Ioana Văcărescu este redactor-șef la Corint Junior. Până nu de mult, a lucrat în cadrul Grupului Editorial ALL, unde a fost redactoră și, în ultimii ani, a coordonat Galaxia Copiilor, imprintul lor pentru copii, și a inițiat colecția BiblioLOVE, dedicată poveștilor despre cărți. Până să-și facă reședința printre cărți, Ioana a lucrat la AGERPRES și a fost asistentă de cercetare la Biblioteca Academiei Române. Adică tot în jurul cuvintelor și-al cărților. Dar, dincolo de afilieri și badge-uri, Ioana traduce și redactează de vreo cincisprezece ani. Și-o face cu atâta pasiune și pricepere, că în portofoliile multor edituri se găsesc cărți lucrate de ea și semnate de autori ca Norman Mailer, Joan Didion sau Sarah Perry.
Dacă un traducător, un redactor și-un redactor-șef ar intra într-un bar, ce ar comanda? Și la cât și-ar pune ceasul pentru a doua zi, ca să bifeze tot to-do-listul?
Ar bea, sper, din cupa păcii :).
Dacă niciunul n-are un deadline curând, pot sta de vorbă în tihnă despre cărți (despre ce altceva?!) la o bere. Sau la o cafea, în virtutea obișnuinței. Ceasul și-l vor pune pentru o oră destul de târzie, că oricum mai lucrează și noaptea, când ajung acasă după întâlnirea asta de mic cenaclu!
Cum au fost primele contacte cu lumea editorială și cum/unde ai învățat meserie?
Primul contact a fost unul social. S-a întâmplat să cunosc, prin 2006, într-un context care n-avea nicio legătură cu vreo editură, o tipă de la Polirom: Ioana Filat, o redactoră nemaipomenită (aveam eu să aflu mai târziu). Am stat de vorbă, a aflat că munca mea de atunci presupunea, în parte, și traducere – lucram într-o agenție de presă, la știri externe – și că aveam o pasiune pentru literatură, m-a întrebat dacă aș vrea să traduc pentru Polirom. Vrabia visând cu încântare mălai, am dat o probă, a fost totul OK și am primit prima carte în lucru.
Ei, și acea primă carte tradusă de mine a fost The Castle in the Forest, cea din urmă carte scrisă de Norman Mailer. Și în ziua de azi mă întreb cum de s-a încumetat BAS, care era atunci la cârma Bibliotecii Polirom, să-l dea pe Mailer pe mâna unei începătoare. Mă întreb și mă bucur!
Apoi au urmat alte traduceri pentru Polirom. Pe urmă pentru Corint, ALL, Nemira, Litera, Trei, Vellant. După niște ani, m-am angajat la ALL, unde am găsit niște oameni minunați (alt noroc!), am învățat meseria de redactor și mi-am dat seama cât de mult îmi place și că asta vreau să fac pentru totdeauna – cărți.
Am învățat muncind, deci. Și cred că e varianta cea mai fericită și cea mai eficientă, cumva, în industria asta. Să înveți on the job, să înveți câte ceva de la fiecare om cu care lucrezi și să devii mai bun/ă în meserie cu fiecare carte lucrată.
Ai tradus și redactat atât (preponderent) ficțiune pentru adulți, cât și literatură pentru copii. Diferă felul cum lucrezi la unele față de altele?
