Mădălina Marinache este redactor în cadrul Anansi. World Fiction, imprint al Grupului Editorial Trei. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București și Masteratul de Teoria și Practica Editării al aceleiași facultăți. Înainte de a ajunge în redacția Anansi a fost redactor la Art Klett, editură specializată în publicarea manualelor și materialelor educaționale auxiliare. Cu mintea mereu deschisă spre a învăța tot mai mult și mai mult, Mădălina este deja, la începutul carierei sale, o profesionistă.
De la interviul nostru anterior ai lucrat o perioadă în redacția Art Klett, iar apoi te-ai alăturat echipei Anansi. World Fiction de la Grupul Editorial Trei. Cum a fost experiența într-o editură educațională și ce a presupus concret?
Țin minte că am ajuns acolo într-o zi de miercuri și primul lucru pe care l-am observat a fost liniștea de redacție, o liniște de care până atunci doar auzisem și care mi-a plăcut. Ce-i drept, i-am prins într-o perioadă aglomerată, pentru că se apropia o licitație pentru manuale, dar pentru mine asta a însemnat că am putut să văd totul din mijlocul acțiunii, nu doar la nivel teoretic. Am lucrat trei zile ajutându-i pe ceilalți cu mici sarcini, iar vineri după-amiază, redactorul-șef de pe atunci, Roxana Jeler, mi-a ținut un crash course într-ale redactării de manual și cred că acela a fost pentru mine un nou început al muncii de redactor.
Am avut două proiecte în perioada Art Klett, un manual de comunicare în limba română, la care am lucrat cu și sub îndrumarea constantă a Roxanei, și un auxiliar, la care am lucrat puțin mai independent. Ar fi multe de spus despre redactarea unui text didactic, privind lucrurile din afară, s-ar putea crede că e material puțin, o lecție are trei-patru pagini, însă tu ajungi să citești lecția aceea tot de trei-patru ori. Miza e întotdeauna alta, pentru că cerințele nu trebuie să fie doar clare și corecte din punct de vedere gramatical, ele trebuie să respecte programa, să se construiască pe textul-suport treptat, de la simplu la complex, să aibă o deschidere interdisciplinară etc. Ah, și exercițiile trebuie să poată fi rezolvate, și de aceea e indicat ca un redactor pe educațional să țină aproape un caiețel sau o agendă, pentru zilele în care nu-i ies exercițiile în gând. 🙂
În același timp, într-o editură educațională, redactorul devine și manager de proiect, ceea ce înseamnă că lui îi revine sarcina de a stabili un calendar de lucru împreună cu autorul și de a ține legătura, de la o etapă la alta, cu toți membrii mini-echipei: autor, tehnoredactor, ilustrator, colegi din departamentul de marketing. În perioada Art Klett, am lucrat într-o echipă din care făceau parte mai mulți redactori, și oricare dintre ei ar fi mai în măsură să-ți vorbească despre propuneri de machetă, indicații pentru desene, manuale digitale și înregistrări în studio (și despre cum e să-ți faci drum prin această mulțime de sarcini când lucrezi la două manuale în paralel). Eu pot să-ți vorbesc despre cum e să fii îndeajuns de norocos încât să întâlnești la primul tău job un redactor-șef care revizuiește tot ce faci și, pas cu pas, te învață tot ce știe, precum și mulți colegi dispuși să-și rupă din timpul lor ca să-ți dea un sfat sau să-ți arate un mic truc al meseriei.
Acum lucrezi ca redactor la Anansi, în echipa coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. Cum ai ajuns acolo și care sunt principalele activități ale fișei postului?
Am ajuns acolo datorită unui om care, în perioada masteratului, a văzut în mine ceva ce eu doar speram să existe și căruia nu-i voi putea mulțumi niciodată îndeajuns, oricât aș încerca.
La început, am lucrat mai mult pe partea de literatură pentru copii, așa că fișa postului a presupus mai mult cărți din colecția Panda decât din Anansi. Redactam cărți pentru copii și, uneori, trimiteam textele la paginare, făceam texte de copertă și țineam legătura cu colegii de la drepturi și cu DTP-istul, pe care îl rugam să ne ierte pentru corecturile de ultim moment, când unul dintre noi vedea o literă în plus sau o ilustrație rătăcită. În timpul ăsta, lucram mereu și la o carte Anansi. Apoi lucrurile s-au mai schimbat și Anansi a devenit pentru mine un full-time job, iar acum activitățile mele arată cam așa: redactez, discut cu traducătorul/traducătoarea, pregătesc textul pentru paginare, mai redactez o dată, apoi aștept BT-ul și învăț de la cei din jurul meu. Și tot așa.
Cum arată acum ziua ta de lucru?
