Florin Paraschiv este DTP Manager la Art Klett. A lucrat la editura Humanitas, la Paralela 45, dar și la Academia Cațavencu și Kamikaze. Este un profesionist al tehnoredactării, dar și un îndrumător al colegilor cu mai puțină experiență și un foarte bun coordonator și organizator al echipei pe care o conduce.
Sunteți director tehnic în cadrul Grupului Editorial Art. Ce presupune jobul dumneavoastră?
Cei care nu cunosc organizarea unei edituri din interior ar putea fi derutați de titulatura postului. De fapt, e vorba de director al departamentului tehnoredacție. Postul presupune atât atribuții interne departamentului, cât și pe cele ce țin de relația cu celelalte departamente și cu conducerea editurii. Încă de la început am avut în minte că trebuie să activez ca un tampon între tehnoredacție și restul editurii, așa cum consider că trebuie să facă orice șef de departament. Ca în orice instituție, indiferent cât de clare și eficiente sunt organizarea și fluxul redacțional, intervine factorul uman, care presupune și nevoia de mediere și de găsire a celei mai convenabile soluții. În industria cărții de la noi, se lucrează tot timpul sub presiune, cu termene scurte, sub imperiul urgenței. Asta se întâmplă de când am intrat în acest domeniu, de 23 de ani. Astfel că mereu trebuie găsită soluția cea mai eficientă și care să mulțumească pe toată lumea. Deci în relația externă, rolul este de reprezentare a departamentului. Dimensiunea internă înseamnă atât purtarea de mesaj dinspre conducere, cât și coordonarea colegilor din departament. Apoi mai este și partea care ține de găsirea unor soluții tehnice, care țin atât de componenta hardware, cât și de cea de aplicații. Experiența de tehnoredactor și designer de carte, alături de încăpățânarea de a găsi soluții în situații inedite, mă ajută să rezolv, împreună cu colegii, situațiile care reprezintă o provocare, atât pe dimensiunea tehnică, cât și pe cea de tehnoredactare.
Aici simt nevoia să deviez puțin de la subiectul întrebării pentru o lămurire – eu prefer să folosesc termenul de tehnoredactor, specific domeniului cărții, și nu de designer. Designerul este cel care face un layout, oferă elementele și regulile generale ale unui layout de carte, iar tehnoredactorul este cel care găsește soluțiile particulare pentru aranjarea materialului primit în layout. Atunci când cartea este simplă, conține doar text sau preponderent text, rolul tehnoredactorului este unul de paginator. Când avem de-a face cu un conținut mai complex, mai ales la cartea educațională, e nevoie ca un bun DTP-ist, un cunoscător și utilizator al aplicațiilor și soluțiilor tehnice, să fie dublat de un bun tehnoredactor, care să știe cum să aranjeze materialul în pagină rezolvând și cerințele estetice, și pe cele ce țin de optimizarea raportului material/spațiu din pagină.
Care sunt instrumentele pe care le folosiți în activitatea zilnică?
Timp de mai bine de 20 de ani, instrumentul principal a fost computerul cu aplicațiile de DTP, alături de abilitatea pe care am dobândit-o în timp de a găsi o soluție cât mai bună pentru a scoate în evidență structura unei cărți. De vreo doi ani, principalul instrument a devenit telefonul. Dar computerul nu și-a pierdut din importanță, numai că îl folosesc din ce în ce mai mult pentru alte activități decât tehnoredactare, deși continui să lucrez cărți alături de colegii mei, dar în mai mică măsură decât înainte.
Ați lucrat și la Academia Cațavencu, o revistă publicată săptămânal, unde presupun că ritmul de lucru era diferit de cel dintr-o editură. Se întâmplă însă să reîntâlniți acum ritmul de atunci?
La Academia Cațavencu și apoi la revista Kamikaze am lucrat aproape zece ani și, chiar dacă acolo mai lucram și la alte publicații, ritmul de la săptămânal nu poate fi comparat cu cel dintr-o editură. Am început la revistă în 2002, în calitate de DTP-ist colaborator – ajutam o zi pe săptămână la încheierea de număr, în timp ce eram angajat paginator la Editura Humanitas. Apoi am trecut cu totul la „gazetă“, devenind tehnoredactor de carte colaborator la edituri. Principala colaborare o aveam din 2006 chiar la Editura Art, unde, solicitat de Laura Albulescu, am făcut layouturile colecțiilor de beletristică și eseuri pornite atunci.
Oricum, ritmul de lucru nu se poate compara în nici un fel. Lucrul efectiv la revistă lua vreo trei zile, dar a treia, cu încheierea de revistă, făcea cât alte trei. Ținea de pe la 11-12 dimineața până la 3-4, chiar 5-6 a doua zi. Încă o zi după aceea nu mai erai bun de nimic.
