Adrian Botez este redactor-șef la editura Polirom, coordonând de la Iași colecțiile de literatură română. A avut ceea ce s-ar putea numi o creștere organică. A început pe un post de corector, a devenit apoi redactor, ulterior redactor-șef adjunct, iar acum ține în frâu redacția, urmărind mersul unei cărți de la manuscris până la lansarea ei în lume. De fapt, uneori chiar de la idee, căci în 2019 a inițiat colecția Biografii romanțate și de atunci o crește, o îngrijește și o promovează cu un devotament rar întâlnit. Cu aceeași pasiune vorbește despre ficțiunea românească la târgurile de carte din România sau din străinătate, unde Adrian Botez caută editori pe care să-i îndrăgostească de cărțile autorilor români.
Dacă pe lumea asta n-ar mai exista decât un apus rulat în loop, ce carte ai citi și-ai reciti până ar trage câinele de tine s-o mai lași din mână și să ieșiți la plimbare? Ca apoi s-o iei de la capăt?
M-am gândit două zile la întrebarea asta. E foarte greu să alegi una, când practic trăiești într-o lume a cărților. Dar o voi alege totuși pe prima care a avut un impact serios asupra mea, adică O mie nouă sute optzeci și patru a lui Orwell. Deși, probabil, în contextul descris de tine s-ar potrivi mai degrabă Povestea fără sfârșit a lui Ende. Și nu-i bai cu cățelușa mea, știe să-și aștepte plimbările cu o răbdare desăvârșită.
Ai început să lucrezi la editura Polirom pe un post de corector și ai avansat până la acela de redactor-șef. Cum a arătat acest parcurs?
Cred că e un parcurs normal. Ce am învățat de-a lungul lui este că, în momentul în care te angajezi într-o editură, nu știi de fapt nimic, chiar dacă ai impresia că știi. E un întreg proces de învățare (la mine, cel puțin, încă nu s-a terminat) și mi se pare corect să avansezi etapă cu etapă, pe măsură ce și cunoștințele devin mai vaste și mai solide. Astfel, de la corector am fost promovat redactor (poate cel mai important moment pentru mine), apoi redactor-șef adjunct (acesta fiind și punctul în care începi să înțelegi în profunzime cum funcționează o editură, cum funcționează piața de carte, cât de important este networking-ul ș.a.m.d.) și totodată am început să mă implic în gestionarea și procesul de evaluare a manuscriselor de literatură română. Ultima treaptă a venit la puțin timp după ce am început să și coordonez o serie, Biografiile romanțate, printr-un concurs de împrejurări. Vom vedea ce va aduce viitorul, dar mă bucur mult pentru că, cel puțin până aici, nu am „ars” etapele. Asta îți dă ceva mai multă încredere și diminuează oarecum simptomele sindromului impostorului.
Cum arată acum ziua ta de lucru?
E o întrebare la care e practic imposibil de răspuns, fiindcă aproape nici o zi nu seamănă cu precedenta. Toate au o linie de start similară, cu o cafea înainte de a începe treaba. Dar, după ce intru pe ușă, ziua poate arăta oricum. Uneori stau în convorbiri telefonice aproape toată ziua, alteori corectez sau redactez o carte care trebuie să plece urgent în tipar, alteori dau BT-uri, mă ocup de cataloage sau fac rânduială în manuscrisele și propunerile pentru literatură română ori Biografii romanțate. Ba uneori nici măcar în Iași nu sunt când începe ziua de lucru, ci pe la vreun târg de carte sau un alt tip de deplasare.
De unele cărți te ocupi din faza de manuscris, pe altele le crești de când sunt numai o idee sădită cu grijă în mintea și inima unui scriitor (în cazul Biografiilor romanțate). În ce constă concret implicarea ta în viața unei cărți și când o dai mai departe?
Continuând ce am spus mai sus, diferă de la un tip de carte la altul. În cazul literaturii române, urmăresc cartea de la etapa de propunere a manuscrisului, trecând prin evaluarea lui și eventual acceptarea în consiliul editorial, până în momentul în care pleacă în tipar (uneori cu implicare inclusiv în etapa de redactare sau corectare). La Biografii romanțate cam la fel, dar prima etapă e doar sub forma unei idei și a acceptării acestei provocări din partea scriitorului. La toate celelalte implicarea înseamnă de la redactare, la corectură, la bunul de tipar (fie doar o etapă, fie două sau toate dintre acestea). În orice caz, pentru toate cărțile care trec prin redacția de la Iași, noi, cei doi redactori-șefi, suntem implicați într-o formă sau alta până în etapa plecării în tipar (și uneori și după). Deci, în mare, se poate spune că dăm o carte mai departe după ce apare în librării.
Povesteai într-un interviu de acum câțiva ani despre negocierile pe care le porți cu unii autori pentru șlefuirea manuscriselor. Aminteai de argumentele logice pe care le folosești, dar și de cele mai puțin „raționale”. Cine are ultimul cuvânt atunci când nu ajungeți la un acord? Au fost și cazuri soldate după publicare cu „ți-am zis eu”?
