Laura Câlțea coordonează imprintul de nonficțiune, ORION, al editurii Nemira, unde până acum câțiva ani a condus colecția Nemi, dedicată literaturii pentru copii. Blogul unei cititoare de cursă lungă este locul unde Laura scrie în special despre cărți din 2014 și-n jurul căruia a creat o comunitate de cititori. Organizează și moderează cluburi de carte și a scris la rândul său o carte, teza ei de doctorat, A juca sau a fi jucat: Ingmar Bergman și șahul cu moartea. Colecționează creioane, are un superfotoliu de citit și știe tot ce mișcă-n lumea editorială românească. Și, deși zice că nu citește toate cărțile din lume, sunt sigură că nu e chiar așa.
Publici cărți, citești cărți, promovezi cărți, vorbești cu oameni despre cărți. Ce faci în timpul tău liber?
Dacă e chiar timp liber, citesc. Dacă e timpul pe care-l petrec făcând altceva decât să țin o carte în mână sau să stau la laptop, înseamnă că stau cu familia, gătesc, aranjez prin casă, mă uit la filme și tricotez (activitățile astea merg doar împreună, m-am dus odată și la cinema cu un pulover la care tricotam), fac cumpărături, mă plimb. Știi tu, fac și eu ce fac toți supereroii.
Când și cum ai început să lucrezi la Nemira?
Am început să lucrez la Nemira în toamna lui 2015, după ce, cu un an înainte tot încercasem să mă angajez în industrie, dar nu am reușit, așa că am decis să stau un an acasă (susținută de mama și prietenul meu de atunci, acum soț) și să-mi dedic timpul unui blog de cărți. Așa am devenit cunoscută în industrie și, după un an, n-am mai căutat eu de lucru în edituri, m-au căutat editurile pe mine, iar prima a fost Ana Nicolau, directoarea Editurii Nemira, care mi-a dat un mesaj să ne vedem și mi-a propus să coordonez colecția de cărți pentru copii, Nemi. Inițial am fost un pic dezamăgită și ușor sceptică pentru că, dintre toate felurile de cărți, cele pentru copii mă interesau (pe atunci) cel mai puțin. Însă Ana mi-a lăsat timp la dispoziție să mă gândesc, am avut mai multe discuții, mi-a tot arătat ce ar presupune și m-am obișnuit cu ideea, gândindu-mă că de undeva tot trebuia să încep. Până la urmă, n-a fost așa o alegere proastă, din contră, cărțile pentru copii sunt extrem de diverse și cu tot felul de detalii de care trebuie să ții cont (de la fonturi, ilustrații, hârtie de tipar, traducere etc. etc.) și a fost chiar mai bine că am început așa.
Cum ia naștere o nouă colecție? Studiu de caz: ORION.
ORION a luat naștere nu în 2021, ci în 2018. După 3 ani la Nemira, Nemi deja era o colecție formată și cu o identitate a ei, așa că, atunci când a fost vorba să acordăm o atenție specială cărților de nonficțiune, m-am oferit să coordonez eu noua colecție. Între timp, am rămas însărcinată și, deși am crezut că după câteva luni mă voi întoarce la lucru, am luat o pauză de aproape doi ani, timp în care și lumea a luat o pauză mai mare din motive de pandemie, așa că abia în vara lui 2020 am reluat discuția cu Ana și am decis să mă reîntorc din toamnă și să încep lucrul la noua colecție.
Am început prin a mă pune din nou la curent cu noutățile editoriale. În concediul de maternitate urmărisem, de pe bară, noutățile de la noi și din afară, îmi făcusem liste de cărți, de tematici, de edituri, dar era nevoie de o documentare mai serioasă, așa că am luat la rând cataloagele editurilor și agenților, dar și backlistul editurii și am început să creionez câteva direcții. Coordonarea unei colecții e o treabă care începe de la un om cu o viziune, însă nu se oprește la el, așa că din septembrie 2020 până prin februarie 2021 am avut și o grămadă de ședințe cu colegii din departamentele de marketing, PR, Social Media, vânzări, redacție, design. E o muncă de echipă pe care e important s-o gestionezi cum trebuie ca să iasă bine. Eu sunt coordonatoarea colecției, însă în spatele meu se află munca a nenumărați colegi care nu sunt mai deloc vizibili, dar a căror contribuție e foarte importantă.
Cum are loc procesul de selecție a titlurilor?