Sfârșitul de an m-a surprins cu Amadoka Sofiei Andruhovîci în șpalt, prima carte de peste 800 de pagini pe care o redactez, așa că zilele mele de lucru, cel puțin în ultima vreme, au semănat unele cu altele. Încep și se termină cu Amadoka. Ceea ce e bine, pentru că e un roman stufos și a meritat să fie redactat șnur.
Știu că mulți oameni care stau de vorbă cu tine aici, pe Book Industry, îți povestesc în acest punct și despre mailurile, ședințele și telefoanele care îi așteaptă în fiecare dimineață, but I’m not there yet. În redacția în care lucrez, Alin și Bogdan au grijă de tot ce înseamnă muncă extra-redactare, din motive evidente, dar și pentru ca eu și Ruxandra să avem timp să citim. Așa că citesc, mă întrerup din citit ca să colaționez corecturi, pe ale mele sau pe cele de BT, ori ca să arunc un ochi peste o copertă înainte să meargă și ea la BT, apoi mă pun iar pe citit. Însă zilele mele nu sunt deloc monotone, dimpotrivă, cred că ăsta-i farmecul începuturilor de drum: totul îți pare nou și în fiecare zi adaugi altceva în portofoliul personal.
Cum au fost începuturile la Anansi, cum te-ai inițiat în metoda lor de lucru? Ai primit un manual intern de redactare, ai lucrat alături de colegi cu mai multă experiență?
Da, am primit un document în Word cu norme de redactare, care cuprinde mai mult detalii tehnice sau preferințe ortografice și de punctuație, lucruri care diferă de la o editură la alta. Pentru celelalte obiective ale muncii de redactor, care nu pot fi trecute pe hârtie și pentru care nu există reguli universale, ne-am înțeles încă din prima zi să vedem cum decurg lucrurile de la caz la caz. Singura regulă a fost că trebuie să colaționez și să am întotdeauna un original sau un martor în față. 🙂
Oricum, din experiența mea, redactarea oricărei cărți, fie că-i Anansi, fie că era Panda, presupune muncă în echipă. În același timp, așa cum multă lume mi-a arătat în anii de master și de muncă, să fii redactor înseamnă, pe scurt, să iei în permanență decizii, iar eu am încercat de la început să găsesc un echilibru între a avea un simț al responsabilității față de propriile decizii și a cere ajutorul colegilor mei. Uneori îmi iese, alteori nu, important este că pot lucra independent (și pot dormi liniștită nopțile) tocmai fiindcă am acest safety net al lecturii de BT din partea lui Bogdan și Alin. În plus, când nu sunt sigură de anumite idei, îmi fac o listă separată de întrebări sau las direct o notă pe marginea textului, iar când unul dintre ei consideră că e necesar, primesc un feedback scris, discutăm împreună pe text, găsim în final o rezolvare. Au avut și încă au multă răbdare cu mine, mă lasă să fur meserie de la ei și vin cu soluția potrivită la o frază după ce eu simt că am epuizat toate variantele, iar pentru toate aceste lucruri le sunt recunoscătoare.
Care este metoda de lucru? Lucrezi la mai multe cărți simultan, te concentrezi pe una singură până primește bunul de tipar?
Da și nu. De obicei am mai multe cărți în lucru, în diferite stadii de redactare, dar nu fac „câte puțin din toate” în fiecare zi. Mă concentrez pe o singură carte câteva zile sau săptămâni la rând, până o termin, și mă întrerup din citit doar dacă apare ceva mai urgent în altă parte. Practic fiecare fază a redactării e foarte bine delimitată, dar procesul în ansamblu nu e unul liniar și oricând poate să apară ceva care să rupă rutina asta a cărții de redactare în șpalt – corectură paginată – bun de tipar. Aș spune că, în general, am o carte la care lucrez în șpalt și alte câteva care sunt într-un stadiu mai avansat (au ajuns deja la traducător/traducătoare, sunt paginate și trebuie să intre în R2, sunt la BT) și, în funcție de prioritățile de la momentul respectiv, migrez de la o carte la alta.
Lucrezi și pe traduceri din limbi pe care nu le cunoști? Cum are loc procesul de redactare atunci?
Da, am lucrat până acum și pe traduceri din coreeană, croată sau ucraineană, printre altele. Folosesc de obicei un martor în engleză, dar mai mult ca o „cârjă”, așa cum îi spune Alin, care mă ajută să mă orientez în text atunci când o imagine mi se pare neclară sau când nu mă prind de anumite realități culturale. Nu poți să ai aceeași siguranță în intervenții ca atunci când cunoști foarte bine limba-sursă, așa că redactarea se mută mai mult pe margini, în secțiunea de comentarii. Inițiez un dialog acolo cu traducătorul/traducătoarea, întreb mai întâi dacă o propoziție apare și-n original, dacă în text e vorba de vizorul ușii sau gaura cheii, dacă un fragment n-ar trebui cumva „să sune” mai puțin neologic și abia apoi fac modificări în text. E mai bine să fii sceptic și să ceri tot timpul părerea traducătorului, care cunoaște originalul îndeaproape, decât să riști ca varianta finală a cărții în română să semene mai mult cu textul altui traducător și mai puțin cu textul autorului.
