Livia Stoia este agent literar. În 2003 a fondat agenția care acum îi poartă numele, Agenția Literară Livia Stoia, fiind una dintre cele mai importante agenții regionale din Europa de Est. Din 2020 deține și conduce Ilustrata Agency, o agenție literară fondată în Barcelona în 1991. Livia a absolvit Politehnica la Iași și Sociologia la Cluj. Când nu vinde drepturi de autor sau nu citește, Livia aleargă la semimaratoane și maratoane. Și face toate astea cu o plăcere contagioasă.
Cum arată ziua de lucru a unui manager de agenție literară?
Ziua începe cu cititul e-mailurilor și prioritizarea lor. Răspund la cele mai urgente, pe unele le dau mai departe colegelor, îmi planific răspunsurile mai puțin urgente, dar care necesită mai mult timp. Mă pregătesc pentru întâlnirile programate și rezolv ce aveam în agendă pe ziua în curs. Asta în mic. În mare, urmăresc situația financiară a agenției, pașii de parcurs în strategia de imagine și în cea de dezvoltare a businessului.
Citesc presa de specialitate și mă informez despre ce se întâmplă în lume.
Pe lângă toate astea, citesc manuscrise, mă gândesc care sunt editurile cele mai potrivite pentru ele, discut despre ele cu oameni minunați din industrie și din propria echipă.
Spuneai într-un interviu recent că ai înființat agenția pentru că-ți doreai să vezi publicate în limba română titluri din portofolii străine, care nu se potriveau editurii Humanitas, unde lucraseși ca Rights Manager înainte. Îți mai amintești care a fost primul titlu vândut prin agenție?
Primul contract al agenției a fost semnat cu editura Trei pentru titlul Taina liniștitului domn Genardy de Petra Hammesfahr. Am fost foarte fericită la semnarea acelui contract, însă aveau să treacă mai bine de doi ani până când am reușit să ne acoperim costurile și ceva mai mult până când agenția să devină profitabilă.
Cum ai început să construiești portofoliul agenției?
Mai întâi am contactat câteva edituri din Spania, Germania, Italia ale căror cataloage îmi plăceau mult; unele au acceptat pe loc să le reprezint, altele au vrut să mă vadă la față mai întâi, așa că am stabilit întâlniri la Târgul de carte de la Frankfurt. Asta era în 2003. Îmi amintesc că reprezentanta unei edituri din Spania, cu care am avut atunci întâlnire la standul ei, a zis că se mai gândește și-mi răspunde în scris. Ne-am întâlnit puțin mai târziu la toaletă, unde mi-a comunicat suav că acceptă să-mi dea reprezentarea exclusivă pe România.
La sfârșitul anului 2003 aveam deja un portofoliu de câteva edituri, însă îmi mai trebuia și literatură anglo-saxonă, care se vindea cel mai bine, așa încât am început să scriu masiv editurilor din Marea Britanie dimineața și celor din Statele Unite seara. Multe au reacționat foarte bine, astfel că am hotărât să fac cerere pentru viză de Marea Britanie și să mă întâlnesc cu ei la Târgul de carte de la Londra. Asta era în primăvara lui 2004. La târg eu i-am văzut pe cei circa 25 de clienți noi cu care-mi stabilisem întâlniri, în timp ce Tudor, soțul meu, aborda alți clienți din UK și US direct la standuri. Până în mai 2004 am reușit să semnez contracte de reprezentare cu vreo 20 de clienți și, tot în acea lună, la Târgul de carte de la Varșovia, am semnat un alt contract cu o agenție din Germania, care organiza coediții de cărți ilustrate și avea birouri la Stuttgart, Budapesta, Varșovia, Bratislava și Moscova. Aveau o listă impresionantă de reprezentare, și m-am bucurat tare că au acceptat să semneze cu mine pe loc. În felul ăsta, am dublat numărul de clienți exclusivi din portofoliu și puteam oferi editurilor din România literatură pentru adulți și copii și cărți ilustrate cam din toate țările mari din Vest. Mai departe, portofoliul agenției s-a mărit cu fiecare participare la târgurile importante de carte, iar în 2007, la Târgul de carte pentru copii de la Bologna am adus la bord o serie de edituri specializate în carte ilustrată pentru copii, domeniu care avea să ia avânt și în România în anii următori.
