Sorina Vazelina este ilustratoare, graphic designer și autoare de benzi desenate. Din mintea și mâinile ei ies cărți, comics, gravuri, picturi murale, colaje, ilustrații vesele și triste. A publicat în Anglia Old Farts, premiată la concursul Cele Mai Frumoase Cărți din România. Versatilitatea artistică i-a adus, printre altele, colaborări cu reviste (Scena9, Decât o Revistă, Vice ș.a.), ONG-uri, festivaluri, muzicieni și edituri.
Pentru că Haiku Siberian mi-a dat ocazia acestui interviu, mă gândeam să pornim de la experiența ta la această carte. Cum te-ai alăturat echipei de la editura Frontiera? Am citit că te întâlniseși cu cele două autoare lituaniene cu mai mulți ani în urmă și că într-un fel sau altul povestea ta și a Jurgăi Vile s-au intersectat și mai demult.
Le-am întâlnit pe cele două autoare la festivalul de carte de la Göteborg cu doi ani înainte, prin 2019 cred. Ele lansau Haiku Siberian și eu eram cu Old Farts, volumul de comics. Dar cei de la editura Frontiera nu știau de întâlnirea noastră. Ei au cumpărat drepturile și Lina Itagaki și Andreea Mihaiu de la FOI Magazine m-au recomandat pe mine. A fost amuzant că, într-un fel, căile noastre s-au unit. Așa ne-am cunoscut și am început să lucrăm. Mai întâi mi-au dat câteva pagini. Am început prin a face un colaj din caracterele pe care le-am găsit, dar era un proces foarte laborios. Comparam traducerile din lituaniană, italiană, engleză (Alina Nucă a tradus în românește după ediția franțuzească). Rolul meu a fost scrierea bulelor de text, a scrisorilor și a unei părți din text cu ajutorul tabletei grafice. Pe lângă scrisul meu, este folosit și un tip de literă pe care l-a creat Lina, iar Liviu Stoica, DTP-istul proiectului, l-a introdus.
Înțeleg că ai lucrat și cu ilustratoarea.
Da. Lina este foarte meticuloasă și a vrut să monitorizeze tot procesul. A trecut prin mai multe etape de corecturi și a ținut neapărat să scrie titlurile fiecărui capitol. Și mai este o parte în care sunt tricotate niște cuvinte în limba română – cred că s-a ocupat de partea asta la fiecare ediție.
Citind cartea mă întrebam cum a fost lucrată din punct de vedere grafic. Pe hârtie? Pe calculator?
Începi prin a-ți scrie ideile, cum fac și scriitorii, dar designul grafic are și latura asta formală, care ține de fonturi și de layout. Și se complică atunci când e foarte mult text. Iar toate îmbinările dintre text și grafică dau o profunzime mai mare cărții. Cred că textul ăsta caută să spargă niște limite ale comunicării zilelor noastre. Câtă lume își mai scrie astăzi scrisori?
Faptul că e publicată la editura Frontiera o face o carte pentru copii; dar nu cred că se limitează la o anumită categorie de vârstă. Tu ai simțit că lucrezi la o carte pentru copii?
După ce am citit cartea, mi-am dat seama că nu știi dacă toate scrisorile către tată sau către unchi ajung vreodată la destinatari. Și asta e interesant. Mi se pare că asta e fascinația unor cărți cum e Alice în Țara Minunilor sau Haiku Siberian – sunt valoroase indiferent de vârstă; cu cât crești mai mult, cu atât decodezi și despachetezi mai multe învelișuri sau vezi cu alți ochi. E genul de carte pe care o poți citi la vârste diferite și cred că este o lectură absolut necesară în contextul educațional din România de azi. Îi ajută pe copii să se pună în pielea personajelor, să retrăiască istoria mult mai ușor decât în cazul blockbusterelor. Datorită stilului naiv al Linei, este un roman grafic sau o narațiune vizuală cu care poți empatiza foarte rapid. Nu este nimic care să te dea pe spate, ca la Batman, sau, știu eu, ceva grandios; tocmai datorită naivității și inocenței percepi ceva din drama și cruzimea evenimentelor. E ca în cazul lui Kurt Vonnegut din Abatorul cinci. Am ascultat un interviu ca să înțeleg cum de a scris romanul ăsta. Și a zis că tot voia să scrie despre experiența de la Dresda, din timpul bombardamentelor. Discuta la un păhărel cu un prieten, depănau amintiri. La un moment dat, soția lui apare și le întrerupe conversația, spunându-le „erați doar copii” – „You were just babies then”. La fel, Jurga și Lina folosesc și magia, și câteva elemente fantastice, iar detaliile astea sunt ca niște mângâieri prin haosul ăla din Siberia.