În principiu, ideal este să nu existe un „ultim cuvânt”, adică un ultimatum. Asta doar ar accentua acea imagine de confruntare între redactor și autor, în loc de colaborare. Și dacă se ajunge pe poziții de confruntare nu poate fi decât rău pentru carte. Chiar nu îmi amintesc să se fi soldat vreo negociere pe o redactare, să zicem, cu un ultim cuvânt și o hotărâre luată unilateral, indiferent din ce parte. Chiar dacă uneori doar cu jumătate de gură, deciziile sunt acceptate de ambele părți și cred că nici una dintre ele nu așteaptă la cotitură pentru vindicativul „ți-am spus eu”. Ar fi meschin. Ne asumăm orice carte împreună, cu bune și cu rele.
Cât de mare este echipa redacțională care se ocupă de ficțiune românească? Lucrați și cu colaboratori externi? De unde recrutați oameni noi pentru angajare sau pentru colaborări, în condițiile în care multă lume deplânge faptul că se găsesc tot mai greu profesioniști?
Nu există (din păcate) o echipă redacțională dedicată ficțiunii românești. Suntem o echipă măricică de redactori și corectori și ne ocupăm atât de ficțiunea românească, cât și de non-ficțiune, de exemplu, străină sau românească. Practic, toate cărțile de care se ocupă sediul de la Iași sunt lucrate prin rotație de această echipă, fără specializări pe un anumit domeniu (deși, evident, afinități pentru un domeniu sau altul ies inevitabil la suprafață). Deocamdată nu apelăm la colaboratori externi, deoarece munca redacțională implică mult mai multe activități decât corectura propriu-zisă și multă fâțâială între departamente, inclusiv cu foi cu corecturi. Prin urmare, prezența fizică și constantă este, momentan, necesară. Ca să răspund simplu la a treia întrebare: recrutăm oameni de unde putem. Într-adevăr, piața profesioniștilor din domeniul cărții este tot mai mică pe an ce trece, așa că, oricând avem ocazia să angajăm un profesionist sau măcar pe cineva cu o bază solidă și potențial ridicat de învățare, nu ezităm, indiferent că este o persoană recomandată de cineva sau pur și simplu un CV trimis pe mailurile editurii.
Ca redactor-șef al colecțiilor de literatură română ești probabil ținta predilectă a tuturor celor care-au scris o carte și vor s-o publice. Cum navighezi printre toate aceste mesaje? Le citești? Le răspunzi?
Da, în mare toate manuscrisele de literatură română ajung la mine și, da, le răspund tuturor (adică confirm primirea și, dacă este necesar, cer materialele de care ar mai fi nevoie, apoi, în general după destul de mult timp, fiindcă sunt, într-adevăr, multe manuscrise primite în orice moment, transmit răspunsul nostru, indiferent dacă e pozitiv sau negativ). Am un sistem, desigur, pentru a mă asigura că nu omit ceva, care implică de la notații pe hârtie până la arhive digitale.
Un moment așteptat de scriitorii în devenire este concursul de debut al editurii Polirom. Îmi imaginez că primiți munți de manuscrise. Cum arată procedura de selecție și care sunt criteriile după care vă ghidați în alegerea câștigătorului?
Într-adevăr, fiecare concurs a avut destul de mulți participanți, ceea ce e pe cât de surprinzător, pe atât de îmbucurător. Selecția se face în editură, în cadrul redacțional, apoi un juriu desemnat alege câștigătorul, notând fiecare manuscris care a trecut de prima selecție. Dar, așa cum manuscrisele sunt anonimizate inclusiv pentru mine (nu mai vorbesc de juriu), fiindcă se trimit de pe adrese de e-mail create special pentru concurs de concurenți, fără să includă numele (în caz contrar fiind descalificate), preferăm și ca oamenii implicați în desemnarea câștigătorului să rămână anonimi, din motive evidente. Practic, în ceea ce privește acest concurs, șansele unor parti pris-uri sunt nule. Și nu există criterii neapărat obiective, fiindcă evaluarea unor opere literare nu poate fi… matematică. Pur și simplu, cartea care întrunește toate sau cele mai multe elemente pentru a fi una bună (idee, calitatea scriiturii etc.), din punctul de vedere al majorității dintre cei care fac selecția este declarată câștigătoare.
Odată ce un autor intră portofoliul Polirom are editura drept de preempțiune pentru următoarele lui cărți? Sau, privit invers, are autorul garanția că-i veți publica și proiectele viitoare?
Editura, desigur, are drept de preempțiune în privința viitoarelor manuscrise ale unui autor publicat, fiind o formalitate inclusă în contract, cred, de toate editurile. Dar nu, aceasta nu implică și obligația editurii de a publica pe termen nelimitat și fără obiecții toate manuscrisele viitoare ale autorului respectiv. Nici nu ar fi în regulă să oferi un astfel de cec în alb, contractual, unui autor. Acesta poate să scrie o carte foarte bună sau chiar excelentă, apoi să nu se mai ridice la acel nivel cu nici una dintre următoarele sau publicarea unuia dintre manuscrise ar putea aduce prejudicii editurii, inclusiv economice, ori pur și simplu ar putea să depășească posibilitățile de publicare ale editurii. Nu se întâmplă foarte des asta, dar se mai întâmplă.