Care sunt cel mai des folosite instrumente atunci când redactezi?
Clasicele dexonline, DOOM 3, Google Books, The Free Dictionary, uneori și Gramatica limbii române, plus neconvenționalul instrument pe care îl reprezintă prietenii mei care au absolvit Literele, Medicina, Dreptul etc. Ei sunt salvarea mea atunci vreau să mă asigur, de exemplu, că o frază redă corect și în limbaj uzual o anumită realitate, și să știi că dau peste tratamente de canal și personaje implicate în procese juridice poate mai des decât mi-aș dori.
Atât cărțile Anansi de ficțiune, cât și cele de nonficțiune ajung în cele mai variate domenii. Care este cel mai intens efort de cercetare și documentare pe care l-ai făcut pentru redactarea unei cărți până acum?
Îmi vine în minte Civilizația lui Kenneth Clark, pe de o parte, pentru că a presupus o avalanșă de informații despre istoria artei, arhitectură, muzică etc. care pentru mine s-a tradus în multe căutări ale unor termeni de specialitate și fact-checking la greu. Pe de altă parte, originalul era neclar pe alocuri, iar traducătoarea a observat și unele scăpări, care apăruseră, probabil, odată cu transcrierea scenariilor și pe care ea le-a corectat tacit (erau încurcate numele unor personaje biblice, niște citate erau reproduse inexact, chestii de genul ăsta). Așa că m-am văzut nevoită să recitesc de mai multe ori același paragraf ca să înțeleg ce spune Clark acolo și uneori am urmărit pe Youtube secvențe din serialul televizat ca să le pot compara cu secvențele corespunzătoare din carte. Și cumva toți acești factori au dus la o muncă de redactare mai sinuoasă decât de obicei.
Cum a decurs până acum relația cu traducătorii textelor lucrate? Discutați pe redactare, negociați fraze sau cuvinte? Cum ajungeți la calea de mijloc?
Da, odată ce pun punct unei redactări, primul lucru pe care-l fac e să îi scriu traducătorului sau traducătoarei și să îi trimit textul lucrat pe mail. Cel mai des comunicăm la distanță, tot pe mail sau direct pe șpalt, în Word, dar am lucrat și cu un traducător care mi-a propus să ne întâlnim. A fost o ocazie bună să mai ies din rutina cititului, am putut să povestim despre anumite părți din roman, să venim cu idei și să ne argumentăm ideile, iar în final să găsim împreună cea mai bună variantă.
Știu că la un moment dat am rămas blocați la un cuvânt, aveam nevoie în traducere de denumirea specifică a unui acoperământ de cap purtat de preoți și el a început să-mi explice cum arată și când e purtat, eu i-am spus că va trebui să caut, iar el m-a întrebat atunci dacă n-aș vrea „să sune un preot”. Am crezut că glumește, așa că doar am râs și i-am spus, așa, reținut, că „da, ar fi fost bine”. Dar el chiar a scos telefonul și a sunat un preot, iar toată faza mi s-a părut foarte simpatică, pentru că mi-a amintit cât de mult e nevoie și de componenta asta umană în munca de traducere și redactare, odată ce nu mai ești doar tu, singur cu textul.
Cred că relația cu traducătorii cu care „am negociat” la distanță a decurs la fel de bine, pentru că și în acest caz ajungem de multe ori să purtăm un dialog pe marginea textului (la propriu): într-un loc explic de ce am simțit că e nevoie să reformulăm, într-altul propun o variantă, iar ei îmi răspund la fiecare comentariu sau adaugă altele, și tot așa. Nu știu dacă există o formulă pentru a ajunge la calea de mijloc, principiul după care mă ghidez eu e acela că vreau să-mi fac munca și, în același timp, să respect munca celuilalt, să ofer o lectură atentă și „avizată” fără să pară că-mi apropriez traducerea. Bănuiesc că lucrul ăsta se simte și poate de aceea colaborările au mers atât de bine până acum.
În interviul pe care l-am făcut, Alin Croitoru, redactor-șef la Anansi, povestea cum, la o reeditare, a întâlnit o traducere mai veche din rusă mult îmbogățită față de textul original. Ai dat peste traduceri din acestea, cu poveste? Care sunt cele mai neobișnuite experiențe de până acum?
