Radu Paraschivescu este scriitor, traducător, jurnalist, editor. De fapt, este unul dintre cei mai apreciați și mai bine vânduți scriitori români, un prolific traducător, realizatorul emisiunilor „Dă-te la o carte” și „Pastila de limbă”, difuzate de postul TV Digi 24 între 2014 și 2019, și al rubricii „Vorba vine” de la Rock FM și coordonatorul colecției „Râsul lumii” a editurii Humanitas. Printre cărțile sale se numără Bazar bizar, Ghidul nesimțitului, Cu inima smulsă din piept (tradusă și publicată recent în Portugalia), Fluturele negru, Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri, Vitrina cu șarlatani, Acul de aur și ochii Glorianei. Din februarie 2021 realizează alături de Cătălin Striblea podcastul „Vorbitorincii”.
Ați publicat prima carte la editura Libra, pe a doua la Rao, iar următoarele se află în portofoliul editurii Humanitas. Cum a fost debutul (care știu că nu vă e prea drag) și cum ați devenit apoi unul dintre cei mai apreciați scriitori Humanitas, editura dedicându-vă și o serie de autor?
Între momentul Libra-RAO şi momentul Humanitas mai e unul. Să-i spunem „momentul Maşina de scris”, editura Domniţei Ştefănescu, la care mi-a apărut, discret şi delicat, prima ediţie din volumul de povestiri Bazar bizar. La vremea apariţiei, eram deja la Humanitas. Episodul are importanţa lui, fiindcă volumul a ajuns la Gabriel Liiceanu prin grija unei foste colege de la marketing. Gabriel Liiceanu l-a citit, se pare că i-a plăcut şi m-a întrebat de ce nu l-am adus la Humanitas. L-am asigurat că de ruşine şi m-a asigurat că am fost fleţ. Prima carte pe care am publicat-o la Humanitas, Fanionul roşu (campioni de vis, gesturi de coşmar), a cam trecut pe sub radar, fiindcă eu nu aveam propriu-zis un contur public, iar cititorii de cărţi Humanitas nu se dădeau în vânt după literatura cu profil sportiv. Cartea care m-a înşurubat la Humanitas a fost Ghidul nesimţitului, în 2006, o carte din care tocmai am aflat că s-au vândut 280 de exemplare în septembrie 2021, la peste 15 ani de la apariţie. Ghidul se apropie ca tiraj total de 70.000 de exemplare. După aşa ceva prinzi curaj. Debutul, cu Efemeriada, romanul apărut la Libra în 2000, a fost complet ratat şi nu pot decât să felicit editura că a optat pentru un tiraj minuscul. Eşecul s-a produs strict din vina mea, fiindcă tânjisem după o apariţie fulminantă la debut. Scrisesem în logica epatării, ceea ce mi se pare, de două decenii încoace, o tâmpenie fără margini. O formă de infanto-teribilism de care, din fericire, m-am vindecat repede.
Cum are loc acum procesul de propunere a unei noi cărți? Mergeți spre editură cu o idee, cu un plan sau cu manuscrisul deja gata?
Dacă mi-ar fi prezis cineva prin 1995 raporturile pe care le am azi cu Humanitas, l-aş fi trimis repede să se caute. Acum lucrurile decurg ca un vals într-o sală de bal vieneză: armonios, fluid, fără stridenţe şi amânări. Uneori propun o carte în marginea unui gând călăuzitor şi, după OK-ul editurii, mă pun pe treabă. Alteori, ceva mai des, vin direct cu cartea şi o predau. Şi există situaţii în care mă întreabă editura: tu ce faci, ce mai scrii, ce ne mai aduci? De aici se poate deduce, fără riscul erorii, că scriu cam tot timpul. Iar când nu scriu, traduc. Sunt de 15 ani autor Humanitas şi – nu mă fandosesc deloc – încă am momente când îmi vine să fac testul realităţii prin autociupire.
Majoritatea cărților dumneavoastră (dacă nu chiar toate) sunt redactate de Lidia Bodea. Cum este relația scriitor-redactor? Au fost situații în care ați negociat cuvinte sau fragmente de text? Cum se ajunge la compromisul care va pleca spre tipar?