Cât a durat proiectul ăsta pentru tine? Cât ai lucrat tu la el și cum l-ai „împletit”, apropo de literele de mai sus?
Cred că m-au contactat pe la finalul lui decembrie sau la începutul lui ianuarie și mi-au zis că trebuie să fie gata până pe 14 februarie, deci era un timp destul de scurt. Lina mi-a trimis fișierele și a zis să facem un test, să vedem cum merge, pentru că nu mai lucrasem pe așa ceva. Dar mi-a plăcut, pentru că e asemănător cu ce fac eu în comics. Deși era mai mult de lucru decât mă așteptam, am terminat la timp, cred că înainte de sfârșitul lunii februarie. În martie a intrat la tipar.
Alături de tine, apare și numele lui Liviu Stoica, cel care s-a ocupat de DTP. Pentru cei ca mine, care nu sunt foarte familiarizați cu diferențele dintre cele două meserii, mi-ai putea spune, poate aplicat la Haiku Siberian, ce presupune activitatea fiecăruia?
El este omul care se ocupă de așezarea textului în pagină. Nu scrie de mână, nu face fonturi. Doar se asigură că textul respectă niște indicații, că sunt ok culorile.
Deci el a pus practic cap la cap ce ai lucrat tu.
Da, Liviu Stoica a fost singurul care a avut acces la textul scris cu fontul Linei. A luat bucățile făcute de mine, le-a lipit cu bucățile făcute de el și le-a dat mai departe Linei.
Așadar, pe partea vizuală, au lucrat 3 oameni la cartea asta.
Da. E un proiect ambițios nu numai ca lungime, dar și ca implicare. Toți ne-am implicat și am vrut să iasă ca lumea.
Haiku Siberian nu este primul proiect despre deportare în care te implici. Îmi amintesc de benzile desenate despre deportările din Banat în Bărăgan, publicate pe Scena9. Există un numitor comun al acestor proiecte? Citisem undeva de un unchi al tău deportat în Siberia.
Chiar râdeam cu Lina și cu Jurga atunci când ne-am cunoscut. Nu râdeam, na… Umor negru, ce să faci când vorbești despre Siberia?! Am aflat povestea lor și atunci mi-am dat seama că am și eu un unchi despre a cărui deportare mi-au povestit părinții mei. E o poveste mai lungă. Bunica mea își amintește o bucată din ea, tatăl meu, care a vorbit cu unchiul, își amintește alte bucăți, și-atunci vreau cumva să le pun cap la cap.
Ai un proces de documentare înainte să te apuci de benzile desenate? Cum aduni ideile?
Mă ajută biblioteca, albumele. Sunt idei care îmi vin pe parcurs, bucăți pe care le prind din zbor din alte proiecte și uneori se construiesc organic. Dar, din cauza asta, durează mult timp până termin ceva. Dacă rezolv partea de documentare, merge mai repede, că asta e cea mai laborioasă. Apoi, după ce am textul, trebuie să îmi dau seama ce stil vizual s-ar potrivi cu narațiunea. Uneori vine vizualul primul, alteori vine textul, depinde de poveste.
Pentru că am ajuns la proiectele tale personale, cum a fost sau este încă relația cu Centrala, cu care ai publicat Old Farts, și care este viața postpublicare a cărții?