Ca principiu, nu. Pașii sunt aceiași, munca este aceeași, grija față de unele detalii diferă. Când transplantezi în română o carte pentru adulți, ai grijă, bineînțeles, să respecți intenția, tonul și scopul autorului străin. Când e vorba despre o carte pentru copii, lucrezi cu gândul și la vocabularul copiilor de vârsta-țintă, la cuvintele folosite – nu e cazul să folosești prea multe exprimări pe care să nu le știe, dar vrei să împingi un pic limitele vocabularului lor, să învețe, să se întrebe. Trebuie, totodată, să explici elemente ale unor culturi străine – fără să devii prea… didactic –, să te gândești câte știu deja de la școală, dacă programa a acoperit deja lucrurile la care face referire cartea (când este vorba despre o carte cu activități, exerciții etc.). Ai în gând mereu faptul că din cartea pe care le-o pregătești tu vor învăța mult, chiar dacă nu e o carte școlară. Că vor absorbi (speri tu) informație, trăiri, experiențe – astfel, cartea care iese din mâinile tale trebuie să fie cât mai aproape de desăvârșire (deh, dezideratul cărții fără greșeală!) și cât mai potrivită pentru copiii care o vor citi. Până la urmă, cărțile sunt un soi de filtru prin care privim lumea – iar filtrul ăsta le va modela gândirea.
Ai coordonat Galaxia Copiilor, imprintul dedicat cărților pentru copii de la editura ALL, unde recent ai inițiat BiblioLOVE, o colecție „despre iubirea pentru cărți”. Ce presupune coordonarea unui imprint/al unei colecții?
Depinde de imprint/de colecție 🙂 Ca principiu, este vorba despre căutarea și alegerea unor titluri și a unor serii noi, de împărțirea lor în rândul echipei de traducători, redactori și corectori (care pot fi interni, angajați ai editurii, sau colaboratori externi), de îngrijirea fiecărei cărți de-a lungul etapelor de lucru: o verificare a traducerii înainte de a fi dată în redactare, o verificare a redactării înainte de a fi dată în paginare, o verificare a paginării înainte de a fi dată în R2 și așa mai departe. Apoi este pregătită coperta, împreună cu colegii care se ocupă de design, este gândită promovarea seriei/a cărții, împreună cu colegii de la marketing, PR, comunicare online și vânzări.
Coordonarea, fie că e vorba despre un imprint (o editură mai mică, de sub umbrela unui grup editorial) sau despre o colecție, presupune muncă pe carte, pe text (mai puțină, însă, din păcate, decât în cazul muncii de redactor, căci timpul este mai puțin), luarea unor decizii pe plan editorial, organizarea titlurilor și a oamenilor.
Cum ai selectat cărțile pe care le-ai publicat și care sunt mecanismele puse în funcțiune pentru a ajunge la publicul lor țintă?
În biblioLOVE, care are drept miez iubirea pentru lectură, sunt numai picture books, pentru că vârsta-țintă este cea a cititorilor micuți. Așa că am căutat (și am și găsit, e plină lumea asta de cărți fantastice, numai să aibă editurile timp, bani și mână de lucru să le scoată pe toate!) titluri care să captiveze și să educe în cel mai drăgălaș mod cu putință 🙂
Le-am ales din cataloage ale editurilor străine, scotocind prin sertarele Amazonului și ale Goodreads-ului după cărți cu tematica pe care o aveam în gând, citind articole și topuri din diverse surse – toate cu și despre cărți, lectură, cuvinte, povești despre povești.
Am pornit la drum cu două titluri tare simpatice, Elefănțelul care iubea cărțile și Micul mecanic al cărților, urmând apoi o sumedenie de lucruri interesante, inclusiv o apariție de genul special guest star a lui Năsuc, cel mai iubit șoricel din România!, creat de Cristina și de Florin Gheorghiu.
Bucuria a fost imensă când ne-am dat seama că au fost primite excelent de către public – și părinții, și copiii au fost entuziaști. Galaxia Copiilor a lansat tot felul de provocări (online-virtuale toate, pentru că… pandemie). Au început să curgă răspunsurile, pozele și filmulețele, ne-au înduioșat mai ales filmulețele în care copiii buchiseau câte un titlu, câte o pagină, repovesteau ce știau deja pe dinafară din poveștile biblioLOVE și-și declarau pasiunea pentru cărți.