În primul rând, trebuie să știi foarte bine ce vrei să publici, dar și ce se vinde pe piața pe care activezi. Fiecare editor are listele lui ideale, dar listele astea nu se regăsesc (cel puțin nu în totalitate) și în listele cu cărțile pe care le publică. Selecția începe de la cataloagele trimise de edituri și agenți, dar și de la documentarea făcută pe net sau prin alte cărți. Apoi mai sunt sugestiile pe care editurile și agenții ți le trimit, dar și manuscrisele autorilor români trimise direct la editură, fără intermediari. Uneori vezi într-un catalog o carte care ți se pare interesantă și ceri să vezi manuscrisul, alteori identifici o temă care pare de interes pentru cititori și atunci cauți tu cărți pe tema respectivă, iar alteori cauți cărți care ești convins că vor fi interesante pentru publicul pe care ți l-ai creat, cărți care îți plac ție, ca citor și ca editor, și crezi că vor avea succes. Sunt multe variabile care trebuie luate în considerare, dar două dintre cele mai importante sunt calitatea conținutului și interesul publicului. Sunt cărți pe care le publici pentru că mizezi pe succesul lor comercial și cărți pe care le publici cu dorința de a educa publicul. Ideal ar fi ca cele două să meargă în paralel, dar, de obicei, sunt direcții diferite.
Care sunt următorii pași până la publicarea cărții și cum te implici în aceștia?
După alegere (este, mai întâi, alegerea mea, care apoi este validată sau nu în ședințele editoriale la care participă mai multe departamente), cartea este cumpărată (agentului i se face o ofertă care poate fi sau nu acceptată), apoi dată în traducere, redactare, corectură, paginare, revizie și trimisă la tipar. În paralel, se lucrează la copertă și la campaniile de promovare. Eu mă implic în toți pașii, de la alegerea traducătorului, redactorului și corectorului, până la copertă, direcții de promovare și vânzare și trimis la tipar.
Judeci o carte după copertă ca editor? Dar ca cititor? Cine decide cum să arate o copertă ORION?
Da, sigur că da. Doar că în momentul în care cartea are o copertă, e posibil ca eu s-o fi citit deja, așa că nu mă mai influențează foarte mult. Unul dintre pașii de publicare a unei cărți, și pe care cititorii nu-l știu, cel puțin nu foarte bine, este că, de foarte multe ori, cărțile se citesc și se cumpără înainte de a avea o formă finală. Poți cumpăra chiar și ideea unei cărți. Un autor poate propune să scrie în următorii 2 ani, să zicem, o carte de psihologie, dezvoltare personală, un memoir, o carte de astronomie etc., și-ți poate prezenta un plan despre cum va arăta și un capitol (uneori nici atât) și să te convingă să cumperi drepturile. Până ajunge cartea la momentul de a avea și o copertă, pentru tine deja nu mai e o noutate.
Dar, evident, nimeni nu poate citi toate cărțile și să fie la curent cu tot, așa că mai sunt cărți pe care le văd direct la lansare sau pe site-urile librăriilor și primul lucru care atrage atenția este coperta. Mie nu mi-e indiferentă coperta unei cărți, așa că, da, judec o carte și după copertă și ca editor, și ca cititor. Și toți oamenii din industrie fac asta pentru că, cu timpul, îți dai seama de multe aspecte ale cărții, cum ar fi genul, care e cel mai evident, doar privind coperta. Ca cititor cred că o copertă mă poate păcăli mai mult decât ca editor, pentru că o copertă frumoasă mă poate face să cumpăr o carte fără s-o citesc. Ca editor nu am cumpărat niciodată o carte pe care să n-o citesc sau despre care să nu știu măcar câteva lucruri (apropo de ce spuneam mai sus despre cărțile cumpărate în stadiul de proiect).
Copertele ORION sunt lucrate, în primă fază, de mine și de colegul de la design, apoi ajung și la restul colegilor care le pot aproba sau nu sau care vin cu diferite observații și apoi sunt trimise la aprobare externă sau autorului. Din fericire, lucrez cu un ilustrator deosebit de talentat (Alin-Adnan Vasile), așa că ăsta e un proces destul de lin, nu ni s-a întâmplat să nu ni se aprobe coperte.
Câți oameni din editură lucrează la o carte cum sunt cele din Orion? Și cât durează facerea asta?
