Interviu realizat de Paul Florescu în urma câștigării Marelui Premiului în cadrul BEST Letters Colloquia, ediția a IX-a (Facultatea de Litere – Universitatea din București, 13-14 mai 2022)
Ileana Negrea (n. 1984, Ploiești) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din
București. Din dorința de a crea spații sigure, a ținut ateliere de poezie.
Consideră că politicul și personalul nu se exclud. În 2021, volumul de debut, Jumătate
din viața mea de acum, care recuperează o istorie deopotrivă personală și
comunitară, a primit premiul național Mihai Eminescu.
Volumul tău de debut, Jumătate din viața mea de acum, publicat la editura FrACTalia anul trecut, aproape că îl forțează pe cititorul său la o participare intimă cu o sensibilitate și o conștiință „ex-centrice”, pe care cultura dominantă le condamnă la o existență periferică în încercările ei de a o suprima cât de mult se poate. De aceea, am avut impresia că volumul reprezintă (și) un strigăt care militează împotriva nedreptăților sistemice și, deopotrivă, pentru înțelegerea autentică a „diferitului”, a „străinului” care își cere spațiul sau „dreptul la locuire”, care cere, în ultimă instanță, să nu mai fie demonizat și expulzat. Poezia ta devine un mediu al comunicării de sine, al exorcizării traumelor, al excavării unor realități sociale care inhibă și mutilează identitatea adevărată a unei persoane. În niciun alt volum de poezie recent nu am întâlnit o încălcare atât de vehementă a concepției estetizante, o spulberare atât de radicală a tradiționalei disjucții dintre „subiectul liric” și eul personal, între eul fictiv și autor. Care crezi că sunt funcțiile unui discurs asumat personal și ale unui limbaj atât de direct, care își refuză statutul metaforic?
Nu știu ce să zic despre contopirea asta totală a eului personal cu cel liric. Mi se pare foarte periculoasă. De exemplu, după acordarea premiului Eminescu, lumea s-a simțit validată să lovească în autoare pe baza confesiunilor din poezie. Cred că, la un anumit nivel, chiar și când rămânem racordate la adevăr, ne ficționalizăm prin scris, întru oarecare măsură, ne îndepărtăm cumva de biografic.
După mine, un discurs asumat este un discurs personal. Și aici intervine, ca funcție creatoare de conexiuni și intimitate cu cititoarea, dezvăluirea ta ca om, mic, imperfect și adeseori în durere. Cred că prezența detaliului, chiar dacă nu duce la identificarea cititoarei cu textul, creează premisa unei relații, a unei oglindiri a conținutului și a acceptării propriei umanități. Prin umanitate aici înțeleg predispoziție la eșec și suferință, dar și fragilitate emoțională și, în același timp, reziliență. E ca și când noi am sta acum de vorbă. Dacă eu mă vulnerabilzez în fața ta istorisindu-mă este foarte posibil să faci același lucru, nu neapărat față de mine, cât față de tine însuți.
Este un limbaj care se vrea performativ, mai degrabă decât metaforic. Care dorește o schimbare în lume și, în măsura în care textul ajunge la cine trebuie, poate să o înfăptuiască.
O altă funcție ar putea fi activarea „mușchiului” empatic. Pentru că empatia e un exercițiu, o practică pentru care e nevoie de spații sigure și exemple. Asta încerc eu să creez. Mă eliberez de propria poveste scriind-o, rescriind-o și editând-o (fapt ce conferă multă putere, ne autoîmputernicim prin controlul asupra propriei narațiuni, acest privilegiu lipsind în viața de zi cu zi), mă rebalansez, îmi caut din nou și din nou vocea și, sper eu, îndemn la alte mărturii într-un spațiu care nu judecă și nu exclude.
Un text de-al tău începe cu versul „Domnia esteticii se sfârșește cu mine” și se încheie cu „Domnia esteticii se sfârșește cu noi”. Cine este acest „noi”?
Acest „noi” este gândit deopotrivă larg, oricine nu se simte în prezent reprezentat este inclusă aici, însă este și o continuare firească a celor câteva nume menționate anterior în textul respectiv.