Drumul ăsta spre publicul-țintă este întotdeauna problematic – editorii speră să ajungă acolo unde trebuie, așa cum trebuie. În perioada asta demersurile sunt, de cele mai multe ori, online – lansări, ateliere, challenge-uri, webinarii. Ioana Bâldea-Constantinescu, care-mi este de curând colegă la Corint, ține niște webinarii extraordinare (pentru copii de o vârstă mai mare), la răspântia dintre club de carte, cenaclu și dezbatere, având chiar lucrul ăsta în gând: să apropie copiii de cărți, să facă din lectură și din cărți o prezență firească în viața lor. Și nu că sunt eu tocilară (deși sunt!), dar zău că e un lucru enorm de important.
Atât ca traducător, cât și ca redactor ai lucrat și ai colaborat cu mai multe edituri (ALL, Polirom, Vellant, Nemira, Litera, Trei, Corint). Există sau au existat diferențe între tipul de relație și maniera de lucru între acestea?
N-aș spune că am simțit diferențe uriașe între stilurile de lucru. Atunci când sunt colaborator extern, drumul e destul de simplu pentru fiecare carte: primesc propunerea unui titlu (sau a unor titluri, iar eu îmi aleg unul), accept sau nu; dacă da – semnez contractul, mă pun pe treabă, termin treaba, predau lucrarea. Apoi urmează o conversație cu cei de la editură după ce este redactată/revizuită: primesc un Word cu Track Changes, mă uit pe el, le spun dacă e totul în regulă – de cele mai multe ori este totul OK. Dacă se întâmplă să-mi cadă privirea pe cine știe ce detaliu al unui detaliu, și pentru că sufăr de un OCD destul de grav, mai trimit câte un feedback de genul „Redactarea este în regulă, am doar o idee-două de discutat, daaaaar am observat că la pagina X lipsește o diacritică, vă rog frumos să n-o uitați la corectură”. După care… fingers crossed să mai vorbească oamenii respectivi cu mine 🙂
Cum au fost inițiate aceste colaborări? Te-ai dus tu către edituri, au venit ele către tine?
Prima a fost, cum îți povesteam, o întâmplare – am întâlnit-o pe Ioana și de acolo s-a rostogolit bulgărele Polirom. Cred, de fapt, că ăsta a fost norocul cel mai mare: sunt, în esență, un șoarece de bibliotecă nemaipomenit de norocos, pentru că am zi de zi bucuria de a face cărți.
După ce am început colaborarea cu Poliromul, am mers eu spre edituri o vreme – metoda tradițională, aș zice, am trimis CV-ul, împreună cu o mică declarație de iubire față de literatură, am dat probe, am fost acceptată și am început să lucrez.
După o vreme, au început să vină ele spre mine. O situație simpatică a fost cu Litera – cei de acolo m-au căutat la un moment dat ca să-mi propună o afacere. Voiau să publice un clasic, The Razor’s Edge, de W. Somerset Maugham, roman pe care îl tradusesem pentru Polirom cu ceva ani în urmă. Poliromul nu-l mai retipărea, Litera îl voia, drepturile pentru traducere îmi aparțineau, așa că au vrut să le cumpere direct de la mine și să „ardă” etapa traducerii. După aceea, m-au arvunit și pentru o traducere… chiar pentru ei. Carol, de Patricia Highsmith, era pe mare val atunci, fiindcă tocmai ieșise filmul cu Cate Blanchett.
În interviul pe care l-am făcut împreună, Adina Rosetti sublinia importanța negocierii contractului de cedare de drepturi de autor către editură pentru o bună relație scriitor-editor. Procesul este cam același și în cazul traducerilor și al redactărilor. Cum a fost experiența ta de până acum, cum au decurs aceste negocieri? Cât spațiu de mișcare există acum în industrie față de momentul când ai intrat în domeniu?
Din păcate, contractul de colaborare al unui redactor extern este o formalitate – trebuie semnat, ca să existe o bază pentru plată, iar omul să se poată pune pe treabă cât mai repede, că așteaptă tiparul. În rest, prevederile lui sunt, din păcate, prea puțin băgate în seamă.