Cred că doar trei dintre cărţile mele au avut alţi redactori, şi anume Alice Ene, Mona Antohi şi Horia Barna. În rest, da, Lidia Bodea mi-a redactat toate cărţile. Îi mulţumesc – mai rar decât s-ar cuveni – în egală măsură pentru calitatea redactării şi pentru investiţia de timp pe care o face, în condiţiile în care e unul dintre oamenii care ţin pe umeri editura. Relaţia dintre mine şi Lidia este cordial-diafană în ceea ce priveşte discuţia pe text. Intervenţiile ei sunt minimale, poate şi fiindcă nu scriu tocmai rău. Trecem în revistă atâtea observaţii câte sunt şi pe majoritatea le accept senin. De fapt, nici nu ştiu dacă m-am cramponat vreodată, câtă vreme încrederea mea în ochiul Lidiei e deplină. În general, o discuţie de genul ăsta nu durează mai mult de zece minute, poate nici atât. Prin urmare, „compromis” şi „negociere” sunt cuvinte prea mari pentru ce facem noi înainte de plecarea cărţii la tipar.
Ați tradus scriitori de referință (dac-ar fi să-i amintim doar pe Salman Rushdie, William Golding, Jonathan Coe și J.K. Rowling) și ați vorbit despre primele experiențe ca traducător și despre bunele și relele traducerii într-un interviu din Suplimentul de Cultură. Cum ați ajuns să colaborați cu editurile pentru care ați tradus (Polirom, Trei, Nemira, Humanitas Fiction) și cum a evoluat relația cu acestea de-a lungul timpului?
Cum era firesc, la început, înainte să-mi fac un nume de traducător, am alergat eu după edituri. De ani buni mă caută ele (e adevărat, fără să alerge neapărat). Am avut parte de câteva neplăceri ca traducător şi am avut grijă să denunţ public comportamentul lipsit de onestitate al editorului şi să nu angajez altă colaborare cu el nici în ruptul capului. În 1994, patronul editurii unde eram angajat mi-a furat o traducere din William Golding şi a publicat-o cu numele lui. Alt editor a vrut să-mi plătească la jumătate de tarif o traducere de resort istoric pentru care obţinuse subvenţie, urmând să bage restul în buzunar. Un altul a refuzat brutal şi repetat să-mi plătească noile ediţii ale unor cărţi traduse (o biografie a lui Churchill şi o cotraducere din Henry Kissinger). Un altul, comic de-a dreptul, mi-a propus un contract de traducere în care pauzele dintre cuvinte să nu figureze printre cele 2000 de semne de pe pagină. I-am spus că, în cazul ăsta, îi trimit o traducere-bloc, formată dintr-un singur cuvânt întins pe 400 de pagini, urmând să despartă el cuvintele între ele, dacă e atât de simplu. În fine, un alt editor (al cărui angajat eram pe atunci) mi-a plătit doar o treime din suma cuvenită pentru un Larousse de fotbal (coautorat şi cotraducere). Aţi amintit de Humanitas Fiction. Am colaborat până acum doi ani, când directoarea editurii mi-a servit o mostră de necolegialitate care m-a făcut să întrerup raporturile. Întrerupte sunt şi azi, întrerupte vor rămâne. Pe lângă asta, refuz să mai am de-a face vreodată cu editurile All, RAO, Univers, Elit (aşa, fără „e” final, mi s-a spus că e o abreviere de la „Editura pentru literatură”), Orizonturi şi Curtea Veche. În schimb, colaborez cu mare plăcere cu Polirom, Nemira, Trei (plus Pandora M), Baroque Books & Arts, Art şi Arthur. Ca să nu mai vorbesc de Humanitas Clasic. În general, lucrez cu oricine manifestă parolismul şi onestitatea de care fac dovadă şi eu. Am tradus 115 cărţi şi nu am întârziat nici măcar o dată cu nici măcar o zi. Am astăzi avantajul că pot să refuz ce nu-mi place, să-mi aleg colaborările şi să traduc din autori la care ţin foarte mult: Jonathan Coe pentru Polirom, Julian Barnes pentru Nemira, Stephen Fry pentru Trei etc. E un avantaj derivat, fireşte, din faptul că nu trăiesc doar din traduceri.
Presupun că primiți mai multe propuneri de traduceri decât v-ar permite timpul să duceți la capăt. Care sunt cele mai importante criterii atunci când acceptați o astfel de colaborare?
