatul parteneriatului dintre editura Polirom și Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, cea care, spuneați într-un interviu, deține drepturile de autor pentru textele publicate. Cine a inițiat și cum s-a stabilit acest parteneriat, care a rezistat mai mult de zece ani ce au inclus o pandemie și începutul unui război?
După cum se menționează pe pagina a doua a fiecărui volum din Integrala N. Steinhardt, aceasta a apărut din inițiativa P.S. Iustin Hodea Sigheteanul, discipol al lui Steinhardt, fost stareț al Mănăstirii Rohia, actual Episcop al Maramureșului și Sătmarului. Ideea ei plutea însă în aer mai de demult, ca să zic așa, necesitatea unei astfel de ediții se configurase deja în discuțiile noastre, ale celor care aveam să facem parte din colectivul ei editorial, la Zilele N. Steinhardt care se desfășoară la Rohia anual, începând din 1999, în preajma zilei de naștere a lui N. Steinhardt (29 iulie). După cum am precizat și cu alte ocazii (de exemplu, într-un interviu acordat lui Cristian Teodorescu pentru Cațavencii), „aventura” acestei ediții a început efectiv în toamna anului 2006, când la Mănăstirea Rohia a fost convocat colectivul editorial al viitoarei Integrale, format din Virgil Bulat (care, din nefericire, în 2010 a încetat din viață), Florian Roatiș, Ștefan Iloaie, părintele Macarie Motogna, din partea mănăstirii (actualul stareț), și cel care vă răspunde la aceste întrebări. Atunci a fost schițată „arhitectura” Integralei, despre care v-am povestit. Parteneriatul cu Editura Polirom s-a stabilit nu la mult timp după aceea, destul de rapid, fără probleme, fără „farafastâcuri”, și vreau să cred că am un rol în sugerarea unui astfel de parteneriat. Nu-mi mai amintesc exact (să fie vara anului 2007?) când, la o gală a premiilor Uniunii Scriitorilor, l-am abordat pe dl Silviu Lupescu și i-am vorbit de proiectul nostru, iar domnia sa s-a arătat destul de deschis. Ulterior s-a parafat, s-a stabilit efectiv parteneriatul între Mănăstirea Rohia și Polirom, lucrurile au început să curgă, iar în 2008 au apărut primele cinci volume din serie. Prin urmare, e vorba de un parteneriat care a rezistat vreo… 14-15 ani.
Alături de dumneavoastră au lucrat la ediția integrală „N. Steinhardt” și alți cercetători. Cum s-au alăturat ei proiectului și cum ați reușit să păstrați o coeziune a demersului critic și editorial pe parcursul celor douăzeci și două de volume?
După cum v-am spus anterior, nucleul editorial al Integralei s-a constituit/a fost convocat de Mănăstirea „Sf. Ana” Rohia, prin părintele Macarie Motogna, atunci, în toamna anului 2006. După ce a fost schițat proiectul ei, ne-am împărțit între noi majoritatea volumelor care aveau să fie editate și a început efectiv treaba. Spun majoritatea, nu toate, pentru că, în afara colectivului editorial, au mai fost convocați și alți colegi care au îngrijit câte un volum: Viorica Nișcov și Nicolae Mecu, Ioan Pintea, Ioan Chirilă, Adrian Mureșan și Irina Ciobotaru. Convenția a fost ca membrii colectivului/nucleului editorial, în afara volumelor pe care le avea fiecare de îngrijit, să-și arunce un ochi pe fiecare volum din serie, să vină cu observații, completări, cu sugestii ș.a.m.d.
N-aș zice că am avut mari probleme (fatale, distructive) în păstrarea coeziunii demersului critic și editorial, de vreme ce „arhitectura” ediției a fost schițată de la început… Asta nu înseamnă – cum se întâmplă în astfel de situații – că n-a fost nevoie de eforturi de „adaptare” a noastră, a îngrijitorilor de ediție (adică a unora la ceilalți, cu tot ce înseamnă asta: ritmuri de lucru diferite, vanități, isterii, „puncte de vedere”). Am recunoscut acest lucru încă dintr-un articol publicat în 2008, în nr. 175 (24-30 iulie) al Observatorului cultural („Integrala Steinhardt: începutul unei căi de acces”). Însă, cum lucram sub patronajul unui monah, ne-am deprins și să ne strunim orgoliile și să ne biciuim narcisismele și să reușim să ne întâlnim sub semnul unei binecuvântate comesenii la Rohia.
Cu siguranță că dincolo de pasiunea fiecărui cercetător care a luat parte la acest proiect a fost nevoie și de o susținere financiară a editării și publicării Integralei. Cum ați obținut această susținere?
Poate o să vă surprindă, dar n-a fost nicio sponsorizare pentru publicarea Integralei. Cheltuielile de redactare și de tipar au fost suportate integral de Editura Polirom. Mănăstirea „Sf. Ana” Rohia a obținut procentele cuvenite din drepturile de autor, iar noi, îngrijitorii de ediție, am fost plătiți – printr-o înțelegere amicală – de Mănăstire.