Walt Whitman scria în Song of Myself „I am large, I contain multitudes”, încercând să circumscrie în cadrul unui discurs poetic puternic subiectivist discursurile marginalizaților, ale celor fără voce sau a căror voce este amuțită de societate, oscilând între experiența subiectivă și cea comunitară, între I și we. „Multitudes” poate să însemne și identități multiple, fațete diferite ale unui întreg. Așa cum afirmi în textele tale, te afli la intersecția a multiple identități și practici politice și sociale: activistă, queer, persoană mad, feministă, anticapitalistă. Toate acestea se regăsesc în problematizările din volumul tău, în tonul militant pe care îl împărtășesc majoritatea poeziilor, în miza extra-estetică a Jumătății din viața mea de acum. Cum ai defini literatura activistă? Este ea spațiul în care „eu” se întâlnește cu „noi” și depune o mărturie personală pentru experiența colectivă a persoanelor queer, mad?
Este o literatură care nu există într-un vacuum prețios, care este conștientă de faptul că orice „eu”, fără excepție, este parte a unui „noi”. Când devii cu adevărat conștientă de tine însăți îți dai seama că ești un rezultat al unor circumstanțe socio-politico-culturale, că ești parte hazard, parte istorie. Este de ajuns sa fii atentă la detaliile propriei tale vieți pentru a realiza că faci parte din multe și diverse grupuri și sisteme.
Literatura activistă pentru mine nu a pornit de la un impuls general de a întocmi cumva o schimbare în lume, ci de la mine, de la particularitățile existenței mele, de la ce îmi doream eu, de la niște nevoi pur personale. Observându-le și deci observându-mă am întrezărit și imaginea de ansamblu, mi-am putut formula niște valori etc. Cred că munca primordială atât în activism cât și în literatură este cea cu tine însăți. De aici poți construi mai departe. Altfel e haotic și dureros și discontinuu.
Așadar, poezia angajată își neagă dimensiunea autoreflexivă și solipsistă pentru a reprezenta realitatea socială?
Cum spuneam și până acum, poezia așa-zis angajată este în primul rând autoreflexivă. Solipsistă nu, nu trăim singuri.
Există o legătură între „domnia esteticii” și autoritatea (patriarhală)?
Bineînțeles. Mă refer la estetica pură aici, cred că (până) și poezia mea e, de fapt, estetică :). Problema e ce înțelegem de fapt prin „estetică”, cine o definește. Menționez aici și folosirea standardelor duble: ce e considerat estetic la un individ majoritar, nu se aplică la mine.
În ce măsură se aplică double standard-ul în cazul literaturii scrise de femei și al celei scrise de persoanele queer? Consideri că „obscenitățile” întâlnite în scrierile bărbaților sunt receptate în mod diferit și/sau sunt mai acceptabile decât cele întâlnite în literatura scrisă de femei? Care este diferența?
Da, în mod complet diferit. Depinde și de context, totuși. Dacă nu e unul care să creioneze o relație de supunere, de acceptare a status quo-ului, atunci devine cu adevărat o problemă. Când ne (re)scriem propria sexualitate, de exemplu. Când arătăm agentivitate și ownership. Când folosim cuvântul la care am fost reduse de secole într-o metaforă a războiului, a violenței, practică ce nu ne aparține, pentru a ne autoîmputernici. Când reprezentăm un pericol la adresa ordinii și frumosului. Din nou, să ne amintim cine a hotărât ce înseamnă ordine, ce este frumos.
Consideri că în spațiul românesc valoarea unui text literar este invalidată de „partizanatul” ideologic al autorului?
Doar dacă acela este unul care îndeamnă la ură. Nu reușesc neam să înțeleg fobia unora de corectitudine politică. Cum poți vedea ceva nociv în iubire, în drepturi și dreptate pentru toți. A, că îți simți amenințat echilibrul pe care îl stăpânești de la începutul lumii? Fă terapie atunci. Prin scris, nu neapărat cu un profesionist, e mai la îndemână. Dar nu te panica, poți sta în continuare drept într-o lume în care toți avem dreptul să stăm în picioare.