Am avut o traducere cu poveste, doar că nu era vorba despre traducerea noastră. Când am redactat Iepurele blestemat al Borei Chung, m-am bazat pe un text intermediar, adică pe traducerea în engleză a cărții, și, dacă n-aș fi primit mai întâi o listă de observații de la doamna Iolanda Prodan, aș fi crezut, nu știu, că cineva se joacă cu mintea mea. Am găsit în traducerea în engleză tot felul de diferențe care schimbau surprinzător de mult sensul povestirilor: fraze finale inversate, personaje care apăreau cu genul schimbat sau care nu existau deloc în originalul coreean. Într-un loc, proprietarul restaurantului din original se dedublase și devenise în engleză proprietară de restaurant, alături de soțul ei. Deci… da, așa cum spuneam mai sus, uneori traducerile în alte limbi nu rămân fidele originalului și atunci dialogul cu traducătorul e cu atât mai necesar.
Ai un top trei al celor mai solicitante redactări de până acum? Dar unul al celor mai satisfăcătoare?
Nu știu dacă pot să aleg, faza e că după primele 20-30 de pagini ajung să mă atașez într-un mod ciudat de cartea la care lucrez și, de obicei, cele mai solicitante redactări sunt și cele cu care mă mândresc cel mai mult. În final, contează că țin în mână o carte la care știu că am contribuit și eu, iar cele mai bune momente pentru mine vin abia după redactare, când, de exemplu, un traducător e mulțumit de felul în care am lucrat împreună sau când o carte prinde târgul și o pot recomanda altora.
Așa că-ți propun să facem așa: un top trei al celor mai solicitante și mai satisfăcătoare redactări de până acum. Ar fi Radio Noapte, de Iuri Andruhovîci, Păsări migratoare, de Fernando Aramburu și Dostoievski îndrăgostit, de Alex Christofi.
Recitești din cărțile la care ai lucrat sau te ții departe de „tentația” de a găsi, postfactum, soluții mai bune pentru un fragment sau altul?
De obicei încerc să mă țin departe, dar mi s-a întâmplat de mai multe ori să închei o redactare și abia mai târziu să găsesc, într-o carte pe care o citeam la muncă sau în timpul liber, o expresie, denumirea unui obiect sau pur și simplu un mic artificiu stilistic care ar fi mers foarte bine și în cealaltă parte. În plus, le mai răsfoiesc când apar în librării sau le văd la târg, dar recunosc că atunci scopul meu e mai puțin nobil. Așa că, dacă mă vezi vreodată citind super concentrată o carte Anansi în public, să știi că de fapt vreau să te conving s-o citești și tu.
Ai absolvit masteratul de Teoria și Practica Editării de la Facultatea de Litere a Universității din București. Cât de mult te ajută sau cât de mult aplici din cele aflate, învățate acolo în activitatea de zi cu zi?
Mă ajut în fiecare zi de ceva ce-am învățat la master, când redactez o notă de subsol, când verific capetele de rând, când citesc un text de copertă – practic tot felul de lucruri mici, care poate trec neobservate pentru unii cititori, dar care pentru mine contează foarte mult pentru că le-am aflat de la profesorii mei și știu că vor face cartea mai bună. Să șoptesc o frază, să hotărăsc ce păstrez și ce tai, toate lucrurile despre care mai povesteam la primul interviu rămân valabile și la job, așa cum erau și în „simulatorul” de la TPE. Și odată cu lucrurile mici se deprind și cele mai mari: atenția la detalii, seriozitatea cu care citesc un text, și altele.
Masteratul m-a pregătit cu siguranță pentru munca de zi cu zi într-o redacție, și de educațional, și de ficțiune, știam la ce să mă aștept și nu am avut parte de prea multe surprize. Singura diferență majoră e că la ateliere poți să exersezi pe text și să faci brainstorming oricât de mult vrei, pe când în „lumea reală” lucrezi de fapt doar 50% pe text și 50% cu oameni, sau cam pe-acolo, iar cu timpul îți dai seama că pentru fiecare carte există o listă diferită de priorități și trebuie să înveți și tu să-ți mai dozezi intervențiile și energia.
Ești o cititoare eclectică, așa cum spuneai în interviul anterior. Ce cărți pentru lectura de plăcere se găsesc acum pe biroul sau pe noptiera ta?
Cred că acum mă aflu într-o altă fază a traseului meu de cititoare, pentru că în ultimul an, cel puțin, am citit mai mult literatură contemporană străină, dar în 2025 mi-am propus să-mi re-lărgesc orizonturile. Deocamdată, pe noptiera mea se găsesc Cioburile de Bret Easton Ellis și Tristul tigru de Neige Sinno, iar în aplicația de pe telefon, Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina, pentru că în unele seri ochii mei nu mai duc și prefer „să ascult” cărțile pe care le citesc.
[Fotografiile fac parte din arhiva personală a Mădălinei Marinache.]