E destul de ciudată treaba. Era un concurs pe care l-am câștigat în 2015. Au publicat-o în 2017 cu niște bani de la Institutul Cultural Român din Londra. Toți banii de pe vânzări se duc la Centrala. Eu am primit o sumă la început, pe care, în mare, am dat-o ca să cumpăr cărți și să le pot distribui în țară prin PFA-ul meu. Voiau s-o traducă și în polonă. Dar nu mai știu care sunt tratativele sau ce s-a întâmplat.
Nu a mers? Știu că Centrala are divizii în Anglia, Cehia și Polonia.
Da, dar nu-s așa o mare caracatiță. De editură se ocupă Michał și soția lui, Anca. Au mers mulți ani la festivaluri de comics și acolo și-au câștigat o parte din renumele ăsta. Legăturile din scena underground sau între publisheri alternativi sunt foarte prețuite. La festivaluri se leagă prietenii, se descoperă tot felul de nebunii. Pe filiera asta s-au putut dezvolta. Din Polonia s-au mutat în Londra, la un moment dat au stat o perioadă în Praga și s-au ocupat de festivalul de comics FRAME.
Am găsit concursul lor pe internet și am zis „Hai că trimit povestea asta”, care era de fapt un ciorchine de mai multe idei pe care așteptam de multă vreme să le scot afară și aveam nevoie de un șut în cur să fac asta. Partea de distribuție m-a interesat foarte mult, fiindcă mori cu cartea-n brațe. În România am avut foarte mare noroc cu Vlad Niculescu de la Cărturești & friends, că o vinde acolo. Mereu m-au susținut, și el, și Aurel Minulescu, și toată echipa de la Anthony Frost. Ei ne-au dat curaj nouă, celor din scena BD, fiindcă aveau și o zonă dedicată manga-ului și comicurilor. Când intram în încăperea aia era o împăcare și o veselie în același timp: filosofia era vizavi de comics, erau și partituri muzicale, și cărți despre regizori și scenariști. Zici că intrai într-o colivie imensă și colorată, în care ciripesc toate și coexistă într-o simbioză.
Pomeneai mai sus de Göteborg. Cum ai ajuns să participi la târgul ăla?
ICR-ul propune o listă de oameni din anumite zone. Probabil au niște câmpuri de interes sau o tematică, și-atunci îi implică în proiectele astea pe cei cu care sunt în contact. În 2019, când am fost la Offprint London [târg de carte dedicat editurilor specializate în artă contemporană, fotografie și design grafic] să lansăm Old Farts, Michał a cerut ICR-ului să mă ajute cu cazarea. El m-a ajutat cu biletul.
Mi se pare că abordezi niște subiecte foarte grele în benzile tale desenate. Pot constitui un avantaj competitiv în lumea BD-urilor?
Nu mi-ar plăcea dacă n-ar fi grele. Nu e un avantaj competitiv, dar îmi place. Nu-mi plac chestiile prea ușoare. În același timp, nu pot să spun care e publicul-țintă. Mă orientez uneori după ce probleme am întâlnit lucrând pe diverse proiecte de jurnalism sau găsesc niște chestii în căutări random și se conectează între ele. Mă bazez pe o chimie din asta în timp: vin mai multe elemente și, la un moment dat, există o sclipire în urma contactului dintre ele și iese o poveste.
Dar, ca să fac comics, am nevoie de perioade libere. Le-am întrebat odată pe surorile Surducan (fiindcă ele sunt destul de prolifice și tot publică romane grafice) cum își împart timpul, că și ele fac ilustrații editoriale și alte proiecte. Maria mi-a zis că au avut perioade când lucrau vara. Așa au scris Vacanța lui Nor, într-o vară. Dar, înainte de asta, au stat și pe poveste, și pe feliat de cadre. La mine e mai haos. Aș vrea s-o ordonez mai frumos, pentru că am niște puiuți acolo, care așteaptă să se combine cu alte idei mai vechi.