Traducătorii sunt mai atenți la drepturile lor, editurile sunt și ele mai atente la drepturile cedate de traducător. Acolo bătălia se dă pe timp și pe bani – ca în oricare altă situație… aproape. Câți ani de cesiune exclusivă? Ce tarif pe pagină standard? Ce se întâmplă dacă traducerea nu e gata la timp, ce se întâmplă dacă editura nu plătește traducătorul?
Din experiența mea, pot spune că negocierile nu-s chiar la sânge. Aș zice că totul depinde mai curând de editură și de experiența traducătorului, decât de trecut vs prezent – ca abordare. Dacă editura este (cât de cât) deschisă și are de-a face cu un traducător bun, pe care și-l dorește, iar traducătorul vrea să schimbe câte ceva prin contract, se fac modificările respective, ori cel puțin sunt discutate. Dacă editura nu este dispusă să ofere mai mult (tarif mai mare, mai mult timp de lucru etc), iar traducătorul nu este pe lista celor mai doriți, fiecare își caută pe altcineva 🙂
Ca traducător, mi s-a întâmplat să cer mărirea unui tarif și s-o obțin. Ca redactor coordonator, mi s-a întâmplat să-mi ceară un traducător mărirea tarifului și s-o obțin din partea editurii, fiindcă era vorba despre un traducător excelent, pe care nu voiam să-l pierd. Mi s-a întâmplat și să nu pot oferi mărirea tarifului, din cauza bugetului.
Asta e o discuție dureroasă – tarifele mici. (Și, din păcate, plățile făcute uneori cu mari întârzieri.) Și pentru traducători, și pentru redactori. Este o muncă ce ar merita mult mai multă atenție, mai multă recunoaștere și mai ales mai mulți bani. Traducătorii și redactorii excelenți nu se găsesc pe toate drumurile. Nici măcar cei buni sau chiar bunicei nu-s prea mulți. Într-o lume ideală, editurile le-ar oferi motivația financiară necesară, i-ar fideliza, ar încuraja mai mulți oameni pasionați de cărți și de cuvinte să se îndrepte spre domeniul ăsta.
Mai este vorba, bineînțeles, despre puterea de decizie. Despre măsura în care editura (prin redactor) poate modifica o traducere fără a leza traducătorul. Și aici depinde mult de traducător și de politica editurilor. Se întâmplă uneori ca traducătorii să refuze sau să-și exprime nemulțumirea față de redactarea textului predat – pe bună dreptate sau… pe ne-bună dreptate. Sunt traduceri excelente, lucrate cu bucurie de redactori, sunt și traduceri care dezamăgesc tocmai fiindcă sosesc la editură semnate de traducători cu pretenții, dar nu sunt ceea ce trebuie.
Ar fi grozav să putem sta de vorbă, traducători și redactori, pe marginea textului, cu atenție și cu deschidere, să discutăm fiecare frază, ca la cenaclu. Asta ar fi varianta cea mai fericită de line editing, între traducători și redactori ar domni pacea și prietenia (în cele din urmă), iar cărțile ar avea cea mai bună soartă posibilă.
Povestind despre experiența traducerii Nopților albastre ale lui Joan Didion spuneai că te-ai lăsat condusă de emoție, urmărind, în același timp, să transpui cu precizie și concizie suferința din carte. Ai un ritual de traducere care să te ajute să menții acest echilibru între empatie și rigoare a textului?
Nopți albastre a fost o carte aparte, rară tocmai prin încărcătura asta emoțională uriașă. Nu toate cărțile traduse au fost așa, foarte puține, de fapt, au avut o asemenea miză sentimentală. S-o traduc pe Didion a fost o bucurie (pe care i-o datorez tot lui BAS, de data asta la Trei, în Anansi), însă o bucurie împletită cu durere. În Nopți albastre e multă suferință, genul de suferință care te zguduie chiar dacă nu ai trăit-o, pentru simplul motiv că știi c-o vei simți la un moment dat (pe cea a îmbătrânirii, cel puțin), ori pentru că ai văzut-o și ai simțit-o în cineva apropiat ție. Iar Didion, jurnalistă fiind (și, nu mai e nevoie s-o spun, o scriitoare remarcabilă), se exprimă cu o precizie chirurgicală, nespus de simplu și de concis, iar emoția aproape că te surprinde, țâșnește printre rândurile sobre, prin scriitura reținută.