Refuz din când în când, de obicei din cauza crizei de timp în care mă aflu. Revin rareori asupra refuzului. Am făcut-o recent cu Editura Pilot Books, condusă de Bogdan Ungureanu, căruia îi refuzasem o propunere relativ atrăgătoare financiar (la nivelul României, să ne înţelegem). Pe urmă mi-a părut rău, Bogdan e un om şi un editor de calitate, aşa că după câteva luni am revenit şi m-am pus la dispoziţia lui, pentru un David Foster Wallace care va apărea în 2022. Criteriile de acceptare sunt simple şi puţine: să-mi placă autorul şi cartea, să am încredere în editor şi să-mi convină tariful. Nu spun o noutate, tarifele de excelenţă din România ar fi privite drept voluntariat în alte ţări. De pildă, am toată încrederea în editori ca Dan Croitoru de la Polirom, Ana Lotts-Nicolau şi Alexandra Rusu de la Nemira, Magda Mărculescu de la Trei, Bogdan-Alexandru Stănescu de la Pandora M, Dana Moroiu de la Baroque Arts & Books, Diana Zografi şi Florentina Hojbotă de la Art / Arthur, adineauri amintitul Bogdan Ungureanu de la Pilot Books, plus colegii mei de la Humanitas. Sunt oameni cu care aş putea colabora fără contracte de traducere, doar în temeiul cuvântului dat.
Și pentru că pomeneam mai sus de relația cu redactorul cărților scrise de dumneavoastră, cum au fost până acum colaborările cu redactorii cărților pe care le-ați tradus? Vă uitați peste sugestiile acestora, lucrați împreună pe text?
De la caz la caz. Mona Antohi, colega mea de la Humanitas şi un redactor cu adevărat excepţional, îmi arată intervenţiile (nu multe) pe care le face pe traducerile mele şi mă consultă de fiecare dată. Aproape că mi-e mie jenă, fiindcă, la fel ca în cazul Lidiei Bodea, ochiul Monei e ireproşabil şi vede tot ce trebuie să vadă. Ştiu că m-am burzuluit doar în două rânduri, când am constatat că redactorul (nu dau nume şi nu, nu este de la Humanitas) îmi transformase textul tradus într-un poligon de testare sinonimică. Eu scrisesem „împotriva”, el propusese „contra”; eu scrisesem „spuse”, el propusese „zise”; şi tot aşa. M-am ridicat de la masă, l-am salutat şi am plecat. De cele mai multe ori însă, nu sunt chemat să văd observaţiile redactorului. Şi, la drept vorbind, nici nu ţin. Nu am fixisme şi încăpăţânări, cum aud că ar avea alţi traducători. Doar nutresc speranţa că redactarea ajută textul şi nu-l boicotează. Spun asta fiindcă am şi exemple de redactori care au stricat textul tradus (de altcineva, nu de mine). Scrupuloşi şi dormind cu dicţionarul sub cap, n-au văzut licenţe sau deformări intenţionate ale limbajului şi s-au grăbit să-l vâre în corsetul exprimării corecte pe care o recomandă instrumentele de referinţă. În felul ăsta, au castrat stilistic autori care nu aveau nicio vină.
Dac-ar fi să-i îndrumați pe tinerii interesați de traducerea literară, care-ar fi primele trei lucruri pe care-ar trebui să le facă și primele trei pe care să nu le facă?
Mă tem că nu am atâtea recomandări. Am cu siguranţă una, chit că pare banală: să nu creadă că ştiu limba-sursă. Mai precis, că o ştiu la perfecţie, în toate cotloanele şi firidele ei. Oricând poate apărea o surpriză, un sens neprevăzut sau o combinaţie neaşteptată. De aici şi recomandarea: ţineţi dicţionarul aproape. Nu împingeţi stima de sine până la a crede că nu aveţi nevoie de el. Cunosc un editor (mi-a fost şi angajator cândva) care punea semnul egal între recursul la dicţionar şi ignoranţă: „Dacă se uită în dicţionar, înseamnă că nu ştie limba”. Mi-a fost imposibil să-l conving că lucrurile stau cu totul altfel. Ba chiar am fost tentat să murmur cvasisocratic „Ştiu că nu ştiu tot”, dar mi-am dat seama că n-ar fi folosit la nimic. Omul avea certitudini de ciment.
După aventura profesoratului, despre care povesțiți într-un podcast la care ați participat relativ recent, ați intrat în lumea editorială, mai întâi ca redactor la editura Olimp, apoi la Elit și Rao, urmând ca din 2003 să lucrați la Humanitas. Cum ați ajuns la Olimp și cum a fost traseul până la Humanitas?