Cum a decurs colaborarea grupului de editori cu echipa redacțională de la Polirom?
Am mai spus-o și cu alte ocazii și nu mă sfiesc să repet: Excelent! Să-i menționez și aici pe cei implicați: Silviu Lupescu, Adrian Șerban, Emanuela Stoleriu (în primul rând!), Adrian Botez, Ioana Aneci, Ramona Lupu, Cezar Petrilă, Giuliano Sfichi, Radu Răileanu (pentru concepția artistică a volumelor din serie), Claudia Fitcoschi și Ionela Mihai (pentru promovare) ș.a. Fără devoțiunea cu care s-au implicat în acest proiect și fără profesionalismul lor exemplar, această Integrală ar fi fost doar un vis… Iată încă un răspuns la întrebarea „ce presupune o ediție critică?”: presupune o editură cu adevărat profesionistă.
Ați lucrat, alături de Monica Pillat, și la editarea Integralei Dinu Pillat, publicate la editura Humanitas în șase volume. Au fost diferite cele două experiențe din punctul de vedere al colaborării cu editura?
Am colaborat cu doamna Monica Pillat la editarea a cinci din cele șase volume ale Integralei Dinu Pillat. Romanul Așteptând ceasul de apoi, publicat în 2010, a fost îngrijit doar de Monica Pillat și prefațat de Gabriel Liiceanu. Apariția acestui roman cu un destin atât de dramatic și de spectaculos în același timp (a constituit principalul „capăt de acuzare” în procesul lui Dinu Pillat din 1959-1960, după care a dispărut timp de 50 de ani din arhivele Securității, fiind considerat definitiv pierdut de majoritatea cercetătorilor biografiei și operei autorului) a fost o surpriză de proporții și a declanșat și ideea/inițiativa (re)editării științifice a celorlalte cărți ale lui Dinu Pillat. A fost, altfel spus, și o veritabilă „locomotivă” editorială, lucru care s-ar putea spune, de altfel, și despre Jurnalul fericirii. Prin urmare, între 2011 și 2015 au fost publicate și celelalte volume. A fost o experiență destul de asemănătoare cu cea a editării Integralei N. Steinhardt, numai că de data aceasta am colaborat cu doamna Pillat la editarea fiecăruia dintre cele cinci volume: stabileam împreună ceea ce în limbajul editorial se numește text de bază sau text definitiv, după care dna Pillat realiza nota asupra ediției și corpusul de note de subsol, iar eu, studiul introductiv și dosarul de referințe critice. Evident, ne consultam și în privința acestor componente. A fost un proiect de mai mică anvergură, dat fiind numărul mai redus de volume. Dinu Pillat a avut, într-un fel, un destin mai dramatic decât al lui N. Steinhardt, stingându-se la 54 de ani, în plină forță creatoare. N. Steinhardt a trăit 77 de ani, or, pentru cei care au trecut prin experiențele prin care au trecut ei (detenție, interdicție, marginalizare, supraveghere permanentă de Securitate), cu perioade în care biografia și opera lor au fost puse între paranteze, o astfel de diferență de ani de viață a contat foarte mult. Aparatul critic al Seriei de autor Dinu Pillat este și el ceva mai restrâns, nu am recurs la indici, în schimb, volumele sunt mai bogat ilustrate (fotografii, facsimile etc). Totuși asemănările dintre cele două serii, implicit dintre cele două experiențe editoriale, au fost mai mari decât diferențele.
Aveți un curs despre ediții critice și la Masteratul de Teoria și Practica Editării. Cum ați organizat subiectele discutate și cum sunt ele receptate de studenți?
Inițial, titulatura cursului era Principii de editare. Deoarece o astfel de titulatură mi s-a părut că are o acoperire prea vastă și, la urma urmei, cam… vagă, am propus o titulatură mai… țintită, ca să zic așa: Ediții. Tipuri, structuri, tehnici de realizare. Da, cursul are legătură cu experiența mea editorială și tocmai de aceea am și fost solicitat să-l țin. Am plecat de la premisa că, deși îngrijitorii de ediții sunt, de regulă, specialiști din afara editurilor, ei colaborează, în procesul de editare, cu oameni din editura în care se publică ediția respectivă: directori editoriali, redactori, corectori, graficieni etc. Or, aceștia trebuie să știe și ei „cu ce se mănâncă” așa ceva, nu trebuie să se lase doar în seama îngrijitorilor de ediție (care, așa cum se întâmplă, pot fi mai mult sau mai puțin competenți). Experiențele mele cu cele două edituri profesioniste mi-au întărit acest punct de vedere.