Și dacă tot am ajuns la această comparație între munca la revistă și cea din editură, există (și alte) diferențe între ele?
În primul rând, timpul foarte scurt de la primirea materialului până la rezolvarea sarcinii, apoi, intervalele scurte între diversele faze ale fluxului editorial. Practic totul era la foc continuu. Bineînțeles că la editură nu se întâmplă așa ceva, pentru că nu ar rezista omul la un astfel de ritm continuu. Alte diferențe țin de un grad de formalitate mult mai mic în cazul particular al lucrului la cele două publicații. Relațiile erau altele, mai personale, dar asta și pentru că nucleul redacțional atât la Academia Cațavencu, cât și la Kamikaze se sudase destul de bine în timp, iar natura meseriei de jurnalist imprima mai multă lejeritate. Această lejeritate avea și o latură mai puțin plăcută, pentru că ducea la depășiri de termene destul de mari și de frecvente.
Care sunt cele mai aglomerate perioade din an pentru dumneavoastră?
Nu pot spune că există perioade mai lejere, dar mai aglomerate da. E vorba de cele de când se anunță licitația de manuale și până la depunerea acestora. Licitațiile se anunță târziu și cu termene scurte și e nevoie de o mobilizare și o coordonare autor–redactor–tehnoredactor foarte bune.
Cum se cuantifică această aglomerare? În număr de cărți, de pagini, de proiecte mai ample?
Fiind vorba de manuale, cum am spus mai sus, cuantificarea nu se face în număr de titluri sau de pagini, ci în complexitatea proiectului. Într-un termen scurt trebuie găsită soluția optimă în colaborarea autor–redactor–tehnoredactor. Se întâmplă ca de multe ori această colaborare să nu fie cea ideală, eufemistic vorbind, și atunci trebuie găsite soluții pentru a trece de impas. De aceea, având și experiența de lucru în multe edituri și redacții, acord o mare importanță laturii umane, a relațiilor dintre colegi în echipele din edituri.
Vă ocupați de mai multe imprinturi ale Grupului Editorial Art. Care sunt cele mai solicitante categorii de cărți și în ce constau dificultățile întâlnite?
Nu aș spune neapărat că mă ocup de imprinturi, ci că, asemenea colegilor mei, am de a face cu titluri cât mai diverse. În tehnic, cum numim tehnoredacția, am ajuns la un anumit grad de specializare în sensul că fiecare dintre noi lucrează preponderent un anumit tip de carte, dar această specializare variază, putând ajunge de la un grad de 50% la 100%. Dar, când e cazul, lucrăm fiecare ce e nevoie. Un principiu după care mă ghidez este acela de a-i folosi pe oameni la ce pot da un randament cât mai mare.
Există erori de neîndreptat în domeniul dumneavoastră de activitate?
Nu cred că există domeniu fără erori de îndreptat. Dar nu le-aș numi erori, ci mai degrabă aspecte neoptimizate îndeajuns. Iar cele mai multe țin tot de latura umană.
Dar o problemă mare în domeniul editurilor ține de formarea profesională. Cel puțin pe partea de tehnoredactare, nu cred că mai există formare profesională organizată în sistemul public de învățământ. Partea de DTP poate fi deprinsă mai ușor, dar pentru a fi tehnoredactor e nevoie de o anumită abordare a cărții, a structurii ei, care se deprinde în timp, prin practică, nu doar prin teorie. Până în anii 2000 știu că existau licee cu profil tipografic, unde se învăța și partea de tehnoredactare, numai că și acolo metodele și programa nu țineau pasul cu avansul tehnologic din domeniu.
În ceea ce privește pregătirea redactorilor, și aceasta se face aproape exclusiv la locul de muncă. Deși sunt masterate aplicate pe domeniul editorial, acestea sunt cam rupte de realitatea din teren, pentru că nu sunt ținute de oameni care să facă efectiv această muncă sau să vină din domeniu, oameni care pot introduce un student la nivel teoretic.
De aceea e foarte important ca, atât pe partea de redactare, cât și pe cea de tehnoredactare, începătorilor să li se acorde o mai mare atenție, să fie tratați cu mai multă răbdare și cu înțelegerea faptului că toți am fost cândva la început.
Aveți vreo poveste cu vreo carte cu bucluc, care v-a dat bătăi de cap? Poate vreo ilustrație care nu se lăsa îmblânzită tehnic sau vreun joc de cuvinte involuntar?
Au fost destule momente, pentru că de-a lungul timpului am lucrat foarte multe cărți, numere de revistă și alte tipuri de layouturi (postere, flyere, broșuri, hărți, almanahuri etc.). De prin 2002 până acum câțiva ani, nu îmi aduc aminte să fi avut vreo perioadă în care să fi lucrat la un singur job.