Păi, într-o măsură sau alta, cam toți lucrează, fiecare pe bucățica lui. Mai întâi sunt colegii de la departamentul de drepturi de autor, care intermediază dialogul cu editura/agentul/autorul. Ei sunt cei care se asigură că primim manuscrisele, cei care fac oferta, semnează contractele și ne oferă toate fișierele și detaliile tehnice necesare ca să lucrăm cartea. Apoi sunt traducătorii, redactorii și corectorii (mulți dintre ei colaboratori externi), un coleg din departamentul DTP (cei care fac paginarea cărții), designerul coperții și al materialelor promoționale, directorul de producție (care ține legătura cu tiparul, alege hârtia și are grijă de calitatea produsului finit), departamentul de marketing&PR (care alege modalitățile și canalele de promovare), departamentul de vânzări (care ține legătura cu librăriile și are grijă de prezența cărților în librărie și prezentarea lor făcută librarilor), și, nu în cele din urmă, colegii de la depozit. Deși nu se vede, o contribuție importantă o au și departamentele mai birocratice, precum secretariatul, financiarul și contabilitatea, ale căror nume nu apar nicăieri în carte, dar care ne ajută pe toți să ne facem treaba bine. Și, evident, deasupra tuturor este managerul general care ne coordonează pe toți și al cărui cuvânt în luarea deciziilor are cea mai mare greutate.
Care sunt instrumentele tale când îți pui pelerina de redactor?
În primul rând, un birou imens ca să-mi încapă toate „instrumentele” pe el, adică: laptopul, tableta de citit, tableta de scris, dicționarul străin de care am nevoie, de obicei, englez sau francez, DEX-ul, DOOM-ul și o agendă pentru notițe. Pe laptop verific diferite informații, pe tableta de citit urmăresc textul original, pe tableta de scris fac notițele și corecturile, în dicționar, DEX și DOOM verific forma și înțelesul corect al cuvintelor atunci când am dubii, iar pe agendă îmi notez diferite lucruri care trebuie unificate în tot textul (o formă anume a unui cuvânt, de exemplu, sau scrierea cu italice sau cu ghilimele a replicilor etc.) sau lucruri asupra cărora nu sunt sigură și ori vreau să revin, ori vreau să le discut cu un coleg mai priceput. Am vrut odată să mă dau mare pe FB și am pus o poză cu biroul meu și toate instrumentele astea ca să arăt cum lucrez eu când redactez, dar am șters-o de urgență după o oră, când m-a sunat disperată Marilena Iovu [agent literar], care văzuse într-un colț al pozei (deși foooaaarte clar) toate datele unui card de cumpărături pe care le scrisesem pe un bilețel ca să nu mă mai ridic mereu să-l iau din portofel. Să-mi fie învățătură să mă mai dau mare pe FB!
Cum decizi în ce tiraj să scoți un titlu sau altul?
Asta nu e o decizie pe care o iau doar eu, ci se ia în urma unei discuții cu celelalte departamente (marketing și vânzări, în principal). Atunci când propun o carte pentru a fi publicată, eu sugerez un tiraj (de cele mai multe ori ideal), având la bază succesul altor titluri sau (de cele mai multe ori) dorința mea de a convinge colegii că e un titlu care merită să fie luat. În primul rând, sunt niște calcule aici care iau în considerare toate cheltuielile pe care le ai cu o carte și care-ți arată cam care ar fi tirajul care ți-ar asigura ție recuperarea costurilor și, de preferință, și un eventual profit (eu îi zic „excelul magic”). Calculele astea sunt cele care sunt luate, în primul rând, în considerare atunci când se stabilește tirajul unei cărți. Asta ar fi regula. Excepția e când ai mare încredere într-un titlu și atunci hotărăști să nu faci, să zicem, un tiraj de 2000 de exemplare (care e oarecum norma pe la noi, deși nu la toate cărțile), ci direct unul de 10 000 (care indică o doză de curaj și optimism pe la noi, iar câteodată de vitejie). Uneori, alegi să începi cu 2000 ca să testezi piața și apoi, dacă într-o lună nu mai ai cărți în depozit, poți să continui cu un tiraj mult mai mare. Dar asta e o decizie care implică mai multe departamente, uneori nu doar din editură, ci și din librării. Librarii sunt ținuți la curent cu planurile editoriale și ei pot cere ca un titlu să le fie livrat în mai multe exemplare și feedbackul lor influențează tirajul. Dar asta se întâmplă, de obicei, la titlurile foarte comerciale și care au un mare succes și pe piețele internaționale.
