Mihai Iovănel este critic și istoric literar. A publicat recent la Polirom Istoria literaturii române contemporane (1990-2020), iar înainte Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura Muzeul Literaturii Române), Roman polițist (Tact) și Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (Cartea Românească). Este cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. Până în 2015 a fost redactor la revista Cultura, iar de câțiva ani colaborează cu Scena9.ro, unde scrie despre cărțile care-i plac. Și care nu-i plac.
Spuneai la un moment dat că baletul între cercetare, scris academic și publicistica literară îți fragmentează atenția și timpul. În același timp, pare să nu-ți scape nimic nici din istoria, nici din actualitatea literară. Când ai timp de toate? Cum arată ziua ta de cititor și scriitor profesionist?
Nu prea am timp liber. Cam tot timpul stau cu nasul în cărți/tablete/laptop, ceea ce e destul de neplăcut pentru cei apropiați.
Ai fost zece ani redactor la revista Cultura, ai colaborat la Adevărul literar și artistic. Printre altele. De mai mulți ani faci parte din redacția Scenei9, unde scrii despre cărți și literatură în diversele lor forme. Cum selectai atunci și cum alegi acum cărțile despre care scrii?
De fapt la Scena9.ro sunt colaborator, nu fac parte propriu-zis din redacție.
În ce privește alegerea cărților, am avut întotdeauna libertate maximă să scriu despre ce vreau. Asta nu înseamnă că n-am primit și câteva sugestii foarte utile. Unul dintre textele mele cele mai citite de pe Scena9, 10 familii tradiționale în literatura română, a fost compus la ideea Andrei Matzal.
Ai fost nevoit să scrii și despre cărți despre care nu ai fi vrut?
Nu.
Într-un articol din Vice povesteai cum ți-ai cumpărat una dintre cărțile incluse în lista celor mai controversate titluri ale ultimilor ani. Fiind unul dintre cei mai activi critici literari nu ești pe listele de protocol ale editurilor?
Primesc cărți din partea câtorva edituri, dar îmi și cumpăr destule. Cum prefer să citesc pe Kindle (din diverse motive, începând cu problema spațiului de depozitare), de multe ori îmi cumpăr edițiile electronice ale unor cărți pe care le-am primit deja în print.
Cum gestionezi supărările contemporanilor atunci când, după ce-ți oferă, eventual, cărțile lor, nu le citești suficient de repede sau nu scrii despre ele?
Partea cea mai agasantă este când cineva îți trimite o carte, iar după aceea te pisează cu mesaje de genul „ați apucat să deschideți cartea mea?”. De parcă odată cu primirea unei cărți semnez un contract și sunt obligat să dau raportul în legătură cu de ce nu citesc o carte anume. De vreo două ori am răspuns acestor mesaje, dar de cele mai multe ori le ignor.
Dar atunci când nu scrii de bine despre cărțile lor, când le iei „zece ani din viață”, când „le alungi cititorii”, cum îți reproșase odată cineva?
Nu-mi prea bat capul cu astfel de reacții.
Scrii pentru Scena9.ro atât cronici literare, cât și sinteze, topuri sau articole-tematice. Dar scrii și studii literare, publicate în reviste sau volume din România și străinătate. Diferă instrumentele de lectură și de scris?
Diferă fundamental, chiar dacă se mai întâmplă să reiau, într-o variantă rescrisă, fragmente dintr-o recenzie într-un articol științific (sau invers). Diferă nu doar stilistic și tehnic (prezența/lipsa bibliografiilor și a notelor), ci și din multe alte puncte de vedere (textele publicistice au un scop limitat și o existență fragmentară, nu pretind o raportare coerentă/sistematică la materie).
Te interesează câtă lume citește textele tale și ce reacții produc în rândul cititorilor?
Da, dar e vorba de registre diferite între textele publicistice (unde numărul de like-uri/reacții este, să zicem, relevant, măcar pentru că participă la vizibilitatea publicației) și textele de specialitate. Textele de care sunt probabil cel mai mulțumit din tot ce am scris, cele despre Mircea Ivănescu și Două loturi de Caragiale (incluse în volumul Roman polițist, 2015), sunt din capul locului adresate unei comunități restrânse. În cazul lor, mă interesează mai mult calitatea reacțiilor decât numărul lor.
Ai făcut parte din juriile mai multor concursuri literare. Există criterii obiective când notezi textele/volumele nominalizate sau ține doar de gustul fiecărui jurat?
Marja de aleatoriu într-un juriu este întotdeauna ridicată. Asta nu înseamnă că listele de cărți nominalizate/premiate nu pot fi ok (deși se mai întâmplă să nu fie).
Care crezi că este importanța premiilor literare naționale în mecanica pieței de carte?
Premiile importante pot genera buzz/vizibilitate pentru cărțile nominalizate/premiate. Poate și vânzări. Din păcate nu sunt foarte multe astfel de premii în România.
Ai publicat trei volume de autor, fiecare la o editură diferită, iar de curând a apărut Istoria literaturii române contemporane la altă editură (Cartea Românească nefiind o entitate individuală, doar administrată pe atunci de Polirom). Cum ai ajuns să colaborezi cu acestea și ce a determinat schimbarea editorilor?