Cum se decide includerea unei cărți într-o colecție sau alta (Ego.Proză vs Fiction LTD) și cum influențează apartenența aceasta vânzarea sau receptarea cărții și a autorului?
Între cele două colecții e mai mult o diferență de generații. În general, în Fiction Ltd sunt publicați în special autorii „cu state vechi”, cei care au o îndelungată istorie literară, iar în Ego.Proză, în principiu, generația mai tânără sau cei la început de drum în editura noastră. Dar nu sunt reguli bătute în cuie, fiindcă pentru fiecare carte se au în vedere și profilul autorului, tematica manuscrisului etc., astfel că volumul poate ajunge într-una din cele două colecții fără să bifeze criteriile menționate mai sus. Dar, ca regulă generală, dacă un autor trece în Fiction Ltd, cam acolo vor fi publicate toate cărțile lui de proză ulterioare.
Ce înseamnă un bestseller pentru colecțiile de literatură română ale editurii Polirom și ce cărți s-au calificat în această categorie în ultimii ani?
Nu pot și nici nu ar fi corect să nominalizez anumite titluri, dat fiind volumul de literatură română de la Polirom, deși unele pot fi intuite. Sigur, putem spune că vânzările sunt excelente, pe piața românească, dacă ating ordinul miilor (adică totuși mai mult de două mii), bestseller este o carte care atinge ordinul zecilor de mii. Se întâmplă rar, dar s-a întâmplat și se întâmplă.
Cine reprezintă concurența editurii Polirom în materie de ficțiune românească?
În momentul ăsta, toate editurile care au, de mai demult sau de curând, colecții de literatură română. În principiu, aș vrea să cred că, cel puțin deocamdată, dată fiind creșterea de la an la an a numărului de autori buni de literatură română, nu este vorba de o concurență „la sânge”, poate doar pentru cărți bune de debut sau autori tineri. În ceea ce privește scriitorii cu state vechi, cred că lucrurile sunt destul de așezate și fiecare editură are un portofoliu format, deși, desigur, mai există și excepții și treceri spectaculoase de la o editură la alta, dar nu aș pune asta neapărat pe seama încercărilor de „a fura” autori.
Pe lângă faptul că te ocupi de pregătirea cărților pentru publicare, faci eforturi și pentru traducerea lor în alte limbi. La târgul de carte de la Frankfurt, unde ne-am întâlnit, ai avut discuții cu editori străini pentru potențiale achiziții de drepturi. Cât interes există pentru literatura română în străinătate și cum e ea receptată?
Dat fiind că literatura română, deși a avut parte de numeroase traduceri în ultimele două decenii, încă este puțin cunoscută cel puțin în Occident, cu puține excepții, atitudinea editorilor străini este un amestec de curiozitate și scepticism, cum e și normal. Dar sunt și destule edituri străine care au publicat literatură română și încep să o cunoască, unii editori știu deja foarte bine ce și pe cine caută la astfel de întâlniri, dar nu ezită să arunce un ochi și pe noutățile din fiecare an. Sigur, dat fiind că Poliromul nu este agenție literară și nici nu deține așa ceva, drumul către editurile străine este destul de sinuos. Totuși, încercăm să facem cât mai mult în direcția asta.
Te-ai întâlnit la Frankfurt cu editori de peste tot din lume. Cum intrați în legătură? Îi contactezi tu, îți scriu ei?
Pe unii i-am „moștenit” cu tot cu date de contact de la cei dinaintea mea care se ocupau de asta, pe alții i-am căutat eu (în ziua de azi e mult mai ușor să obții contacte, inclusiv site-ul Târgului de la Frankfurt te ajută în sensul ăsta) și chiar și în târg apar întâlniri spontane, neprogramate, care devin regulate în anii următori.
Ce-i convinge pe editorii străini să publice literatură română și care sunt cele mai „exportabile” sau exportate titluri din portofoliul Polirom?
Greu de spus, fiindcă fiecare are un obiectiv diferit. De exemplu, m-am întâlnit cu cineva care dorea să publice doar femei care scriu thrillere sau romane polițiste. Dacă nu ai așa ceva în portofoliu, nu există nici un interes. Astfel, unii caută o anumită tematică, alții, un anumit profil de scriitor, alții, cărți premiate. Desigur, nu lipsesc cei care caută în principal finanțări pentru traduceri (cred că programul TPS al CENNAC are mare succes). Prin urmare, trebuie să te adaptezi la fiecare editor sau agent în parte și să încerci să îi oferi ceea ce caută. Nu avem un clasament al traducerilor pentru cărțile Polirom, dar sunt destule care au de la o traducere într-o țară până la traduceri în aproape douăzeci de țări.
Care-i momentul de glorie profesională de până acum? Atunci când dansul bucuriei i-a luat fața coregrafiei echipei de rugby a Noii Zeelande.
Nu știu dacă am avut cu adevărat un moment Haka până acum, dar lansarea Biografiilor romanțate a fost destul de aproape de asta.
[Fotografii din arhiva personală a lui Adrian Botez.]