Ai deschis agenția (prima dată sub numele Sun Agency) în 2003, la doar șapte ani de la elaborarea legii drepturilor de autor în România. Îmi imaginez că rolul unui agent literar nu era bine edificat la acel moment și că au existat și editori care te priveau cu scepticism atunci când le propuneai să cumpere drepturi de traducere. Cum au fost primele interacțiuni cu editurile românești? Cum ai depășit dificultățile?
Făcusem o pasiune pentru domeniu și aveam câțiva prieteni în industrie. Credeam că e de ajuns ca să încep o afacere profitabilă. Însă prietenii din edituri nu s-au prea îngrămădit să cumpere titluri de la mine. Erau ei drăguți, acceptau să le trimit sugestii, însă, ce să vezi, nu prea răspundeau după. Am început să-i vizitez la birou și am reușit să strâng interes mai consistent, dar simțeam că am nevoie de mai mult ca să-i conving să și semneze contracte. Într-o întâlnire cu o editură mare, directorul mi-a spus: „marii agenți și-au împărțit deja piața”; cu alte cuvinte, nu mai era loc și de mine în afacerea asta. Îmi rămânea un gust amar după unele întâlniri. Însă îmi trecea iute, odată ce mă așezam la birou și începeam să trimit alte și alte recomandări de titluri și, în paralel, continuam corespondența cu firme mari din Vest, ca să le conving să se alăture portofoliului agenției. Au trecut luni bune până când am umplut primul biblioraft de contracte și, totuși, numărul de edituri cu care lucram în Romania, circa 13 în 2004, nu era suficient ca să dezvolt un business. Tudor mă cam supăra când îmi tot spunea asta. Eu venisem de la Humanitas de pe poziția de „cumpărător”, eram învățată să cer și să mi se accepte perioade lungi pentru analiza manuscriselor. Știam că editurile se așteaptă ca agenții să le îngăduie cât de mult timp până se hotărăsc dacă publică ceva ori nu. Când mi-am dat și eu seama că trebuie să schimb radical modul de lucru dacă vreau să-mi lărgesc plaja de clienți, s-a mărit și numărul ofertelor.
Un pas important în direcția asta a fost să solicit un stand la Bookfest, lucru nemaiîntâlnit până atunci în România, agențiile literare concurente neparticipând cu stand la târguri. Am fost și constrânsă să fac asta pentru că reprezentam mulți proprietari de drepturi din Vest care publicau cărți ilustrate și aveam o înțelegere cu ei să expun cărțile. Ele chiar trebuiau văzute în întâlniri. Am avut atunci multe întâlniri cu editori, nu numai cu cei care erau deja clienții mei, dar și cu mulți alții, noi pentru mine, și asta mi-a dat curaj să-i abordez și pe alții după târg. Lista de clienți a crescut considerabil și am schimbat și strategia de promovare a titlurilor. Dacă până atunci făceam doar promovare țintită și acordam prioritate pentru un anumit titlu doar unei singure edituri, de la acel târg încolo am început să prezint o carte tuturor editurilor care publicau acel gen. Metoda nu a fost niciodată agreată prea tare de editori, iar eu i-am înțeles, cum spuneam, până la un punct. Cu timpul, au priceput și ei, sau cel puțin așa îmi place să cred, că, dincolo de scopul nobil de a aduce carte străină în România, despre care ne place tuturor din industrie să vorbim, vânzarea de drepturi de autor este, în cele din urmă, o afacere, așa cum e și vânzarea de carte.
Din 2005 am început să închei și contracte de coediție pe cărți ilustrate, asigurând și serviciile de producție la tipografii specializate din Cehia și Slovacia. Coedițiile mi-au adus clienți noi, care aveau colecții de cărți ilustrate pentru adulți și copii, și astfel veniturile agenției au crescut într-un ritm mai rapid decât înainte.