Cam ce teme propune acest curs? Să le enumăr pe cele mai importante: metamorfozele conceptului de filologie și relațiile acestui concept & domeniu cu critica textelor și tehnica edițiilor; problemele stabilirii textului de bază (dificultăți, exemple, specificitatea acestui proces în cazul textelor care au fost afectate de cenzură etc); tipul edițiilor (critice, diplomatice, științifice, anastatice, de popularizare etc); structura edițiilor (studiul introductiv, studiul de limbă, nota asupra ediției, aparatul critic propriu-zis, indicii etc); dicționar de termeni (prototip, original, copie, variantă, versiune, ediție, lecțiune, colaționare, emendare ș.a.); probleme ale editării operei lui M. Eminescu (controverse, rectificări), inclusiv ale ediției Perpessicius; normele interne de redactare ale Editurii Polirom ș.a.
Chiar dacă acest curs se bazează pe experiența mea de coeditor al celor două Integrale, el are, logic, o acoperire semnificativ mai largă, aducând în discuție și editarea critică a textelor vechi (mult mai complicată), dar și a textelor de literatură modernă din secolul al XIX-lea (edițiile critice I.H. Rădulescu, Gr. Alexandrescu, M. Eminescu, I.L. Caragiale ș.a.). Mă rog, uneori am impresia că e o formă de căutare a „potcoavelor de cai morți” (puține edituri sunt interesate de astfel de ediții), chiar le comunic și masteranzilor asta – mai în glumă, mai în serios –, Petru Creția în Testamentul unui eminescolog nu e nici el prea optimist, dar… nu ne lăsăm.
Îmi spuneați că pentru examinarea finală studenții sunt rugați să pregătească o scurtă ediție critică a unui text. În ce măsură reușesc să folosească instrumentele amintite mai sus, să realizeze cercetarea și s-o aplice apoi?
Ei, e vorba, mai degrabă, de o … „simulare” de ediție științifică. Nu le dau un volum integral, ar fi prea mult pentru un examen de semestru. De regulă, le propun ediții ale unor cărți (de memorialistică, jurnale, de critică și istorie literară, de eseistică ș.a.) care nu au aparat critic și le solicit să realizeze ei așa ceva. Un volum este distribuit la 4-5 masteranzi: fiecare va scrie un studiu introductiv pentru întregul volum (logic, nu?), însă corpusul de note și indicii vor fi alcătuiți de fiecare pentru 50 de pagini (condiția fiind ca grupajele de pagini să nu se suprapună).
Unii realizează, însă, ediții științifice integrale, în toată regula, ca lucrări de disertație. Chiar am coordonat niște lucrări de disertație foarte bune de acest tip: ediții științifice la Luntrea lui Caron de Lucian Blaga, La apa Vavilonului de Monica Lovinescu, Trecut-au anii… de Virgil Ierunca, Viața unui om singur de Adrian Marino, Scrisori din exil de Matei Călinescu și Ion Vianu ș.a.
Vă ocupați în cadrul Masteratului și de practica de specialitate pe care studenții o realizează. Cu ce instituții colaborați și care sunt preferințele studenților?
De regulă, la Masteratul de Teoria și Practica Editării, în anul I practica de specialitate se desfășoară în redacțiile unor reviste (de-a lungul anilor am colaborat cu Observator cultural, România literară, Dilema veche, dar și cu redacțiile unor emisiuni culturale de la Radio România Cultural) sau în librării (Humanitas, Cărturești etc), iar în anul II, în edituri (am colaborat, în timp, cu edituri precum Humanitas, Curtea Veche, Nemira, Sigma, ART, MNLR, Coresi etc). Aaa, și să nu uit: Agenția Literară Livia Stoia [râde!]. Care sunt preferatele studenților? Ei, asta e o indiscreție… Plus că preferințele lor pot varia de la serie la alta.
Când lăsați deoparte cărțile pentru cursuri și arhivele, când puneți pauză tuturor sarcinilor administrative de la facultate, cum vă relaxați și ce vă place să citiți?
Păi, citesc de toate…, însă – ca toată lumea, cred – nu mai fac față avalanșei de cărți care apar pe piață și nici măcar avalanșei de cărți care îmi inundă casa, biblioteca, podelele, mesele, scaunele, baia etc. În privința preferințelor, am rămas oarecum cu reflexele anilor ʾ90, acordând prioritate nonficționalului (memorii, jurnale, eseu…). Îmi place mult și să văd filme, sunt un cinefil înrăit. Sunt fan Bergman, Tarkovski, Antonioni, Béla Tarr (sunt unul dintre nebunii care au văzut Sátántangó, un film de peste șapte ore, de trei ori), dar încerc să țin pasul și cu filmele recente premiate la Cannes și chiar cu filmele recente românești. Ultimul film pe care l-am văzut, săptămâna trecută (spre rușinea mea, nu știusem până atunci nimic nici despre el, nici despre regizor), în cadrul Festivalului Filmului Francez, a fost La maman et la putain de Jean Eustache, din 1973. A fost prezentă și actrița Françoise Lebrun, care interpreta unul dintre rolurile principale. A fost o revelație!
[Fotografii din arhiva domnului George Ardeleanu.]