Crezi că există sau ar putea exista o piață de bandă desenată est-europeană, capabilă să concureze cu cea occidentală sau cea japoneză?
N-am făcut noi echipă. Suntem fraieri că nu ne-am solidarizat. Sârbii sunt destul de șmecheri, au festivalul Novo Doba, cu benzi desenate și tot felul de nebunii. Au adus tot felul de artiști super tari, cum sunt cei de la Le Dernier Cri din Marsilia. Mai demult au avut un atelier și cu Anamaria Pravicencu și cu Octav Avramescu de la Jumătatea Plină în București. Novo Doba e un fel de motor care tot pulsează. Am văzut mai multe inițiative și din Ungaria, diverse festivaluri independente. Și pe la bulgari cred că mai mișcă treaba, dar n-ai nu știu ce val, cum erau polonezii pe vremuri cu afișele sau cum era școala de animații de la Zagreb. La noi încă nu suntem destui să facem nu știu ce echipă. Dar poate ar merge în formula pe care o au fetele, Jurga și Lina, dansul ăsta vizual.
În prezentarea de pe Scena9 spui că ești jumătate designer grafic, un sfert ilustratoare și un sfert autoare de benzi desenate. Ce presupune fiecare dintre meseriile astea și de ce arată așa împărțirea asta?
Toate astea fluctuează.
Design grafic: îmi dai un Word Document și îți pot scoate, în funcție de ce cantitate de text ai, un album, o carte, o broșură, un program, un afiș, identitate vizuală de brand, ambalaje. Ca ilustrator am lucrat mai mult la articole editoriale. Sau cum am făcut cu Vlad Odobescu pentru Vice, de exemplu: el a venit cu textul și eu am făcut scroll comics. Tot articolul se transforma într-o experiență și vizuală, și literară. Când fac comics, dacă am chef, scriu eu și textul. E un fel de design grafic camuflat sub o perdea fină.
La design-ul grafic lucrezi pentru client și cu nevoile clientului; la fel și la ilustrație editorială: depinde cine îți publică ilustrația; de cele mai multe ori, îți spune echipa în ce direcție să mergi, uneori vii tu cu ceva și discutați după aceea. Dar la comics mi s-a părut mereu că ai dimensiunea asta mai personală. E un ritm pe care-l creezi din text și imagini și nu sunt atât de multe baraje, tocmai fiindcă nu este un domeniu super aprofundat la noi și ai loc să explorezi. Oricum, am ajuns să fac chestiile astea pentru că trebuia să mă descurc. Dar e util, pentru că acum, dacă vrei să transmiți eficient informația, trebuie cumva să îmbini vizualul cu textul.
Care este zona ta de libertate și cum îți negociezi libertatea de expresie atunci când ai un brief strict de la un client sau altul?
N-am avut mereu libertatea asta. La început erau mulți bărbați în domeniu. După, s-a schimbat treaba, au intrat din ce în ce mai multe femei și mă bucur. La început am avut doi șefi și am învățat de la fiecare niște chestii. Am învățat și ce nu vreau să fac. Când lucram pe proiectele companiilor eram mereu preocupată de nevoile clientului și să fie respectate niște standarde de calitate, că eram totuși echipă. După aceea, ca independent, trebuie să fii tu propriul tău șef.
La început nu te lasă lumea să faci ce vrei, dar înveți cam ce vrea fiecare și începi să negociezi. Uneori tocmai îngrădirea asta te ajută să găsești soluții, să descifrezi care e direcția mai bună. Alteori trebuie să le dai efectiv ce vor, fiindcă n-o să se prindă în veci că-i aiurea ce au cerut. În timpul petrecut în studiouri am avut grijă să lucrez și pentru mine, pe lângă ce făceam acolo. Și așa m-a cunoscut lumea și am început să colaborăm. Andra Matzal, de exemplu, m-a ajutat foarte mult. O știam de la Think Outside The Box, de la Veioza Arte și de la Tataia. Au fost și alți oameni, cum ar fi Sabina Baciu care lucra la One World Film Festival. Și așa află unul sau altul de tine, din vorbă în vorbă. De-asta, cu fiecare proiect trebuie să încerci să faci și ce-ți place, dar să și contribui cu ceva. Mă uitam la Captain Planet de mică, la ce să te-aștepți… Dar am avut noroc, mult noroc.