În paralel, am continuat vânzarea de drepturi de traducere pentru cărți neilustrate, dar și aici lucrurile au început să se petreacă într-un ritm mai rapid decât înainte de 2005, fiindcă lucram acum cu mult mai multe edituri și chiar îmi câștigasem ceva reputație, specializându-mă pe coediții, un domeniu diferit de cel clasic, de vânzare de drepturi pentru cartea de text. În plus, mă simțeam ca peștele în apă când negociam cu partenerii de coediție: limbajul era diferit, iar oamenii implicați ceva mai direcți, nu era nevoie să citesc printre rânduri, ce ziceau aia era.
Coedițiile mi-au adus expunere mare pe piață și asta a atras și creșterea businessului pe toate genurile de carte pe care le aveam în portofoliu. Lucrul cu cartea ilustrată m-a forțat nu numai să particip cu stand la Bookfest și Gaudeamus, dar și să îmi deschid un birou în centru și să-mi angajez prima asistentă.
Totuși, la începutul lui 2007 încă nu reușeam să-mi acopăr toate cheltuielile lunare, încă veneam cu bani de acasă pentru asta în unele luni. Astfel că, în momentul în care proprietarul apartamentului unde aveam biroul mi-a dublat chiria, am hotărât să mut biroul în noua mea locuință, la mansardă. Aveam mari emoții că, în timp, voi pierde interesul editorilor pentru întâlniri la agenție; nu știu de ce credeam că, dacă vor trece prin intimitatea livingului meu ca să ajungă la biroul agenției din mansardă, automat credibilitatea mea din piață va începe să scadă. M-au urmărit multă vreme frica asta, dar și vorbele unui coleg de breaslă, care îmi spusese odată: „ai grijă cu frica asta de penibil, am cunoscut o persoană care a luat-o razna din cauza asta”. Aveam să aflu nu numai că nu era nimic penibil să-ți vadă clienții curtea, livingul, bucătăria, icoanele și tablourile de familie, cățelul și pisoii, să știe ce mănânci la prânz, ba și că unora chiar începea să le placă mai mult de mine și să vină mai des. A trebuit să-mi fac curaj și să accept că editorii te pot aprecia așa cum ești, că nu trebuie să mă feresc să dezvălui și din viața mea personală. Marea surpriză a fost că afacerea a crescut imediat, iar, la câteva luni după ce am mutat biroul în mansarda de acasă, am intrat pe profit.
Totuși, chiar dacă angoasele mele au scăzut mult în intensitate, m-au mai urmărit o vreme, până în ziua în care una dintre colegele mele, în timp ce se străduia s-o convingă la telefon pe o mare editoare de la acea vreme să ne viziteze, se trezește că e întrebată: „dar aveți și cărți la agenție?”. Din clipa aia mi-a dispărut orice urmă de timiditate și jenă pentru slăbiciunile mele, pentru inserțiile de viață personală pe care eram nevoită să le dezvălui editorilor când veneau la agenție. Știam că, oricât de bine mi-aș fi făcut treaba, unii mă vor plăcea mai repede, iar cu alții îmi va lua mult timp până să fac afaceri. Am avut multe redute de cucerit în lumea editorială românească. Și încă mai am.
Ai început să vinzi drepturi de autor pe piața de carte de România, apoi te-ai extins în fosta Iugoslavie, apoi în toată Europa de Est și, de vreo câțiva ani, lucrezi și în Spania, Portugalia și America Latină, dar și în alte teritorii, inclusiv Asia, colaborând cu coagenți. Există instrumente și metode de lucru diferite pentru aceste piețe?
Fiecare piață de carte în care ne-am extins a reacționat diferit și am mai multe de povestit despre asta.