Așa că singurul ritual (în afara celui de a revizui la aproape-nesfârșit traducerile) și cel mai important este cel de a mă întreba, zăbovind asupra fiecărui rând: „Sună firesc? La fel de firesc ca originalul? Sună ca și cum gândul ăsta, replica asta, cartea asta ar fi fost scrise direct în română?”. Dacă răspunsul este „încă nu”, recitesc și retraduc.
Rămânând la același scurt interviu de pe blogul Pandora M, se întâmplă ca toate cărțile pe care le traduci să treacă prin același proces descris acolo: „am tradus, am redactat traducerea, am revizuit redactarea, am modificat revizuirea, iar la final m-am străduit să citesc textul cu ochi străini (nu și goi, însă), să-mi critic traducerea și s-o refac”? Cât durează, în aceste condiții, traducerea unei cărți de dimensiuni medii?
Da, cu toate cărțile traduse trec prin etapele astea. Dacă ar fi după mine, aș face-o la nesfârșit – le-aș citi și redacta, și re-redacta, și re-re-redacta până ar ajunge în forma cea mai apropiată de desăvârșire. Fiecare lectură este importantă, la fiecare lectură a textului lucrat șlefuiesc traducerea cu asprime.
Din păcate, timpul este întotdeauna o problemă – și pentru mine, ca freelancer care are și un job full time, și pentru edituri, care așteaptă traducerile cu „stiloul” pregătit, să le redacteze și să le trimită la tipar cât mai repede.
De fapt, timpul este un mare dușman al industriei cărții, în general, aș spune. Ne grăbim cu toții, mânați din spate de termene-limită, de bugete (alți vrăjmași!), de trenduri care vin și pleacă, uneori chiar de cititori. E grozav că ne dorim să apară repede cărțile, e mai puțin grozav să ne trezim în situații de genul „Lasʼ că merge și așa”. Fiindcă nu merge și așa, chiar nu merge. Cărțile nu ies cum trebuie dacă traducătorul se grăbește și, de ce să ne ascundem după cuvinte, chiar fușerește lucrarea; nu ies cum trebuie dacă redactorul nu are timp să zăbovească asupra textului atât cât simte nevoia; nu ies cum trebuie dacă este „sărită” etapa corecturii de literă și așa mai departe.
Traducerea unei cărți de dimensiuni medii… E greu de zis, fiindcă eu lucrez „în salturi”. Probabil durează trei-patru luni, cu toate acele recitiri atât de necesare. Depinde și de text, și de cât de aglomerată e perioada respectivă la serviciu. Îmi doresc întotdeauna să am mai mult timp la dispoziție pentru „bibilit” textul. Așa cum îmi doresc acum să pot retraduce cărțile la care am lucrat acum… zece-cincisprezece ani, să zicem. Sunt sigură că, având experiența de acum, aș face o treabă mult mai bună 🙂 Și le mulțumesc redactorilor care au avut grijă de traducerile mele – absolut tuturor!
Probabil că, de-a lungul timpului cât ai lucrat ca redactor, ai întâlnit și traducători care au respectat măcar o parte din lungul proces amintit mai sus, dar și alții care-au ars etape. Cum ai rezolvat situațiile din urmă? Ai un top al celor mai neplăcute astfel de evenimente?