Doina Uricariu avea nevoie de un inconştient care să-i traducă un thriller de 600 de pagini într-o lună: The Holcroft Covenant de Robert Ludlum. (Doina a fost şi bănuiesc că a rămas ilustrarea noţiunii de workaholic, aşa mi-o amintesc, muncind pe rupte şi cerându-le-o şi celorlalţi.) M-a găsit la Biblioteca Naţională, unde lucram în primăvara lui 1993, şi mi-a făcut propunerea asta pe care probabil că un om cu scaun la cap ar fi refuzat-o. M-am înhămat, mi-am luat concediu fără plată de la bibliotecă, n-am ieşit din casă o lună şi am făcut traducerea. De mână, fiindcă maşina de scris mi se stricase, iar până la computer mai aveam ani buni. Doina a fost impresionată şi mi-a propus să lucrez la ea, la Olimp. Am acceptat nu doar pentru salariu, ci şi fiindcă puteam ieşi din rutina lucrului la stat. M-am convins cu timpul că „la Olimp” nu e totuna cu „în Olimp”. Contabilul editurii (şi totodată tatăl patronului, pare-mi-se) plătea salariile când avea chef. Şi nu prea avea. După nouă luni am plecat la Elit, cu un splendid plonjon din lac în puţ. Acolo mi s-a furat o traducere, cum am scris mai devreme, şi nu mi s-au mai dat înapoi nişte cărţi în engleză la care ţineam. Nu ştiu cum am rezistat un an şi jumătate la Elit, dar ţin minte că a fost singurul loc din care am plecat trântind uşa la propriu. La RAO am ajuns la invitaţia lui Ondine Dascăliţa, un om pe care şi astăzi regret că nu-l văd mai des şi totodată un profesionist de calibru. I-am găsit acolo pe Angela Cismaş, Livia Szasz, Gherasim Ţic şi alţii, plus Ondine, care era director editorial. După mai bine de şapte ani (prea mult, îmi dau seama acum, echipa se schimbase şi nu în bine), în februarie 2003, am plecat la Humanitas. Patronul lui RAO a părut şocat de gafa pe care o face Gabriel Liiceanu luându-mă în curtea lui şi a avut grijă să le spună unor viitori colegi ai mei că vor avea motive să regrete. Finuţ, elegant, subtil. La Humanitas sunt şi acum, semn că realitatea a infirmat pronosticul patronului de la RAO, dar, nu-i aşa?, dacă poţi să vorbeşti de rău pe cineva, e păcat să n-o faci. Chiar dacă nu ai motive.
Aveți amintiri care se țin scai de dumneavoastră din perioadele de început? Îmi imaginez că și logistica era diferită atunci, fără Track Changes, fără prea mult internet, dar cu orgolii de creatori (scriitori, traducători) la fel de mari.
Am destule amintiri, nu toate plăcute. Prima e legată de debutul meu ca traducător, ratat din cauza unei edituri fără exigenţe minimale în domeniu. Deşi sunt traducător din engleză, am ieşit pentru prima dată în public cu o traducere din franceză: Îngerii negri de François Mauriac. Apariţia în sine a fost revoltătoare: nu tu redactare, nu tu corectură, nu tu paginare, nimic. Plus o copertă ambiguă, menită să sugereze acrobaţii din filmele cu Ninja (pesemne că graficianul nu trecuse prin text, nu auzise de Mauriac şi se ghidase după programul TV în care erau pe atunci destule filme cu arte marţiale şi cetăţeni nervoşi). Mai ţin minte că editorul care îmi furase traducerea din Golding nu m-a lăsat să scriu textul pentru coperta a patra şi a făcut-o cu mâna lui. Aşa a aflat publicul că Golding se născuse la Born St. Columb Minar şi murise la Died Tullimaar. Distinsul domn preluase otova din Who’s Who, având grijă să-mi spună mie că nu ştiu engleză. În fine, să nu uit să consemnez şi o boacănă personală. Din neatenţie, dar asta nu e o scuză. Pe când lucram la The Deceiver de Frederick Forsyth (Dezinformatorul, Editura Univers), am tradus the bonnet of the car prin „boneta maşinii”, deşi ştiam foarte bine că bonnet înseamnă „capotă”. Culmea e că nici redactorul n-a văzut pocinogul, iar cartea a apărut aşa.