Criza financiară de după 2008 m-a prins pe val. Businessul mergea foarte bine, aveam 3 agenți literari, încasam comisioane foarte mari mai ales din coediții și am continuat la fel o vreme, fiindcă în copyright ciclul de încasare se închide mai târziu. Mi-a mers bine până prin 2009, însă, treptat, deși multe edituri nu credeau că criza va ajunge și la noi, vânzările au început să scadă, aveam probleme să-mi acopăr costurile lunare tot mai des și m-am speriat. Mă sfătuiam mult cu Tudor, partenerul meu de viață și de business, iar el a venit cu ideea minunată de a le cere proprietarilor de drepturi din portofoliu să accepte să-i reprezint în mai multe teritorii, să extind businessul și în alte țări. Zis și făcut. Am început cu Serbia, devenind coagent și acolo pentru o serie de edituri și agenții pe care le reprezentam deja în România. Editorii sârbi m-au acceptat din prima, am început foarte repede să vând coediții de cărți ilustrate pe piața sârbă. Îmi amintesc de prima, pentru titlul Le Petit Prince Pop-Up de la Gallimard Jeunesse, pentru care am încheiat un contract cu editura Mono i Manana (actualmente Vulkan). Afacerea în Serbia a crescut treptat, însă nu spectaculos, țara încă nu-și revenise din crize anterioare; dar a fost suficient cât să-mi acopere golul din venit din afacerea pe România.
După Serbia ne-am extins și în celelalte țări din fosta Iugoslavie, Croația, Slovenia, Macedonia, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina. În scurt timp, editorii din regiune au început să mă considere agent local, mai ales fiindcă îi vizitam în fiecare an, participam la târgurile de carte de la Belgrad, Zagreb, Liubliana și aveam întâlniri cu mai toți editorii care publicau traduceri. Am cunoscut oameni extraordinari și mi-am făcut mulți prieteni în industria de carte din regiune, iar la ora asta piețele acelea sunt printre preferatele mele. Multele relații pe care le-am dezvoltat acolo, care au atras multe contracte, i-au făcut cam pe toți proprietarii de drepturi pe care îi reprezentam în România să-mi acorde cu încredere dreptul de reprezentare exclusivă în fosta Iugoslavie.
După ele au urmat Polonia, Cehia și Slovacia, Ungaria, Rusia, Țările Baltice, Bulgaria, Albania. Cele mai mari piețe dintre ele au fost redute greu de cucerit. Am investit mult timp și efort mergând doi ani la rând regulat în Polonia și am avut zeci de întâlniri cu editori polonezi până să încep afacerea acolo. Mulți proprietari de drepturi pe care deja îi reprezentam în România și fosta Iugoslavie erau deja prezenți în piață, vindeau direct sau prin alte agenții, evident că mulți dintre ei nu aveau nevoie de mine. Piața poloneză de carte, numărul doi în Europa de Est după Rusia, era încă de atunci destul de matură. Existau agenții locale și regionale foarte puternice care acopereau Polonia și mari grupuri editoriale care aveau deja o afacere profitabilă acolo. A fost greu să pătrund, însă, din momentul în care am încheiat primul contract, lucrurile s-au rostogolit în direcția bună.
Și afacerea în Cehia a demarat destul de greu, cehii aveau alte gusturi, trebuia să ne adaptăm; ca să avem titlurile cerute de piață a trebuit să adăugăm în portofoliu proprietari de drepturi noi, care nu s-au lăsat ușor convinși că aveau nevoie de agent. Au trecut câțiva ani buni până s-a simțit o creștere semnificativă în cifra de afaceri din Cehia.
Piața din Rusia a avut întotdeauna suișuri și coborâșuri, în special din cauza crizelor politice. În plus, spre deosebire de alte târguri de carte din Europa de Est, la Moscova n-ai să poți niciodată să faci o întâlnire ad-hoc cu vreun editor. Trebuie să fii introdus și să soliciți întâlnirea cu mult timp înainte, și nici atunci nu e sigur că va accepta. Trebuie să te știe de la târgurile internaționale și să reprezinți edituri foarte mari ca să te bage în seamă. Au trecut câțiva ani până mi-am făcut și acolo prieteni, iar la ora asta Rusia e piață de top în cifra de afaceri.