Ce urmează după ce un manuscris cu bun de tipar este trimis la tipografie?
În primul rând, te rogi să nu fi scăpat nici o greșeală (chiar dacă e inutil în faza asta, evident). Tiparul durează, în condiții normale (adică atunci când nu se trimit manuale și buletine de vot la tipografii, și nici nu e Crăciun sau Paște), cam două săptămâni. Nu mai e mare lucru de făcut în răstimpul ăsta, de obicei se dă drumul la promovarea pe canalele sociale, se trimit fragmente în avanpremieră ca teasing, iar editorul uită prin ce chinuri a trecut cu cartea abia trimisă la tipar și o ia de la capăt cu alta.
Ce criterii trebuie să îndeplinească o carte publicată pentru a fi considerată o investiție bună?
Dacă este o întrebare care conține cuvântul „investiție”, atunci cel mai important criteriu este cel financiar. Multă lume nu conștientizează că editurile sunt, de fapt, afaceri, iar succesul lor depinde de succesul de vânzare al cărților pe care le au în portofoliu. De fapt, cunosc mulți cititori care vorbesc depreciativ referitor la acest aspect comercial al producției editoriale. O investiție bună nu e doar cartea care se vinde suficient cât să-și acopere costurile, ci cea care se vinde suficient de mult cât să facă și profit. Asta înseamnă că o carte ar trebui să depășească acel prag de 1000-2000 de exemplare al tirajelor medii și să ajungem să socotim nu în mii de cărți vândute, ci în zeci de mii (măcar în zeci de mii, e greu să visez mai departe de atât în momentul ăsta).
Diferă lucrurile acum față de ce se întâmpla când coordonai Nemi?
Da, diferă multe lucruri: am un alt public-țintă, mai puține cărți cu ilustrații, dar cu mult mai mult text, am doar cărți de nonficțiune, adică cu un conținut a cărui corectitudine trebuie verificată, motiv pentru care, pe lângă traducătorul, redactorul și corectorul potrivit, trebuie să aleg și un referent pentru fiecare carte, cineva care să aibă o lectură de specialitate și care să semnaleze eventualele derapaje. Pe de altă parte, simt că, într-adevăr, aici e locul meu, asta e ceea ce sunt potrivită să fac. Mă mișc cu mai multă naturalețe printre cărțile de nonficțiune pentru adulți, decât o făceam cu cele pentru copii. De asemenea, simt că am o responsabilitate și mai mare. Chiar dacă și la Nemi una dintre componente a fost mereu educarea publicului, acum miza e mai mare pentru că și cărțile sunt mai complexe, iar asumarea conținutului implică o și mai mare responsabilitate.
Deși până acum colecția ORION conține mai ales cărți în traducere, ai colaborat și cu astronomul român Adrian Șonka. Și când coordonai Nemi ai lucrat cu numeroși autori români, fie ei scriitori sau ilustratori. Care e mecanica relației editor-autor român? Ți-a făcut vreunul zile fripte?
Ca și la Nemi, mi-am propus să fie întotdeauna și autori români la ORION și deja am în lucru mai multe proiecte pentru anii următori, nu-mi doresc doar o colecție de traduceri. Însă, cum ziceam, astfel de proiecte iau mult timp până sunt duse la îndeplinire și va mai dura puțin până o să pot vorbi despre ele.
E dificil și provocator să lucrezi direct cu autorul, într-adevăr. Sunt două perspective diferite care trebuie să ajungă la un numitor comun: autorul care își dorește să scrie o anumită carte, într-un anumit fel, și editorul care trebuie să aibă grijă și de dorințele autorului, dar și ca acea carte să se vândă. Cu un autor român lucrezi mult mai îndeaproape, practic, totul e o negociere, orice modificare trebuie să se facă cu acordul lui. În proiectele pe care le inițiez cu autorii români, eu sunt și cea care le redactează cărțile, adică am grijă să fie într-o formă literară frumoasă și îngrijită și fac și recomandări acolo unde mi se pare că lucrurile nu sunt suficient de clare și de bine așezate. La fel și cu ilustratorii: un proiect nu ți-e trimis la final, ci în timp ce este lucrat și poți oferi sugestii sau poți discuta ce formă e mai potrivită pentru o anumită poveste.