Sigur că da, am întâlnit traduceri nereușite. Multe, din nefericire. Uneori am înțeles ce probleme a întâmpinat traducătorul și de ce, alteori nu am putut pricepe ce s-a întâmplat de am primit textul într-un asemenea hal (da, hal!). Nu i-aș spune top, dar am câteva cărți, câteva traduceri pe care încă le țin minte fiindcă atât de strigătoare la cer au fost. Situații în care am rămas cu senzația că traducătorii nu cunosc subtilitățile limbii române și nici pe cele ale limbii din care traduc. Încă mă întreb cum de se ocupă cu traducerile, cum au trecut (și au trecut!) de etapa probei de traducere.
Și, spre marea mea rușine, am rezolvat situațiile astea… redactând prin retraducere. Și cam atât. Nu am avut timpul și nici energia de a le explica punctual, argumentat, rând cu rând, care a fost problema cu traducerea. Sigur, nu am mai apelat la acei traducători. Dar am rămas cu regretul că ar fi trebuit să petrec un pic de timp explicându-le ce s-a întâmplat (sau întrebându-i pe ei ce s-a întâmplat!), de ce nu a fost în regulă.
Editurile au rareori timpul necesar ca, atunci când sosește o traducere slabă, s-o respingă și să dea cartea la tradus din nou. Redactorul muncește mult, retraduce, cârpește cât poate, și cam asta este. Din păcate.
Care sunt așteptările tale ca traducător de la un redactor? Dar invers?
Traducătoare fiind, mi-aș dori ca redactorii să dedice fiecărei cărți timpul necesar (știu, e greu). Să existe un R1 tihnit, un R2 atent, corecturi și răscorecturi.
Ca redactor, mi-ar plăcea ca traducătorii să lucreze cu multă atenție – la ton, la subtilități ale exprimării, la firescul textului.
Și cred că ne-ar plăcea tuturor să putem sta de vorbă mai mult, să discutăm despre cartea la care lucrăm împreună, în definitiv, și pe care ne-o dorim desăvârșită.
Ai tradus numeroși autori, de la Norman Mailer la Sarah Perry, de la Somerset W. Maugham la Andrew Nicoll. Care dintre traduceri te-au făcut să dansezi de bucurie [Chandler Bing’s funny dance moment] și care ți-au dat bătăi de cap? Ai vreo listă neagră a titlurilor din ultima categorie?
Al lui Chandler tot e OK, sper să nu-mi provoace (!) vreo traducere un dans ca al lui Elaine din Seinfeld :))
Să începem cu „bătăile de cap”. Deloc neplăcute, dar mai dificile decât media au fost romanele cu acțiunea plasată în epoca victoriană (The Lie Tree, The Essex Serpent). Sunt captivante, dar unele dintre detaliile de acolo sunt teribil de sumbre. Am făcut la un moment dat un research extins despre obiceiul ca rudele să pozeze pentru un „tablou de familie” alături de un membru al familiei care tocmai a murit. Acesta era proptit pe un scaun, îmbrăcat frumos și așezat în așa fel încât să pară încă în viață. Macabru, da. The Castle in the Forest a fost o incursiune solicitantă în copilăria lui Hitler.
Bucurie am găsit în multe dintre cărțile traduse. A fost odată ca niciodată, a lui Andrew Nicoll, este o poveste de dragoste atât de dulce și plină de o imaginație atât de proaspătă și de surprinzătoare, încât m-aș întoarce oricând la ea cu drag. Proiectul Rosie, de Graeme Simsion, m-a făcut să râd cu poftă, subiectul Sindromului Asperger este atins cu creativitate și umor, nu poți să citești cartea și să nu zâmbești – cel puțin!
Și aici trebuie, trebuie să pomenesc și o redactare – Să nu ne facem de râs în fața furnicilor. Romanul lui Iv cel Naiv, care mi-a adus bucurie cu fiecare rând asupra căruia m-am aplecat. Și surpriza că Iv este mai mult romancier, decât poet.
Ce i-ai recomanda unui student sau unui tânăr la început de drum, interesat să lucreze în domeniul editorial? Care sunt simțurile pe care ar trebui să și le ascută și care ar fi instrumentele pe care să și le însușească?
Simțul critic, nu încape îndoială!