În Ungaria editurile nu prea vor să te întâlnească la târgul lor de carte; acela e doar pentru vânzare, agenții n-au ce căuta. Standurile de carte sunt destul de îngrămădite și neprietenoase, n-ai loc să stai cu cineva liniștit la o discuție. Însă editorii au fost deschiși să lucreze cu noi încă de la început, chiar dacă nu ne văzuserăm la față cu unii dintre ei. Când am avut titluri care să li se potrivească, au revenit singuri cu oferte bune, au semnat repede și relația s-a derulat excelent.
Cu Țările Baltice am început să lucrăm după ce am participat la Târgul de carte de la Vilnius, care e mai degrabă un târg de atmosferă. Acolo evenimentele culturale organizate în jurul cărții absorb o mare de oameni faini și au și o anumită intimitate, care te face să te simți așa, ca la un café-concert.
Sunt multe de povestit și despre piețele (foarte) mici de carte, cum sunt cele din Albania, Bulgaria, Bosnia, Macedonia de Nord, cu editori sufletiști care se chinuie să-și continue businessul. Ne străduim să obținem pentru ei condiții contractuale suportabile, care să le permită să publice titluri noi.
Din 2017 am început să mă gândesc la extinderea afacerii pe piața vestică. În 2018 am cumpărat 51% din acțiunile Agenției Ilustrata, cu sediul la Barcelona, și restul de 49% în 2020, înainte de izbucnirea pandemiei. Din 2018 mă întâlnesc regulat cu editori spanioli din Madrid și Barcelona, de la o vreme doar online, însă am nevoie de încă vreo doi ani ca să reușesc să aduc afacerea din Spania la nivelul celei din estul Europei.
Există o deosebire foarte mare între comportamentul editorilor spanioli față de cei din celelalte țări unde activăm. Piața de carte spaniolă este dominată de grupuri editoriale mari, care au achiziționat, în ani, zeci de edituri, fiecare cu programul ei editorial, cu audiența specifică. Poți să-ți petreci zile întregi în întâlniri doar la sediul unui singur grup editorial. Ca să ajungi să vizitezi doar marile grupuri, ai nevoie de cel puțin o săptămână de întâlniri în Madrid, și încă una în Barcelona. Dacă vrei să te întâlnești și cu editurile independente, mai ai nevoie de alte două săptămâni în aceleași orașe, și de alte câteva ca să vizitezi edituri presărate prin toată Spania.
Și la toate astea se adaugă vizitele anuale la Târgul de carte de la Guadalajara, cel mai important din America Latină, unde participă mai toți editorii relevanți din țările vorbitoare de spaniolă.
Marile edituri spaniole au distribuție și în țările Americii Latine, dar și în America de Nord. Ele publică pentru toată populația de limbă spaniolă a Globului. Or, cititorii din Spania au alte gusturi decât cei din Mexic, altele decât cei din Columbia, Chile etc., și altele decât cititorii spanioli din Statele Unite. Asta face ca procesul de achiziție a titlurilor să fie mult mai laborios. Prin urmare, ca agent a trebuit să-mi reconfigurez așteptările de vânzare pentru piața de limbă spaniolă. Planul de vânzare pe care l-am constituit în 2018 a trebuit adaptat semnificativ în 2019 și radical în 2020 și 2021, ani de pandemie, în care Spania și toate țările Americii Latine au fost afectate masiv, mult peste toate celelalte țări în care activăm.
Prin achiziția Agenției Ilustrata, am pătruns și pe piața de carte portugheză. Am călătorit la Lisabona înainte de pandemie, ca să vizitez câteva grupuri editoriale. La începutul lui 2020 era o piață de carte care își revenea ușor din criză, însă pandemia a dat-o dramatic înapoi. În pandemie, editurile portugheze nu au beneficiat, ca cele din multe alte țări, de vânzarea online, canalul nefiind dezvoltat acolo aproape deloc. Toate astea au condus la o scădere dramatică a vânzării de carte în Portugalia, după care se pare că unele edituri nu-și vor mai reveni.
Din 2018 suntem activi și pe piața din Brazilia și ai crede că editurile portugheze distribuie carte și acolo. Ei bine, nu, sunt piețe complet diferite, cu interese și gusturi distincte.