Sunt două feluri de proiecte pe care le poți avea ca editor; unul este cel în care autorul îți trimite un manuscris, tu îl citești, faci observații și sugestii, le discuți cu autorul și apoi publici cartea. Celălalt este când editorul găsește o persoană care are ceva interesant de spus într-un domeniu sau altul și îi propune să scrie o carte. Așa am procedat, de exemplu, cu autori ca Adrian Șonka sau Simona Antonescu, către care eu am fost cea care a mers cu idei de proiecte, iar ei au fost de acord și au acceptat să scrie. Am urmărit proiectele făcute împreună cu ei pas cu pas și, când am considerat că e cazul, le-am și sugerat diverse modificări. Este foarte interesant să faci astfel de cărți, pentru că, efectiv, vezi mintea creatoare la lucru, îți dai seama câte posibilități infinite de a spune o poveste se află în mintea unui scriitor. Mie mi se pare un privilegiu.
Cât despre zile fripte, să zicem că fiecare carte vine cu provocările ei. Nu cred că am avut cărți la care să nu am emoții cât de mici. Că e vorba de o copertă a cărei aprobare nu mai vine și tu trebuie s-o trimiți în tipar, că e vorba de un autor sau un traducător care-și depășește termenul-limită, că e vorba de o tipografie care nu mai are fix hârtia de care ai tu neapărat nevoie, mereu intervine câte ceva. Nu m-am certat iremediabil cu nici un autor până acum, dar au fost cazuri în care lucrurile păreau că vor lua o turnură nefericită. De exemplu, când lucram la Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat, a fost super dificil să obținem permisiunea de a face ilustrația lui Shrek. Iulian Tănase se folosise de fragmente de text din film și, la un moment dat, apăreau și două personaje în poveste pe care nu aveai cum să nu le ilustrezi și nu te poți folosi de o astfel de imagine cu drepturi de autor fără permisiune. Luni de zile am trimis mailuri agenților, timp în care am lucrat și cartea pentru că deja o anunțasem, ajungând la momentul în care toată cartea era ilustrată, însă nu primeam nici un răspuns privind acordul. Și atunci l-am sunat pe Iulian și l-am întrebat dacă ar putea să modifice finalul pentru că altă soluție chiar nu aveam, iar el, după ce s-a gândit puțin, a zis că nu acceptă să modifice nimic, pentru că asta e forma pe care a dat-o poveștii lui și nu alta și că mai bine renunță la carte decât să-i facă alt final, ceea ce, pentru mine ca editor, era o problemă pentru că deja investiserăm în acest proiect. Din fericire, ăsta a fost și momentul în care a venit acordul să folosim imaginea lui Shrek în carte, așa că totul s-a rezolvat cu bine, n-am ajuns nici la ceartă, nici la renunțarea la proiect.
Care este proiectul editorial de care ești cea mai mândră?
Nu știu dacă pot alege doar unul. Cred că cea mai mare plăcere a fost să lucrez la cele două proiecte amintite mai sus, cu Adrian Șonka și Simona Antonescu, cele pe care le-am inițiat eu. Astea sunt cele mai dificile, dar și cele mai satisfăcătoare. Am în plan multe proiecte noi și pentru ORION, deocamdată doar în stadiul de idee, dar sper să se îndeplinească. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le înveți în meseria de editor este răbdarea. La o carte se lucrează, în mod normal, minimum un an, dar de obicei chiar și mai mult. E bine să înveți din timp să fii răbdător și tenace, pentru a putea duce la bun sfârșit proiectele.
Există lucruri de neîndreptat atunci când lucrezi într-o editură?
Există, da, greșeli mari, iar cele mai mari sunt cele pe care le descoperi după ce cartea a venit din tipar. Oricât de sigur ai fi că ai lucrat bine o carte, momentul BT-ului e mereu stresant pentru că știi că, din momentul ăla, nu prea mai ai cale de întoarcere. Există greșeala de a investi într-o carte care se dovedește a fi un eșec de vânzări, dar aici cred că e mult spus greșeală, pentru că orice carte publicată e un pariu asumat. Sunt foarte puține cazurile când ai certitudinea că mergi la sigur, pentru că gusturile publicului sunt mereu surprinzătoare. De cele mai multe ori, o astfel de greșeală este, mai degrabă, un prilej de a învăța ceva. Ar mai putea fi și cazul în care publici un autor care se dovedește a fi, ulterior, controversat. Dar și aici e mult spus greșeală, pentru că oamenii se schimbă și nu poți fi responsabil pentru felul în care evoluează cineva. Există și în lumea noastră mică, literară, scandaluri și greșeli de neîndreptat, dar cred că cele mai multe se petrec în cerc restrâns.
