Dan Croitoru este director editorial al editurii Polirom, coordonând colecția de literatură universală „Biblioteca Polirom” și colecția de literatură pentru copii „Junior”. Până în 2019, când a preluat această funcție, a fost redactor, redactor-șef și redactor-șef adjunct. A lucrat și la editura Univers și la Compania. A fost secretar general la Institutul Cultural Român între 2005 și 2012, perioadă în care au fost lansate și implementate programele de susținere a traducerii și publicării autorilor români în străinătate (Translation and Publication Support Programme – TPS, „20 de autori“ și Publishing Romania). Este doctor în filologie cu o teză despre situația scriitorului în comunism. Este traducător din engleză, printre autorii traduși numărându-se Ian McEwan, Chuck Palahniuk, Yann Martel sau F. Scott Fitzgerald.
Cum îți începi ziua de lucru? Ce se găsește în cană și ce se aude în boxe?
Ei, aș vrea eu să fie o asemenea imagine marcată de serenitate, dragă Oana. Te asigur că nu-i cazul. Ziua de lucru începe din metrou, în drum spre redacție, când verific e-mailurile sau citesc manuscrise/dau bunuri de tipar (BT-uri, în jargonul breslei). Continuă cu zeci de mesaje, telefoane, întâlniri, discuții, programări, căutări febrile de soluții la nenumărate probleme, negocieri, implorări, dat cu capul de pereți. În dimineața zilei de joi la toate astea se adaugă descărcarea mașinii „cu noutăți“ venite de la Iași (unde se află sediul editurii), scenă descrisă mult mai reușit decât aș putea eu de Bogdan-Alexandru Stănescu în nenumărate rânduri. În cană se vor găsi ceai (cafea n-am voie, sunt hipertensiv), magneziu sau aspirină efervescentă după câte o seară mai dificilă petrecută în compania aceluiași talentat domn Stănescu la Alambik sau la Nenea Iancu. Prin urmare, nimic romantic. Doar extrem de multă muncă.
Ai lucrat la Polirom ca redactor-șef, redactor-șef adjunct, iar din 2019 ești director editorial. Ce presupune fiecare funcție, ce face sau ce nu face un director față de un redactor-șef?
Redactorul-șef coordonează activitatea redacției, lucrează îndeaproape cu directorul editorial în creionarea și punerea în operă a programului editorial, dă bunul de tipar în cazul cărților și copertelor, ține legătura cu traducătorii și colaboratorii externi și nenumărate alte lucruri. Redactorul-șef adjunct îndrumă şi controlează activitatea redacției și îl asistă pe redactorul-șef (al cărui loc îl ține în absența acestuia), instruieşte şi formează redactorii, în plus redactează, dă bun de tipar etc. Directorul editorial propune titluri pentru planul editorial, se ocupă de dezvoltarea colecțiilor, reprezintă editura în relațiile/negocierile cu agențiile/editurile din străinătate și cu instituțiile din țară, răspunde de bugetul de plăți externe ș.a.
Coordonezi colecția de literatură universală „Biblioteca Polirom“ și colecția de literatură pentru copii, „Junior”. Asta înseamnă că urmărești un titlu de la selectarea lui în portofoliu până la BT?
Eu am preluat coordonarea celor două colecții abia de la 1 noiembrie 2019, după plecarea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, cel care a coordonat „Biblioteca Polirom“ timp de 14 ani. Tot lui i se datorează inițierea colecției de literatură pentru copii „Junior” în anul 2016. Înaintea sa, între 2001 și 2005, colecția a fost coordonată de dna Denisa Comănescu, care i-a dat linia după care se conduce și astăzi. Meritul le aparține în totalitate. În rest, coordonatorul colecțiilor e mandatoriu să fie implicat în urmărirea titlurilor de la propunerea acestora, includerea în planul editorial și până la apariție.
Care sunt criteriile în funcție de care alegi un titlu care urmează să fie publicat în cele două colecții? Există un proces de pitching intern?