Ai colaborat și cu alte edituri în afară de Frontiera?
Am lucrat pe cartea făcută de Minitremu cu desenele lui Dan Perjovschi, Colouring and Activity Book. Ei au venit la mine, că scoseseră versiunea în limba română cu finanțare de la AFCN, dar voiau ca versiunea în limba engleză să poată fi vândută internațional și considerau că designul nu e suficient de bun. Atunci am făcut redesingul, tot proiect AFCN. M-am ocupat și de traducerea în maghiară, tot proiect AFCN, tot cu Minitremu. Am lucrat și la Reciclopedia de povești de Florin Bican. Matei Branea i-a făcut ilustrațiile, eu am făcut designul, iar cartea a luat un premiu la Gala Bun de Tipar pentru design. Am lucrat cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, când a ajuns Gianina [Cărbunariu] în echipă; am făcut tot, de la identitatea vizuală a teatrului până la publicație, care era o cărticică de vreo 100 de pagini cu toate trupele pe care le-a invitat ea. Am făcut ceva la un moment dat cu Vellant, numai o copertă de carte. Am lucrat la seria aia ceho-română, Relații ceho-române în bandă desenată, din care Anamaria Pravicencu și Octav Avramescu au scos mai multe volume cu susținere de la Ambasada Cehiei. Eu eram cu coperta și mă asiguram că InDesign-ul e făcut și toate paginile sunt ok, deci numai chestie tehnică. Am colaborat cu Hardcomics pe partea de layout. Cu ziarul Aoleu. Am lucrat la 100 To Watch, un volum mai mare cu 100 de artiști români, lansat de ICR pe vremea când era Patapievici pe-acolo. Atunci am mai lucrat și la The Book of George, pe care a tradus-o în română editura Jumătatea Plină. Am colaborat la proiectul Romanian Harm Reduction Network și cu Asociația DaDeCe. Acum o să scoată un ghid de patrimoniu și un set cu un fel de jocuri despre patrimoniu la editura Patrimonia, care ține de Institutul Național al Patrimoniului.
Ca să ne întoarcem de unde am plecat, la Haiku Siberian. Ai vreun personaj sau vreo scenă preferată?
Mătușa pasionată de Japonia. Pentru că prin ea introduc autoarele haiku-ul și îl țin în narațiune până în momentul în care ajungi în lagăr. Și mai era Blânda Rosa, cea care vede ce-o să se întâmple, care știe când o să-i revină vocea mamei.
De sora lui Algis nu ți-a plăcut?
E drăguță și sora, dar îmi place mătușa aia. Mereu există problema abuzului sexual în lagăr, și mi se pare că ea este singurul personaj pentru care simți un hint că a fost abuzat sexual de tipii ăia doi, tovarășii care făceau ordinea pe acolo. Dar nu îmi place să am personaje preferate, cred că fiecare are câte ceva…
Ți-a plăcut Captain Planet. Ăsta este un personaj, nu?
Da, da… Și gânsacul ăla… A fost un atelier al MNAC-ului organizat în jurul cărții. O fetiță a desenat fix gânsacul ăla. Fiecare putea să deseneze ce voia, dar fetița s-a atașat de personajul ăla și l-a desenat cum l-a desenat Lina. I l-am trimis și ei. Esențializând trăsăturile unor personaje, le reții mult mai ușor. E tare că personajul a marcat-o pe fetiță și copiii și-au dat seama și de trimiterea literară. E ca un joc educativ. O carte din asta ține loc de mai multe lecții, nu numai de istorie și de literatură.
(Interviu înregistrat video și transcris de Lucia Brînaru-Mitrofan.)
Fotografiile fac parte din arhiva Sorinei Vazelina.