V-ați lovit de scriitori sau traducători de neclintit?
Am avut şi asemenea întâlniri, deşi, într-o profesie ca a noastră, neclintirea trădează hibe psihanalizabile. Am avut de-a face cu traducători excelenţi, acceptabili, mediocri şi catastrofali. E adevărat că unii dintre cei din urmă erau căpoşi şi gata să meargă până-n pânzele albe, fiindcă admiterea unei erori li se părea ruşinoasă. O astfel de doamnă a ţinut să mă convingă că „Turin” din engleză e un orăşel din Elveţia sau din Belgia care aşa se cheamă, deşi în text era vorba despre „Giulgiul din Torino”. Ar fi fost dispusă să refacă harta lumii în loc să-şi recunoască scăparea. O altă doamnă a tradus „chick-lit” prin „lumina puilor”, prin racorduri logico-filologice niţel mai greu de trasat. Un domn mi-a tradus, consternant, „Tate Gallery” prin „galeriile lui Tata”, după care mi-a mai livrat două nestemate: „Ţi-a plăcut? întrebă ea, balansându-se meditativă în carici” (dintr-un roman de Harold Robbins apărut la Olimp), respectiv o traducere a unui ghid al Londrei apărută la RAO şi făcută la perfectul simplu (pe care a trebuit să-l trec la perfectul compus cap-coadă): „romanii veniră”, „ciuma se sfârşi”, „războinicii se bătură” etc. Nu mai vorbesc despre traducerile mai uşor de luat de la zero decât de redactat. Din păcate, am avut parte şi de scriitori cu probleme. Trei exemple: a) un colonel (cred) care a încercat să-mi dea lecţii de redactare la o carte despre Casa Poporului şi care a ameninţat că-şi duce cartea la altă editură (păcat că n-a făcut-o, scutea Humanitas de nişte pierderi); b) un actor altfel foarte bun, gâdilat de ambiţia autorlâcului memorialistic şi rareori capabil să scrie o frază fără dezlânări şi greşeli de gramatică; c) un om altminteri instruit, care mi-a trântit pe masă un cărţoi de aproape 600 de pagini, nevrând să scoată o silabă din text, dar în schimb pisându-mă luni la rând cu telefoane, e-mail-uri, sugestii şi mecanisme de promovare care nu erau treaba lui. Pe când eram la RAO, prin 2000, cred, am avut neplăcerea de-a discuta cu un cetăţean prins între metafizică şi catharsis (gurile rele citiseră „clitoris”), care venise să propună spre publicare poveştile soţiei. Erau texte de un naţionalism vag dacopat, în care se auzea ţipătul mieilor şi toate clişeele erau la locul lor. Am fost de părere că nu merită publicate, mi-am spus părerea, iar cetăţeanul m-a pironit cu privirea şi a rostit aspru: „Sunteţi din ceata lu’ Patapievici ăla, nu? Ştiţi ce-aş face eu cu voi? V-aş împuşca la rigolă”. Am vrut să-i spun Bad habits die hard, dar am bănuit că afundarea în catharsis îi răpise din timpul de studiere a englezei.
Ați coordonat „Râsul lumii”, colecția de cărți comice, în care ați inclus autori pricepuți în a practica seducția prin cuvânt, cum este ea descrisă. Ce presupune această meserie de „vânător de carte”, cum o numește Gabriel Liiceanu în Povestea insulei Humanitas? Care îi sunt provocările și satisfacțiile?