Ca să nu repetăm lucruri deja spuse și bine știute, titlul trebuie, pe scurt, să consune cu aparițiile din cele două colecții. Prestigiul colecției „Biblioteca Polirom“, construit în timp, cu mult efort și sacrificii, se cere respectat în momentul adăugării de noi titluri. Să ne gândim că în „Biblioteca Polirom“, pe lângă autori clasici, sunt publicați unii dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX și începutului de secol XXI, unora dintre ei fiindu-le dedicate serii de autor, cum este cazul lui Albert Camus, Ernest Hemingway, John Steinbeck, Philip Roth, José Saramago, Jorge Luis Borges, Henry Miller, John Fowles, Orhan Pamuk, Salman Rushdie, David Lodge, Mika Waltari. Li se adaugă autori precum F. Scott Fitzgerald, George Orwell, Aldous Huxley, J.D. Salinger, Paul Celan, Jack Kerouac, Eric Maria Remarque, Charles Bukowski, Harper Lee, Umberto Eco, Ivo Andrić, David Grossman, Haruki Murakmi, Thomas Pynchon, Cormac McCarthy, Kazuo Ishiguro, Ian McEwan, Jonathan Coe, Olga Tokarczuk, Elif Shafak, Michael Ondaatje, Jonathan Franzen, Bernhard Schlink, Ngũgĩ wa Thiongʼo, Anna Gavalda, Michel Houellebecq, Andreï Makine, Sofi Oksanen și mulți alții. Sunt, după cum lesne se poate vedea, autori laureați ai Premiului Nobel pentru literatură și/sau ai celor mai importante premii literare internaționale. La fel stau lucrurile în cazul colecției de literatură pentru copii „Junior”, în cadrul căreia au apărut, de-a lungul anilor, titluri de Michael Ende, Elif Shafak, Ian McEwan, Salman Rushdie, Dino Buzzati, Sophie Kinsella, Philip Reeve, Oliver Scherz, Jonathan Coe, Alberto Moravia, Lewis Carroll, Jennifer Chambliss Bertman, Veronica D. Niculescu, Moni Stănilă, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Cosmin Perța, Călin Torsan, Diana Geacăr, Cristina Centea, Mircea Pricăjan sau Flavius Ardelean.
Fiecare titlu este supus spre aprobare board-ului editorial, în urma unei fundamentări care vizează mai mulți factori, de la calitate la impact și vandabilitate.
Ce înseamnă pentru Polirom (vorbind de cele două colecții de care te ocupi) un bestseller? Dar un longseller?
Bestselleruri au fost cărțile lui J.D. Salinger, cele ale lui George Orwell, Aldous Huxley, John Fowles, Ernest Hemingway și ale altor clasici ai modernității, devenite în timp longselleruri. De asemenea, cărți de Haruki Murakami, Elif Shafak, María Dueñas, Parinoush Saniee sau Malala Yousafzai s-au bucurat de succes considerabil de public. Cât privește colecția „Junior“, un bestseller este Fetița căreia nu îi plăcea numele său de Elif Shafak, dar și O vară cu Isidor de Veronica D. Niculescu, lucru care ne bucură îndeosebi și pe care ni-l dorim și în cazul altor autori români.
Când e vorba de ficțiune și de marile premii internaționale dedicate ei, apar, de cele mai multe ori, și licitații aprige pentru obținerea drepturilor de autor. Care-a fost cea mai dură astfel de licitație și care sunt „armele” Poliromului într-o astfel de competiție?
Au fost numeroase de-a lungul anilor, în special în cazul unor scriitori celebri pentru care s-au negociat drepturi de publicare pentru mai multe titluri. Sigur că atârnă greu în balanță catalogul de autori publicați de editură, unul extrem de prestigios, după cum se poate vedea din ce spuneam mai sus. După cum a contat, probabil, seriozitatea editurii în relațiile cu proprietarii de drepturi/agenții literari, respectarea relației construite în timp, onorarea promptă a sumelor de bani implicate de contracte.
Care sunt editurile care reprezintă concurența Poliromului?
Îmi cer scuze, dar mie, unuia, nu-mi place să vorbesc despre concurență. Îmi place să cred că editurile mai degrabă se completează prin ceea ce publică.
Am auzit multă lume din domeniul editorial vorbind despre dificultatea de a găsi oameni potriviți pentru munca într-o editură. Întâmpini aceleași probleme? Care sunt cerințele voastre?
Știi prea bine că nu e un domeniu prea ofertant, mai degrabă unul al pasionaților. În plus, oamenii se formează greu, practic înveți până când ieși la pensie din fiecare carte la care lucrezi, cum mi se întâmplă și acum, după atâția ani. Dar trebuie să fii dispus să înveți, să ai tot timpul atenția trează în condițiile unei munci de mare uzură, să știi unde să cauți o informație, să verifici sensurile unui cuvânt/unei expresii până în pânzele albe.
Pe de altă parte, am întâlnit și oameni care au lucrat în edituri și s-au reprofilat apoi spre domenii poate mai puțin satisfăcătoare personal, dar mai avantajoase material. Cum poate un director editorial preîntâmpina aceste situații?
Din păcate, pasiunea nu-ți achită și facturile, iar costul vieții a crescut constant. Într-o industrie a cărții atât de mică precum cea din România și, în plus, amenințată la tot pasul, e greu să ai venituri decente – în condițiile unor tiraje medii de 1.000 de exemplare în cazul cărților scrise de autori români sau 1.800-2.000 când vine vorba de autori străini. La un preț de vânzare care nu poate fi prea mare pentru că devine de nesuportat. Însă aceștia sunt factori care depășesc atribuțiile unui director editorial. Iar regresul înspăimântător al educației la nivel național, corupția, dezinteresul și incompetența autorităților ne arată un viitor sumbru.