Unul dintre momentele care m-au marcat a fost acela când am lucrat două manuale de română de liceu, în vara anului 2001. Erau manualele coordonate de profesorul Mircea Martin la Editura Univers, care fuseseră preluate de Editura Paralela 45, la care lucram atunci. La acele manuale am învățat să lucrez în Quark XPress, programul folosit în acea vreme de profesioniștii în DTP. Până atunci lucrasem doar în Microsoft Word, care era un paria în lumea tehnoredactorilor profesioniști, pentru că era considerat un program de office. Culmea e că avea niște funcționalități peste Quark XPress, care era mai rigid și mai specializat. Problema cu Word era că avea o mare instabilitate și că, pentru a face prepressul, pregătirea de tipar, trebuia să faci niște artificii tehnice, pentru că nu recunoștea standardele de tipografie și nici împărțirea pe culori pentru tipar, CMYK.
Acel moment m-a marcat pentru că a fost primul meu proiect important, dus la capăt singur, în condițiile în care mă inițiam într-un nou program și cu un efort susținut – totul a durat vreo lună, iar în ultimele trei zile înainte de predare cred că am dormit adunat vreo 10 ore.
La dumneavoastră ajung cărțile care au primit BT de la coordonatorii de colecții și de aici pleacă spre tipar. S-a întâmplat ca, în timp ce pregătiți materialele, să vă fure vreo carte și s-o citiți pe nebăgate de seamă? Dacă da, care a fost aceasta?
Când cărțile au BT și pleacă spre tipar nu mai stai să te uiți pe conținut. Mă uit la aspectele tehnice. Dar se întâmpla, e adevărat că demult și destul de rar, să urmăresc textul în timp ce lucram la ea. Una dintre ele este prima carte lucrată de mine la Editura Humanitas, Răul de Jan Guillou. Am ajuns în iarna anului 2005 să dau o probă la recomandarea poetului și traducătorului Sorin Mărculescu și am primit la acel test să introduc redactarea și să paginez o parte din această carte. Era o redactare a foarte încărcată, făcută cu creionul, lucru care făcea urmărirea pe pagină foarte dificilă, așa că eram nevoit să citesc mai mult decât de obicei. După ce am trecut testul și am fost angajat, am continuat să lucrez cartea și subiectul m-a prins atât tare, că am citit-o pe măsură ce introduceam redactarea.
După ce terminați de lucrat la o carte vă interesează parcursul ei în lume? Vă sar în ochi, din vitrina unei librării sau din rafturile unui supermarket, titlurile la care ați lucrat?
Bineînțeles că sunt mândru când văd cărți lucrate de mine, mai ales când sunt titluri cunoscute și importante. Mă bucură mai mult când le văd la cititori. Mi s-a întâmplat acum câțiva ani să văd, deschisă în mâinile unui călător în RATB, chiar acea carte menționată mai sus, Răul. Mi-a rămas în memorie, mai ales bucuria pe care am simțit-o. Era o carte care îmi plăcuse și mie și nu era una cunoscută.
Am menționat mai sus două departamente cu care sunteți mereu în legătură. Colaborați și cu altele din cadrul editurii?
Colaborăm cu toate departamentele din editură, copyright, marketing, online, vânzări, pentru că de la noi pornesc materiale și informații care au legătură cu toate aceste departamente.
Întorcându-ne puțin la experiența de la Academia Cațavencu, știu că printre cei care au lucrat în vechile formule ale revistei, în vremurile bune ale presei scrise, circulau povești spectaculoase și pline de haz. Aveți vreo amintire de acest soi?
Da, dar astea țin de anecdotică și, cum nu am fost eu eroul unor astfel de povești, prefer să nu vorbesc despre ele.
Care sunt cele mai mari satisfacții ale jobului dumneavoastră?
Faptul că îmi pot folosi experiența, că fac ceva ce îmi place și, mai ales, gândul că sute de mii de cititori sau elevi deschid o carte sau un manual în care textul sau materialul sunt aranjate într-un anumit fel pentru că a trecut prin mâna mea.
Ce sfaturi i-ați da unui student interesat de „arhitectura” cărților? Ce ar trebui să învețe, unde și cum să se specializeze?
În primul rând să încerce să înțeleagă structura internă a cărții, de orice fel, să descifreze rolul fiecărui tip de text sau de material, iar dacă mai vine și din zona filologiei e și mai bine.
Opt ore pe zi sunteți cu ochii în cărți. Mai aveți chef de ele și după serviciu? Ce carte, dintre ultimele citite, v-a plăcut cel mai mult?
Cum spuneam, nu mai stau cu ochii în cărți tot timpul, pentru că jobul meu nu mai presupune să tehnoredactez ca acum câțiva ani. De chef nu se pune problema, ci poate mai degrabă de stare. Cred că nu mai am dispoziția pe care o aveam. O vară fără de sfârșit de Lee Martin e una dintre ultimele cărți citite care m-au impresionat.