În interviul pe care l-am făcut cu Alex Moldovan, zicea că traducerile din literatura pentru copii pe care le-a făcut l-au ajutat să-și dea seama ce să nu includă în textele lui. Tu ești la curent cu tot ce e nou în lumea editorială românească și o cunoști îndeaproape cu bune și cu rele. Ai vreo colecție de „așa-nu-uri” pe care să le aplici în cărțile pe care le editezi?
Cu toți avem „așa-nu-urile” noastre pentru că ele, de fapt, sunt opțiuni și reguli interne pe care fiecare editură le urmează. Poți alege să folosești perfectul simplu ca timp al narațiunii, pentru că așa este considerat literar în limba română, sau poți alege să nu o faci și să folosești perfectul compus, care e mult mai natural și nu e simțit atât de învechit. Oricare dintre cele două opțiuni este corectă gramatical, însă stilistic sunt diferite și reflectă o anumită viziune (a traducătorului, a redactorului, a editorului etc.). În literatura pentru copii sunt multe lucruri controversate, de exemplu, opțiunea de a „îmblânzi” hollywoodian violența basmelor tradiționale pentru copii (care, de fapt, nu erau chiar pentru copii) sau cea de a lăsa violența și conflictele la locul lor pentru că psihicul nostru are nevoie de aceste conflicte și, mai ales, de rezolvările lor. La fel, și asta e tot o opțiune, e dificil de spus ce e corect și ce nu.
Personal, eu nu suport cărțile care nu au măcar o pagină albă la final ca să pot scrie notițe. Mi se pare un barbarism când văd paginile umplute până la ultimul rând al ultimei foi. Nu suport cărțile cu margini înguste, din același motiv, am nevoie de măcar doi centimetri ca să pot face notițe, să pun un semn de exclamare, de întrebare, un smiley face. Am obiceiul să citesc cu creionul în mână, și ca să fac notițe, și ca să corectez greșelile atunci când le găsesc (defect profesional, n-o să mă dezvăț vreodată). Am zeci de creioane acasă și cumpăr întruna, pentru că mereu le uit prin câte-o carte pe care n-o termin de citit, dar sper s-o reiau cândva.
Ai creat o comunitate de cititori în jurul blogului tău de cititoare. Feedbackul pe care l-ai primit de-a lungul anilor la cărțile povestite sau recomandate acolo ți-a influențat alegerile ca editor?
Da, sigur că da, sunt mereu atentă la preferințele cititorilor, la criticile lor, la întrebări, la toate discuțiile care se nasc în jurul cărților. Părerile lor mă influențează în primul rând pe mine ca cititor, dar și ca editor, deși într-o mai mică măsură. Cum am mai spus, în momentul în care o carte ajunge la cititori, pentru editor e posibil să fie deja prea târziu ca s-o mai cumpere, în primul rând pentru că e posibil să i-o fi luat altcineva înainte încă din faza de manuscris, în al doilea rând pentru că până cumperi tu cartea, o traduci, o redactezi, o corectezi, o tipărești, poate să treacă atât de mult timp încât lumea să nu mai fie interesată de ea (în cazuri extreme se poate să lucrezi o carte în regim de urgență, între 2 și 6 luni să zicem, dar nu e indicat și nu poți face asta ca normă, ci doar ca excepție; ai nevoie de minimum un an ca să lucrezi o carte bine).
Blogul tău mi se pare un fel de monitor oficial al pieței de carte românești. Urmăresc articolele cu noutățile lunare cu regularitate, la fel cum sunt cu ochii și pe pagina de Facebook, unde apar cărțile în pregătire. Cum reușești să menții echilibrul între cititorul/bloggerul Laura și editorul Laura, parte a unei edituri? Cum de nu se vede badge-ul?
Mă bucur că ți-e de folos articolul de noutăți pentru că, având timpul tot mai limitat, m-am gândit de multe ori să renunț la el, dar mereu vine câte cineva care spune că-i e de folos și atunci continui. De altfel, mi-e folositor și mie să petrec un weekend întreg doar uitându-mă pe descrieri de cărți și să am, la final, un tablou închegat a ce s-a mai publicat pe la noi și prin alte părți. Informația se sedimentează cu totul altfel când scrii ceva, decât când doar frunzărești pagini web.