Mă gândesc cu tandreţe la „Râsul lumii” şi regret enorm ieşirea ei de pe piaţă. Poate că a fost vina mea, poate că ideea de-a strânge laolaltă doar autori comici a fost o ghetoizare care a îndemnat publicul la circumspecţie. E posibil ca unii cititori să fi operat cu judecata nedreaptă că dacă o carte e comică, înseamnă că-i lipseşte meritul literar, ceea ce e cumplit de fals. Trec aici doar câţiva autori din colecţie: Woody Allen, Păstorel Teodoreanu, Eduardo Mendoza, Peter Mayle, Andrei Pleşu, Tibor Fischer, Tim Lott, Christopher Buckley, Nigel Williams. Anii în care am coordonat „Râsul lumii” m-au făcut să-mi dau seama că un „vânător de cărţi” trebuie să „vâneze” zilnic şi să nu amâne expediţia decât pentru motive gravisime: boală sau deces în familie. Faptul că eşti ocupat nu justifică amânarea. Cititul pe rupte – de cărţi, cataloage şi recenzii – e obligatoriu şi lucrează în folosul uneia dintre primele calităţi ale editorului: flerul, „nasul” capabil să adulmece un dublu succes: de valoare (premii, etc.) şi de vânzări. Editorii fără fler nu prea au şanse să rămână pe piaţă dacă în spatele afacerii lor nu se află un protector dispus să pompeze şi să piardă bani. Satisfacţia ţintei „doborâte” la vânătoare e uneori platonică: eşti cel care l-a descoperit pe X sau l-a impus pe Y. Alteori, satisfacţiile se găsesc în tirajele mari şi în precomenzile care anunţă un succes de piaţă (Humanitas a avut cazurile Paulo Coelho şi Elizabeth Gilbert, care nu sunt autori de Nobel, dar atrag vânzări cu ajutorul cărora se poate contura un program editorial în care să încapă şi scriitori formidabili, dar cu mai puţin lipici la public). Ruleta Nobel are, la rândul ei, frustrări şi bucurii, în funcţie de felul în care ai reuşit sau nu să-l ghiceşti din timp pe destinatarul premiului, ca să cumperi drepturile. În ce mă priveşte, am avut satisfacţii modeste şi nerecunoscute la acest capitol: am contribuit cândva, prin recomandări şi insistenţe, la impunerea pe piaţă a lui David Lodge şi Julian Barnes. No big deal.
Sunteți familiar cu literatura scriitorilor exportați și exportabili. Care sunt, din perspectiva dumneavoastră de editor, cele mai importante trăsături ale unei cărți pentru a cădea cu tronc unui coordonator de colecție sau de editură și pentru a decide să o traducă?
În mare măsură, trăsăturile acestea nu-l atrag doar pe editor, ci şi pe cititorul pentru care lectura e hobby, nu profesie. Din punctul meu de vedere, pentru a tenta, o carte trebuie în primul rând să spună o poveste care „să se ţină” şi „să te ţină”, indiferent dacă e vorba de un roman, de o carte de proză scurtă sau de un volum de memorii. În al doilea rând, o asemenea carte s-ar cuveni să trezească în mintea cititorului, cu precădere a celui avizat, o invidie exprimabilă în enunţul „aşa ceva mi-ar fi plăcut să scriu şi eu”. Editorii – nu toţi, dar mulţi – ar completa că o carte de interes ar trebui să aibă deja câteva premii, eventual importante. Aici aş pune un bemol la cheie. Cunosc şi în România, şi în afara ei, cărţi premiate şi cărora le-ar fi stat mai bine nescrise. După cum cunosc nume mari care au scris cărţi mici şi nume deocamdată mici care au scris cărţi mari. Faima nu e întotdeauna un chezaş de soi.
Din acest punct vedere, v-a fost scrisul influențat de activitatea la editură? V-ați scris cărțile (de ficțiune) și cu gândul la potențiali cititori străini?
Niciodată. Mi s-a întâmplat ca, după terminarea cărţii, să mă gândesc că i-ar sta bine tradusă, asta da. Mai ales în privinţa romanelor a căror acţiune se petrece în Italia, Irlanda sau Portugalia altor vremuri. Însă nici nu mi-a trecut prin cap să adopt strategii de captatio utile în faţa prezumtivului cititor finlandez, turc sau spaniol. Dacă se va pune problema să ajung în faţa publicului din alte ţări, sarcina de-a mă face la fel de seducător ca în română îi va reveni traducătorului. Asta nu mă împiedică să visez, mai cu seamă în zilele mieroase de toamnă. Să-mi închipui că se vor face filme după romanele mele. Şi să împing delirul şi onirul până la a alege singur distribuţia – nu şi regizorul, care se va întrupa numai el ştie cum. În zilele când miriştea pe care o iau pare infinită, visez la un afiş pe care să coexiste James McAvoy, Léa Seydoux, Robert Downey Jr şi Helen Mirren. Monica Bellucci, nu. Soclul pe care am aşezat-o e atât de înalt, încât nu mai bat cu privirea nici măcar până la tivul rochiei dumisale.