Cât ai lucrat la Institutul Cultural Român, au fost lansate unele dintre instrumentele fundamentale ale exportului literaturii române: programele de susținere a traducerii și publicării autorilor români în străinătate (Translation and Publication Support Programme – TPS, „20 de autori“ și Publishing Romania, precum și sistemul de burse acordate traducătorilor străini profesioniști și începători). Cum a apărut ideea asta și cum de putut fi pusă în practică?
Din constatarea că numai printr-o asemenea abordare cărțile autorilor români puteau pătrunde cu adevărat pe piețele editoriale din străinătate. Adică editorul străin să fie dispus să includă în programul său editorial o carte a unui scriitor român, pentru că el cunoaște cel mai bine piața în care activează și poate impune acea carte. Și să știe că poate conta pe un sprijin financiar acordat de statul român. Nimic nou sub soare, ne-am inspirat de programele derulate de instituții similare din străinătate, fie că e vorba de ministere ale Culturii din Spania sau Italia ori de instituții dedicate din Norvegia, Finlanda, Irlanda, Portugalia, Japonia etc. A fost prima dată în istoria României când au fost create asemenea instrumente de sprijin financiar care să funcționeze real și eficient, iar meritul aparține conducerii Institutului Cultural Român de la acea vreme – H.-R. Patapievici, Tania Radu și Mircea Mihăieș – și deopotrivă colegilor din institut și de la institutele culturale românești din străinătate care au pus în operă aceste programe.
Mai ții minte cum au fost primite aceste programe de editorii străini și care au fost primii beneficiari?
Programele au suscitat un interes deosebit, ceea ce a dovedit, încă o dată, cât de puternic se simțea necesitatea existenței unor asemenea instrumente. S-au primit cereri de finanțare de la edituri din Franța, Polonia, Marea Britanie, S.U.A., Spania, Portugalia, Israel, Ungaria, Rusia, Bulgaria ș.a.m.d. Impactul a fost atât de mare, încât scriitorul Dan Lungu nu s-a sfiit să afirme că activitățile însumate ale ICR de sprijinire a publicării cărților autorilor români în străinătate în perioada 2005-2012 a constituit o revoluție copernicană.
Și cum ajungeau informațiile despre subvenții la publicul-țintă – editorii din străinătate și traducătorii din limba română?
Prin intermediul institutelor culturale românești din străinătate, care au promovat în mediile editoriale din țările unde funcționau informațiile și au organizat apoi întâlniri cu autorii traduși și standuri ale României la târgurile internaționale de carte, precum și grație eforturilor colegilor de la Centrului Național al Cărții, structură care a fost înființată în cadrul ICR pentru a administra programele de sprijinire a publicării autorilor români în străinătate.
Ești la rândul tău traducător din engleză, traducându-i, printre alții, pe Ian McEwan și Chuck Palahniuk. Cum ai început să traduci?
Datorită încrederii pe care mi-a arătat-o dna Denisa Comănescu. A fost foarte binevoitoare și îi voi rămâne veșnic recunoscător. Dl Silviu Lupescu a acceptat, cu aceeași magnanimitate, să mi se încredințeze responsabilitatea traducerii textului literar. Apoi Bogdan-Alexandru Stănescu m-a susținut întotdeauna, cu generozitatea-i cunoscută, și m-a reprimandat constant pentru că nu mă țin de treabă. Îl asigur de gratitudinea mea.
Cum arată procesul tău de traducere? Ai vreun ritual?
Din păcate, nu am timp să traduc decât seara târziu, după orele de serviciu, și în weekend. Uneori chiar în concediul de odihnă, pe care îl iau ca să termin câte o traducere. Deci arată așa cum n-ar trebui să arate. Nu am alte ritualuri în afara muzicii care îmi acompaniază munca.
Care sunt cele mai mari bucurii ale unui traducător? Dar ale unui editor?
Să rămână fidel textului și stilului autorului și, în același timp, traducerea să sune firesc în limba română. Să dea cât mai puțin de lucru redactorului cărții. În ce-l privește pe editor, îmi imaginez că nu există bucurie mai mare decât să vadă cum cărțile pe care și-a dorit să le vadă publicate se bucură și de aprecierea unui număr cât mai mare de cititori.
Ai tradus proză, dar ești un cititor pasionat de poezie. Și un iubitor de muzică. Cum arată combo-ul perfect?
Îmi vine greu să aleg. Să spunem „Siciliana“ din Sonata pentru flaut în Mi bemol major, (probabil) de Johann Sebastian Bach, transcripție pentru pian de Wilhelm Kempff, în interpretarea lui Evgeny Kissin, și poemul „Verrà la morte e avrà i tuoi occhi“ de Cesare Pavese.
Foto: Raluca Furtună