Simț critic, atenție, răbdare, multă cafea, spell check în Word, un DOOM pe hârtie (pe dexonline nu-i chiar complet!).
Trebuie să-i placă mult cărțile – pe bune, nu doar la nivel declarativ 🙂 Nu-i o muncă ușoară, nu e o muncă excelent plătită, cel puțin nu la început. Așa că e bine să fie sigur/ă că asta vrea să facă și că înțelege ce înseamnă munca de redactor, de traducător.
Și dacă are certitudinea că vrea să lucreze în domeniul editorial, poate ne întâlnim la un moment dat 🙂 La Corint, unde m-am mutat de curând, cu tot cu OCD-ul meu în bagaj, există un program de mentorat/ucenicie pentru redactori. Coordonatorii imprinturilor din grupul editorial au câte un ucenic/câte o ucenică – proaspeți absolvenți și entuziaști ai cărții. Vor lucra împreună, le vor arăta ce și cum au de făcut, cum se redactează o carte și ce se întâmplă cu un text din momentul în care sosește la editură (manuscris ori traducere) și până pleacă la tipar.
E un lucru nespus de important – să înveți o meserie de la un om care o face deja de mult timp, să lucrezi alături de el și să „furi”, ba chiar să-ți ofere el o bucată zdravănă din ce știe. Și cred că industria va câștiga niște redactori excelenți în felul ăsta.
De puțin timp ești redactor-șef la Corint Junior. Ce presupune noul job și care sunt planurile pe termen scurt?
Da, de foarte puțin timp 🙂
Pe termenul cel mai scurt, planul este să mă asigur că seriile imprintului continuă în bună pace, cărțile pleacă la tipar, traducerile și redactările curg în ritmul potrivit. Să mă împrietenesc cu toate colecțiile existente – Smart Age este deja colecția mea preferată, pentru că se adresează unei vârste (12 ani+) la care gândirea copiilor este modelată, pornește pe lungul drum spre gândirea… de oameni mari. E momentul în care putem forma minți deschise, putem provoca, putem încuraja, putem încânta. Să pregătești cărți cu lucrul ăsta în gând nu poate să fie decât o bucurie.
Tot în grija mea sunt Aventură și mister, o colecție unde domnește suspansul, și Eu, supererou, colecție care le oferă micilor cititori superputerea lecturii și a încrederii în sine. Sunt o mulțime de cărți bune și e o senzație grozavă să vin din afară și să le descopăr, știind că voi putea să le și îmbogățesc (acesta ar fi planul pe termen mediu și lung). În felul ăsta, le descopăr cu entuziasmul unui cititor. În fine, al unui cititor cu un plan editorial:).
Îmi mai bag nasul și prin alte colecții, prin alte imprinturi. Aștept cu sufletul la gură sosirea cărții Fourteen Days. An Unauthorized Gathering, un roman colectiv coordonat de Margaret Atwood – 14 povești istorisite de 14 scriitori, pe un acoperiș din Manhattan, în vreme de pandemie. Va apărea în primăvara viitoare, simultan în engleză și română, și va fi o sărbătoare!
Dacă lumea editorială românească s-ar împărți în clanuri (mai mult sau mai puțin războinice), care crezi că ar ieși învingător până la urmă? Dar rolul războinicului Stea de Foc cine l-ar juca?
Ooh, vrei să-mi frângi inima! Stea de Foc, cel mai curajos și mai înțelept motan din istoria Pisicilor Războinice. L-am părăsit la volumul 24, dar încă mă gândesc la el 🙂
Dacă lumea editorială românească s-ar împărți în clanuri… va suna clișeic, dar sper să nu fie din cele războinice, ci să se alieze. N-ar fi grozav să trăim cu toții într-un singur clan, cu marele și importantul scop de a scoate cărți? Cât mai multe cărți bune, care să ajungă la cât mai mulți cititori.
(Cu excepția celor în care apar doar cărți, fotografiile aparțin arhivei Ioanei Văcărescu.)