Poate pentru că aproape încă de la început am dus în paralel și blogul și munca de editor acum mi se pare natural să continui tot așa. Sunt momente când e dificil să fac alegerea, însă cred că am reușit să rămân pe blog doar cititoare, nu și editor. Pe blog postez destul de rar cărțile la care lucrez sau detalii din munca mea de editor, deși am observat că sunt de mare interes printre cititori. Pe de altă parte, editorialul nu e o afacere ca altele în care trebuie să-ți declari loialitatea eternă față de un produs. Nu e același lucru cu un sistem de operare, un telefon sau o mașină. Când citești cărți, citești pentru că te interesează subiectul, autorul, povestea, nu neapărat pentru că scrie pe copertă Nemira, Humanitas sau Polirom. Te interesează și asta, evident, pentru că fiecare editură are un portofoliu specific și colecții bine definite care își creează un public fidel, însă dacă pe tine te interesează Evul Mediu sau genetica vrei să fii la curent cu toate cărțile care se scriu în domeniu, așadar editura e importantă doar într-un plan secund. În plus, să lucrezi în domeniul editorial este o muncă de echipă și nu se rezumă doar la echipa ta. E un efort constant de educație pe care fiecare editură îl face într-un fel sau altul, iar motivul pentru care sunt și blogger, și editor este că vreau să fac parte și eu din acest efort colectiv. Pe de o parte public la Nemira cărți care mi se par valoroase, pe de alta postez pe blog cărți valoroase de la alte edituri. Din punctul meu de vedere, nu e nici o contradicție aici și, dacă nu se vede „bagde”-ul de editor Nemira, e cu atât mai bine.
Ce i-ai recomanda cuiva interesat de o carieră în domeniul editorial românesc? Cum ar trebui să se pregătească, ce și unde să studieze?
Într-o editură pot lucra și oameni cu studii filologice la bază (Litere, Limbi Străine, Istorie, Filozofie, Psihologie, Sociologie), dar și oameni cu studii tehnice (ASE, Informatică, Drept), doar că în departamente diferite. Este o muncă pe care o faci neapărat de plăcere, nu cred că ai cum altfel, așa că te poți oricând reprofila dintr-un alt domeniu, mai ales dacă ești un om căruia îi place să discute ore în șir despre forma corectă a unui cuvânt.
Parafrazând o întrebare din chestionarul cititorului de cursă lungă, cu ce editor din lumea largă ai ieși la o bere, în puținul timp liber de care vorbeam mai sus?
Editorii sunt personaje cvasi-anonime, cititorii rar apucă să-i cunoască pentru că munca lor se desfășoară mai degrabă în umbra cărții și a autorului. Eu sunt cunoscută ca editor la noi pentru că am devenit cunoscută ca blogger, dar sunt mulți colegi editori care aleg să nu vorbească despre munca lor și față de care uneori mă simt prost pentru că mă afișez așa de mult. Însă și asta este o opțiune, acum nu cred că aș mai putea altfel. Am avut ocazia la târgurile de carte internaționale să ies la masă sau la băut cu tot felul de editori din lumea întreagă. Am în memorie cine interminabile în care se vorbea într-o engleză cu tot felul de accente și de la care n-aș mai fi plecat în ciuda oboselii crunte de peste zi și a faptului că a doua zi mă aștepta o oboseală asemănătoare. Nu aș da nici un nume aici, aș lăsa doar imaginea unui mic restaurant tradițional italian, alături de o agentă elvețiană, doi scriitori germani care veniseră la târg cu rulota în care îi așteptau doi căței pentru care am strâns resturi de mâncare pe sub masă toată seara, un editor italian, un altul francez, unul indian și câți or mai fi fost, și o discuție din care nu mai țin minte nimic decât certitudinea că există infinit de multe povești frumoase în viață și în literatură și că oboseala nu e nimic în comparație cu frumusețea unei astfel de seri.
Și dac-ai tricota un pulover cu luminițe, ca acela celebru, pe care l-ai primit cadou, ce personaje ai prinde printre ochiuri?
Pf, aș strica toată distracția cu ce personaje aș pune eu acolo. L-aș pune pe Zorba al lui Kazantzakis și/sau Lordul Henry Wotton al lui Oscar Wilde. Cu câte-o replică agățată, evident. Din fericire, nu știu să fac pulovere din astea, așa că la următorul târg vin tot cu sclipicenia de Crăciun cu brazi și reni.