Jumătate din viața mea de până acum a fost publicată la editura FrACTalia, o editură care își asumă poziția politică de stânga, care „susține vocile și textele feministe și intersecționale”, publică texte de teorie queer și feministă și sprijină mișcări sociale ca ecologismul și practicile decoloniale. În ce măsură politica acestei edituri, corpus-ul de texte traduse, antologiile publicate, misiunea pe care și-a asumat-o te-au convins că manuscrisul va fi îngrijit, înțeles, apreciat și editat corespunzător? Pentru tine, contează mai mult politica unei edituri decât prestigiul acesteia?
Da, felul în care știu că va fi receptat textul meu, faptul că știu sau pot măcar spera că nu va avea parte de intervenții estetizante care să îl înstrăineze de mine e foarte important. Iar frACTalia publicase deja poete foarte bune. Pentru mine avea „prestigiu”. De asemenea, cartea mea a fost nominalizată la mai toate premiile literare și s-a vândut decent, pentru o carte de poezie. Sincer, dacă sunteți în prag de debut, nu așteptați validarea prin prestigiul editurii. Cartea își va croi cumva drum și singură.
Cum a decurs relația cu editorii volumului?
A fost o relație foarte bună, de cooperare, orizontală, chiar camaraderească.
Ți s-au cenzurat vreodată exprimările, ținând cont că această practică are o (tristă) istorie recentă?
La premiul Eminescu, atât.
Cum va arăta „Noul Canon Românesc” și cum crezi că va evolua procesul de „de-canonizare”? Ce rol joacă Cenaclul X în acest proces?
Eu nu mai fac parte din Cenaclul X. Tind să formez microcomunități din care să dispar pe urmă. E un tipar comportamental cu care nu știu încă în ce fel să coexist. Lucrez la asta. Sper să ajute, deja multe nume din cenaclu au debutat și în volum sau urmează. Am scos împreună o antologie, Adăposturi. Urmează o a doua, Luminișuri. Dar mie esențial mi se pare rolul terapeutic al cenaclului. De apartenență, de sprijin în autoidentificare. De cizelare a propriei voci prin accesul la altele asemănătoare. În privința unui nou canon și a unei posibile decanonizări nu mă pronunț. E un proces lung, anevoios, în care mai degrabă critica, editurile, organizatorii de evenimente și publicul însuși contează.
Trebuie depășit conceptul de „canon”?
Cred că da. Dar avem nevoia asta adânc înrădăcinată de adulare, clasificare, comparare. Așa că nu îmi pare fezabil.
Cum arată o „mașinărie războinică”, una care nu își asumă violența, machismul, privilegiul mașinăriilor războinice prezente în discursul majoritar & autoritar și cum o putem construi?
Păi… Scrisul. Practicându-l în ciuda noastră, a felului în care am fost crescute, respectabile și cuminți, ascultătoare, cinstind nechestionat tot ce e normă și normal în artă și societate. Și mai apoi în ciuda detractorilor, a celor care aruncă în noi noroiul din care sunt făcuți și pentru care sunt în mod real îngrijorată și tristă. Pentru că ei își văd doar propria poveste. Și pentru că acționează din frică. Și frica asta a lor perpetuează frica. Ne ține la locul nostru și dacă îndrăznim să ieșim în față ne umilește. Visez la o lume clădită pe frici și rușine procesate emoțional, integrate.
Cred că avem nevoie și de plasa formată din comunitățile de care aparținem sau măcar de cineva cald, un martor empatic aproape atunci când ne avântăm în lumea noastră literară. În diferite epoci, de asemenea parțial la mine acasă, se zicea că femeia/copilul nu trebuie auziți, doar văzuți. Eu acum, post trashuială online, aș vrea să fiu invizibilă, să îmi rămână doar vocea, mesajul. Să nu uităm că în spatele Autorului e omul (nu un demiurg, așa cum am învățat la română). Să facem propria muncă emoțională înainte să venim cu verdicte crude. E mai ușor să previi decât să vindeci.
[Fotografie din arhiva Ilenei Negrea.]
Paul Florescu (n. 2000, Suceava) este student al Facultății de Litere, Universitatea din București, în cadrul programului masteral Studii Literare. A participat la colocviul național Bucharest Student Letters Colloquia cu două lucrări: despre poezia lui Fernando Pessoa în 2021, și despre cea a Sylviei Plath în 2022. Este interesat de studiile culturale, filosofie, politici identitare, film și literatură. Descoperă treptat poezia contemporană.