Cu inima smulsă din piept, romanul dumneavoastră din 2008, a fost tradus de Corneliu Popa și recent publicat în Portugalia de editura Guerra & Paz. Traducerea a fost realizată cu sprijinul programului de susținere a exportului literaturii române al ICR, dar cum a ajuns cartea în atenția traducătorului și a editurii și care este parcursul ei portughez după publicare?
Traducerea romanului despre Inès de Castro şi regele Pedro al Portugaliei e o premieră pentru mine. Nu mi se mai tradusese nimic nicăieri, aşa că vestea primită de la ICR Lisabona şi Guerra & Paz m-a înfiorat de plăcere. Manuel Fonseca, editorul de la Guerra & Paz, a fost o gazdă afabilă şi un om cald, care merită o reverenţă. Ceva asemănător, dacă nu mai mult, merită însă oamenii de la ICR (Lisabona + centrala de la Bucureşti), fiindcă ei au susţinut financiar traducerea şi publicarea. Prin urmare, îi mulţumesc şi aici directorului ICR Lisabona, Daniel Nicolescu, la rândul lui un traducător formidabil (şi un grafician cu „gheară” bună, dacă nu ştiaţi). Egale mulţumiri i se cuvin lui Corneliu Popa, un traducător pe cât de harnic, pe atât de talentat. Şi nu pot încheia momentul de Oscar fără să-l evoc pe Rui Zink, care a trimis un material filmat pentru lansarea mea de la Lisabona. Rui e un om care m-a încurajat mereu şi am convingerea că lobby-ul lui pentru mine a fost important, poate decisiv. Vorbim foarte rar, ne vedem de obicei la evenimente care au loc fie la Bucureşti, fie la Lisabona, dar dacă ar fi să numesc acum un prieten pe care-l am printre scriitorii din afara României, cu siguranţă că el ar fi. Ce va urma pentru Cu inima smulsă din piept nu ştiu. Dar dacă vor cumva portughezii să facă un film, sunt pe recepţie.
Ați lucrat îndeaproape cu traducătorul?
Atât de aproape cât a găsit el de cuviinţă. Corneliu Popa e un om riguros, care trece dincolo de textul tradus. Aşa că mi-a semnalat una sau două inadvertenţe istorice de amănunt şi m-a întrebat dacă le poate corecta. I-am mulţumit, fireşte. Cu privire la traducere n-au existat dileme. Fiind român, textul nu i-a pus niciun fel de probleme, cum ar fi putut să-i pună unui italian sau danez care traduce din română în limba lui. Însă trebuie să ispăşesc cumva în faţa lui Corneliu pentru chinurile la care l-am supus cu altă ocazie: când am scris un text pentru albumul bilingv Azul de Lisboa / Azur de Lisabona, pe care l-am coordonat pentru aceeaşi editură Guerra & Paz. Am plecat atunci pe culoarul calambururilor şi al altor ghiduşii de exprimare, fără să mă gândesc că unele ar putea fi intraductibile în portugheză. Surse care n-au ţinut să-şi păstreze anonimatul (li-l păstrez eu aici) m-au informat că bietul Corneliu îşi scosese katana din dulap şi şi-o ascuţea meticulos. Nu pentru seppuku, ci pentru întâlnirea cu mine. I-am dus ciocolata preferată din România, dar tot nu ştiu dacă mă pot considera reabilitat în ochii lui.
Cum a decurs relația cu editura portugheză? Ați negociat tirajul, coperta, campaniile de marketing?
Aici e simplu: răspunsul este „nu” pe linie. Am avut sfiala celui care se vede tradus pentru prima dată şi am lăsat totul la latitudinea editurii. Am semnat un contract, am încasat un avans, mi s-a stabilit un tiraj (binişor sub tirajele mele din România) şi am participat la lansarea din Lisabona, din prima jumătate a lui iulie. Guerra & Paz a respectat contractul la literă. Iar eu pornesc de la ideea că oamenii de acolo au interesul să nu rămână cu romanul meu în depozit şi vor căuta să-l plaseze cum se pricep mai bine. El există într-o serie de librării importante din Lisabona, iar Corneliu mi l-a raportat într-o librărie din Porto în care a intrat relativ recent. Tot Corneliu – omiteam şi era păcat – a făcut şi propunerea de copertă, pe care editura a acceptat-o fără rezerve. Ceea ce mă bucură, chiar e o copertă izbutită.