Cumpărând Ilustrata, beneficiem acum și de o echipă de coagenți, cu ajutorul cărora vindem drepturi și în Franța, Germania, Italia, Scandinavia, Țările de Jos, Turcia și Asia.
O surpriză imensă pentru noi este acum Coreea de Sud, cu care am încheiat câteva contracte în ultimul an.
Ai observat vreo particularitate a pieței de carte din România în raport cu cele ale țărilor vecine sau cu cele pe care lucrezi în general?
Da, chiar mai multe. O să pomenesc trei bune și una mai puțin bună.
Editorii români sunt în stare să facă un târg de carte să arate mai bine ca „afară” și asta se întâmplă de vreo trei ani (minus anul de pandemie), de când au alocată hala nouă de la Romexpo. Particip în fiecare an la târgurile mari de carte din Estul Europei și pot să spun că Bookfest si Gaudeamus arată cu mult mai bine, organizarea și designul standurilor fiind, după părerea mea, la nivel de târg de carte vestic.
Editorii români sunt foarte competitivi și reușesc să publice repede traduceri minunate, în condiții grafice excelente, ale celor mai bine vândute titluri de la momentul respectiv.
Editorii români sunt foarte avansați tehnologic, și asta îi ajută să se adapteze aproape în timp real la orice schimbare din mediu.
Iar dintre metehne am să pomenesc, cu tristețe, doar una. Mulți editori români sunt rareori sinceri și transparenți, așa cum am văzut în alte piețe. Când primim raportări de vânzări, ele sunt, în multe dintre cazuri, departe de realitate. Pe lângă faptul că unii dintre ei nu raportează niciodată vânzările, deși acest lucru este precizat în toate contractele de copyright.
Cred că visul oricărui editor este ca din lista de titluri publicate jumătate să fie bestselleruri și restul longselleruri. Care e visul unui agent literar?
Să poată reprezenta cât mai mulți autori de bestselleruri și longselleruri, pe care să-i vândă în cât mai multe teritorii și să primească raportări anuale de vânzări reale.
Ai participat de-a lungul timpului la numeroase târguri de carte internaționale. Ai vreunul preferat?
Da, târgul de la Belgrad. Din punct de vedere organizatoric, este încă departe de ce oferă alte târguri, însă întâlnirile cu editorii sârbi sunt parcă mai calde ca oriunde, oamenii sunt sinceri și direcți și toate astea mă fac să revin acolo în fiecare an. Până acum (exceptând anii de pandemie), de când ne-am extins operațiunile și în Serbia, nu am ratat nicio ediție a târgului, unde mă simt întotdeauna ca la mine în familie.
Cum târgurile presupun zile pline-ochi de întâlniri din jumătate în jumătate de oră, alergătură de la un stand la altul și, eventual, alte evenimente mai mult sau mai puțin formale către seară, o singură scânteie de neprevăzut este de ajuns să dea totul peste cap. Ai vreo amintire haioasă sau la marginea tragicului care încă să-ți dea fiori pe șina spinării?
Eram la Frankfurt, la o întâlnire cu o editoare din Franța, care publică cărți ilustrate mari și grele. Am făcut o mișcare greșită și i-am răsturnat în cap tot raftul de cărți. Am încremenit, am transpirat din cap până-n tălpi și i-am promis pe loc că am să vând drepturile pentru toate cărțile care i-au ajuns în cap. A râs în hohote și mi-a luat de pe suflet toată jena momentului.
Și mai am o amintire haioasă: prima întâlnire din dimineața de după o noapte petrecută într-un club de salsa din Frankfurt. Eram cu un editor bulgar, căruia trebuia să-i prezint un autor de ficțiune. Abia îmi țineam pleoapele deschise și am hotărât pe loc să schimb foaia, propunându-i să facem o întâlnire mai informală. A răsuflat ușurat că-i dau o pauză de 30 de minute, eu m-am liniștit că n-o să mă umplu de penibil și am continuat amândoi să vorbim despre lume și viață. Businessul n-a avut deloc de suferit mai departe, aș zice că dimpotrivă.