La mijloc au fost tot timpul diverse circumstanțe. De pildă, în 2012, Cartea Românească era principala editură care tipărea volume de critică literară. Faptul că era administrată de Polirom se traducea atât în calitatea selecției, cât și în vizibilitatea titlurilor. Era normal să încerc mai întâi acolo cu volumul meu de debut despre Mihail Sebastian. Roman polițist, o carte mai de nișă, am publicat-o la Tact în virtutea prieteniei cu Andrei State, căruia îi vorbisem despre proiect și care m-a susținut. Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc a fost la bază un proiect postdoctoral, o cercetare in progress de care eram mulțumit doar din perspectiva a ceea ce puteam obține în câțiva ani prin aprofundarea cercetării; din acest unghi tactic, Editura Muzeului Literaturii Române a fost o alegere optimă. Între timp a apărut și Istoria literaturii române contemporane. Nu pot decât să mă bucur că a fost acceptată de Polirom, probabil cea mai importată editură din România.
Te-ai implicat în promovarea cărților tale?
Nu.
Ți s-au întors ecourile cronicilor scrise, de bine sau de rău, atunci când tu însuți ai publicat cele patru cărți?
Nu știu. Oricum, în general nu mi s-au plătit polițe.
Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc panoramează evoluția literaturii române de după 1989, punând-o în legătură cu factori puțin luați în calcul de studiile literare: politici, sociali, economici. Ținând cont de aceștia, care crezi că sunt cele mai importante mișcări de pe piața de carte din România în ultimii ani, de după publicarea din 2017?
Principala chestiune structurală, doar acutizată de pandemia din 2020, nu și declanșată de ea, privește criza librăriilor fizice. În condițiile unei piețe mici de carte cum este cea din România, acestea sunt prinse ca într-un clește între prețul ridicat al chiriilor și nevoia de a pretinde editurilor procente aberante din vânzarea cărților (în jur de 50%). În lipsa unor subvenții, asta le condamnă pe termen scurt-mediu. Oricât aș iubi librăriile clasice, nu văd cum ar putea să se extragă din acest context.
Într-o cronică la Roman polițist, Bogdan-Alexandru Stănescu spunea că „într-o lume mai bună decât cea mai bună dintre lumi”, cartea „ar genera discuţii aprinse”. El dădea vina pe ţara care „face parte dintr-o lume din ce în ce mai bolnavă și mai superficială” pentru lipsa acestor discuții. Revenind la factorii suprastructurali menționați mai sus, în ce crezi că se traduce, de fapt, boala și superficialitatea lumii?
Principalul vinovat este statul care a subfinanțat constant educația și cultura (ca și multe alte domenii mai esențiale decât cultura, precum sănătatea).
Și care ar fi antidotul?
Banii.
La un moment dat, un editor justifica prezența unor colecții de literatură „ușoară” prin faptul că așa editura poate susține financiar autorii „grei” pe care-i publica. Crezi că pe piața de carte din România mai este funcțională dihotomia literatură de consum/literatură înaltă?
Continuă să fie funcțională și în țări ca Statele Unite, unde, deși literatura „de consum” a devenit obiect de cercetare academică de multe decenii și deși această literatură de consum a influențat masiv literatura mainstream, anulând în bună măsură vechea opoziție artificială dintre „înalt” și „jos”, continuă să se vorbească în mod curent despre genre vs mainstream.
Ai participat
la primele două volume de studii literare coordonate (în principal) de
Christian Moraru și Andrei Terian, publicate (sau în curs de publicare) la
editura Bloomsbury din New York. E un proiect de export al criticii, ca să
folosesc termenii lui Terian. Care crezi că sunt cei mai exportabili scriitori
români contemporani și ce le lipsește celorlalți?
Piața
internațională este extrem de competitivă și nu cred că e suficient să ne dorim
să exportăm pentru ca acest lucru să se și întâmple. Nu pot spune că acelor
autori care nu sunt traduși le lipsește neapărat ceva. În cazul celor traduși,
nu de puține ori intră în joc relații personale care n-au neapărat legătură cu
o competitivitate „obiectivă” (dovadă că și doar un număr infim dintre cărțile
exportate ajung să aibă un ecou cât de cât relevant).
Să ne bucurăm că
un scriitor ca Mircea Cărtărescu este extrem de tradus, să ne bucurăm că autori
tineri ca Lavinia Braniște încep să fie din ce în ce mai traduși. Pentru restul,
future will tell.
Acum câteva
luni postai pe Facebook „9 chestii care mă enervează la proza ro contemporană”.
Care dintre autorii sau cărțile citite în ultimul timp reușesc să evite toate
cele nouă așa-nu-uri?
A trecut prea
puțin timp ca să se întâmple un astfel de miracol 🙂
Există o a
zecea chestie, ca să fie un număr rotund?
Probabil, dar nu-mi
vine nimic în minte.
Deși cred că
ai citit și recitit tot ce s-a scris în literatura română (dacă mă gândesc
numai la contribuțiile tale la Dicționarul General al Literaturii Române
și la Cronologia vieții literare românești), ți-ai păstrat entuziasmul
pentru cărți bune. Cel puțin așa lași impresia în textele pe care scrii. Ce
carte bună te-a entuziasmat în ultimul timp?
M-a entuziasmat noul
roman al Laviniei Braniște. L-am citit în manuscris, nu știu când va fi
publicat.
Și care te-a
enervat la maximum?
Mai bine să încheiem
într-o notă optimistă/pozitivă: n-am citit în ultima vreme cărți care să mă
enerveze prea tare.