Care sunt cele mai mari satisfacții atunci când ai o agenție literară?
Să reușim să vindem drepturile pentru un autor autohton pe piața vestică.
Să primim cărțile apărute cu contribuția agenției din diverse țări unde am vândut drepturile.
Să-mi laude lumea echipa.
Să închei contracte pe loc, în timpul întâlnirilor de la târguri.
Să obțin reprezentări exclusive worldwide pentru autori de bestselleruri.
Dar cele mai mari provocări?
Să reușim să vindem drepturile pentru un autor autohton pe piața vestică.
Să-mi motivez echipa în perioade de criză.
Ca în orice afacere, dar poate cu atât mai mult cu cât este una B2B, unul dintre elementele-cheie ale relației unei agenții literare cu clienții ei, cu editurile, este încrederea. Cum se construiește această încredere și, mai ales, cum se păstrează?
De-a lungul vieții mele am avut diverși mentori, care au ajutat imens la formarea mea. La Iași și la Cluj am învățat cam cum e lumea asta făcută și cum să te pui în papucii celuilalt; la Sibiu că trebuie să duc întotdeauna la capăt tot ce am început; la Humanitas că în copyright e nevoie de rigoare și viteză și că autorii cei mai de succes sunt cei care scriu simplu. La astea se adaugă o predispoziție spre competitivitate și pentru lucrul bine făcut. Probabil că editorii au început să capete încredere în mine și în echipă când am reușit să le combin optim pe toate astea.
Dar în raport cu cei pe care o agenție îi reprezintă? Cum construiești o relație bazată pe încredere?
Sunt necesare toate cele de la punctul anterior și încă ceva: să fii informat la zi și să îi ții la curent despre realitățile piețelor în care îi reprezinți, să le dai periodic feedback din piață pentru titlurile lor. Să respecți ce ai promis că vei face pentru autorii lor și să fii sincer cu tine și cu ei dacă nu reușești.
La întrebarea „ce-i lipsește literaturii române să iasă în lume” unii se grăbesc să răspundă: un agent literar. Fără să știe prea bine ce presupune de fapt activitatea unui agent. Încă din primii ani ai agenției te-a interesat și exportul autorilor români, reușind să vinzi unele titluri în teritoriile unde lucrai. Cum ai ajuns să colaborezi cu nume ca Neagu Djuvara sau Gabriela Adameșteanu și ce presupune să vinzi drepturile de traducere pentru o carte românească?
Am fost ori recomandată de prieteni și colaboratori, ori abordată direct de autorii înșiși. Ani de zile am investit timp și bani în promovarea autorilor români și niciodată nu ne-am acoperit costurile acelea. Dar, pentru că am reușit să plasăm unii autori, în câteva țări, vreau să continui.
Revenind la ce spuneam mai sus, ce-i lipsește literaturii române să fie mai des tradusă în străinătate?
Aș zice că doar banii.
Ca o editură de afară să se hotărască să traducă o carte a unui autor român, trebuie să aloce un buget de promovare acelui autor, fără de care nu reușește să vândă tirajul publicat. Ca să publici un autor român, sau din altă țară din Estul Europei, care scrie într-o limbă minoră, acel buget trebuie să fie mult mai mare decât al unui autor străin din Vest. Atât de mare, încât să acopere costurile de promovare în toată presa internațională din Vest, de masă și de specialitate, costurile pentru turnee de promovare în țara respectivă, de participare a autorului la emisiuni televizate, la radio și în podcasturi, costurile de distribuție a cărții traduse în toată rețeaua de librării offline și online și, evident, costurile de traducere în limba respectivă și pe cele editoriale.
În plus, autorul însuși trebuie să pună la dispoziție traducerea în engleză a manuscrisului, pentru că doar aceea va fi citită și evaluată la început de editorii străini, înainte de a lua decizia de publicare.
Când crezi că un autor, în orice limbă ar scrie el, devine exportabil?
Când aduce ceva nou pe piața internațională de carte. Asta se întâmplă în cazul autorilor foarte talentați și foarte erudiți, care reușesc să surprindă intim realitățile țării lui și dovedesc o profundă cunoaștere psihologică a poporului din mijlocul căruia se trag. Autorii care știu să aducă în ceea ce scriu ceva original din țara lor pot avea succes pe piața internațională.
De aceea, i-aș sfătui pe autorii români să nu preia rețete străine.
Astăzi cea mai mare parte a activității unui agent literar se desfășoară online, de la conversații prin mail, la trimis manuscrise electronice și primit rapoarte de vânzări în Exceluri. Îți amintești cum arăta lumea drepturilor de autor în România înainte de DropBox, Microsoft Office și Internet?
În 1999, când am intrat în domeniu, la Humanitas, editurile foloseau internetul, însă mai mult ca o curiozitate; se lucra deja pe email, iar la scurt timp am început să ținem evidențe în Excel. Cu toate astea, în continuare se lucra foarte mult cu hârtie, totul se tipărea și se îndosaria; hârtia era suportul de bază în toate departamentele unei edituri.
În 2003-2004, după ce am deschis agenția, încă mai tipăream emailurile „importante” și le clasam în dosarul de titlu, un motiv de continuu sarcasm din partea soțului. Stocam documente și în format electronic, însă asta doar îmi dubla evidența. Înțelegeam beneficiile tehnologiei, dar tot în suportul fizic aveam mai mare încredere.
Îmi amintesc și că îmi pregăteam câteva dosare cu prezentări tipărite pentru întâlnirile de la târguri, organizate pe domenii. Acum e de ajuns să îmi organizez pdfurile și prezentările într-un folder în Dropbox, pe care să-l accesez de pe o minitabletă, chiar și de pe telefon în timpul întâlnirilor. Dar, chiar și acum, am grijă ca în orice întâlnire să am la mine măcar câteva cărți fizice, fiindcă întotdeauna am avut succes cu asta. Majoritatea editorilor încă iau decizia de achiziție doar dacă văd și cartea și în format fizic.
Ce i-ai recomanda unui student sau cuiva interesat de o carieră într-o agenție literară? Ce ar trebui să învețe, ce să facă?
Să aibă o răbdare de fier, fiindcă o mare parte a timpului o vor petrece în activități de rutină ca să poată finaliza vânzări din întâlniri avute cu luni de zile înainte.
Că trebuie sa aibă curaj să vorbească într-o limbă străină, de obicei engleză, cu oameni din întreaga lume; și să fie conștienți că toți aceia sunt oameni ca și noi.
Să aibă stăpânire de sine, fiindcă emoțiile au și ele rolul lor în afacerea asta, dar în niciun caz nu trebuie să le afecteze relația cu un client.
Să învețe să se pună în papucii celuilalt, fie el autor, editor, traducător, coleg.
Zilnic îți trec prin fața ochilor zeci de cărți (cele mai multe în format digital). Mai ai timp și de lecturi de plăcere? Care e cea mai faină carte (din afara agenției) pe care ai citit-o în ultimul timp?
Timpul mi-l fac eu. Dacă ar fi să mă gândesc întâi dacă am timp, la cât de multe am pe cap, nu aș mai face și ce-mi place.
Seara, în pat, sau pe plajă la mare, îmi place să citesc cărți adevărate, pe hârtie, fizice. Când alerg și când gătesc ascult cărți audio, iar în restul timpului citesc pe telefon sau, mai rar acum, pe Kindle. Am o tonă de manuscrise de parcurs, și nu mai stau să mă gândesc la inconvenientele pixelului albastru.
Dintre ultimele lecturi de plăcere, citite în format fizic, îmi vin acum repede în minte Hamnet de Maggie O’Farrell, Manual pentru femei de serviciu de Lucia Berlin, Omul în căutarea sensului vieții de Viktor Frankl, Femeia la 1000°C de Hallgrímur Helgason. Dintre audiobookurile recente, mi-a plăcut tare, tare mult What I Talk About When I Talk About Running de Haruki Murakami, pe care am „citit-o” de două ori în alergările mele.