Poate mai mult decât oricând, acum munca unui scriitor nu se încheie când trimite manuscrisul la editură, ci continuă, implicându-se în promovarea propriilor cărți. Participați activ la viața cărților postpublicare, mai ales la formele tradiționale de promovare (lansări, sesiuni de autografe, interviuri). Dar care este relația dumneavoastră cu noile medii, cu social media, mai precis, în ceea ce privește promovarea și relația cu cititorii?
Pentru mine, social media înseamnă Facebook, nimic altceva. Câteodată şi asta mi se pare mult, recunosc. Însă mă folosesc pe cât posibil de contul meu de Facebook ca să-mi anunţ cărţile şi traducerile, ca să pun mici fragmente în avanpremieră, ca să-mi ţin următorii conectaţi la ceea ce fac în câmpul literaturii. Şi mă bucur că mulţi dintre cei peste 57.000 de urmăritori ai mei sunt oameni cărora le place să citească şi care îmi aşteaptă cu bucurie cărţile. Am o sumedenie de prieteni pe Facebook cu care comunic (şi) pe tema cărţilor mele. Ei sunt din vecini sau din Canada, din Italia sau din Cluj, din Braşov sau din America. Mulţi dintre aceşti prieteni nu sunt doar virtuali, ci în carne, oase şi cărţi, fiind la rândul lor scriitori: Ioana Nicolaie şi Mircea Cărtărescu, Radu Vancu şi Mircea Mihăieş, Dan Alexe şi Robert Şerban, Dan-Liviu Boeriu şi Viorel Marineasa, Ioana Pârvulescu şi Adrian Alui Gheorghe, Tatiana Niculescu şi Cătălin Pavel, Petronela Rotar şi Ana Barton, Ciprian Măceşaru şi Lavinia Bălulescu, plus alţii şi alţii.
Având o activitate publică variată, ce implică mai multe domenii și mai multe canale de difuzare, aveți, îmi imaginez, și un public eclectic. Vă place să întrețineți interacțiunea cu cititorii, spectatorii sau ascultătorii dumneavoastră? Cum negociați „prea-multul” când e prea mult?
Uneori mi se pare că „prea-multul” nu există, alteori, dimpotrivă, am impresia că îmi apasă grumazul. Şi probabil că aşa e firesc, în funcţie de multele neprevăzute ale zilei. Păstrez legătura cu publicul în atâtea feluri câte pot găsi, mai ales în vremurile astea pe dos. Am făcut de câteva ori mici concursuri pe contul meu de Facebook, premiindu-i pe câştigători cu cărţi scrise sau traduse de mine şi abia apărute. Unora le-am lăsat premiile la una dintre librăriile Humanitas, cu alţii m-am întâlnit personal şi am stat un pic de vorbă. O fac pur şi simplu fiindcă îmi place, nu din considerente strategice. Singura constrângere aici e timpul, cum am mai spus. Intru foarte des (prea des, îmi reproşează unii amici) în dialog cu cei care îmi comentează postările, indiferent de subiect. Iar cu telespectatorii şi ascultătorii mă întâlnesc frecvent şi întâmplător, fără să-i evit vreodată. E răsplătitor să fii oprit pe stradă sau în metrou şi să ţi se strângă mâna. Îmi face plăcere. N-are noimă să fiu ipocrit şi să spun că nu mă interesează publicul. Mă interesează chiar foarte mult.
În biografia de pe site-ul Humanitas pomeniți despre plăcerea cu care-l ascultați pe David Gilmour. Asta-l exclude pe Roger Waters? Dacă s-ar reface concertele de la Pompeii din 2016 ale primului și turneul Us + Them al celui de-al doilea spre care v-ați grăbi mai tare?
În prezentarea de care spuneţi pomenesc şi despre plăcerea cu care-l ascult pe Mark Knopfler, pe care am avut bucuria să-l văd în concert la Amsterdam şi la Nîmes. De altfel, am scris şi o povestire, „Fuga mea cu Mark”, pe care am inclus-o în volumul Am fost cândva femeie de onoare şi în care l-am transformat în personaj. Revenind la foştii Pink Floyd, entre les deux mon coeur ne balance pas: îl aleg pe David Gilmour la orice oră. Are o voce care mă împacă rapid cu tot ce e tulbure şi urât în jur. În bucket list-ul meu, un concert David Gilmour e vecin cu un drum la Buenos Aires, curiozitatea mea din afara Europei. Pe de altă parte, am fost la concertul lui Roger Waters din Piaţa Constituţiei din 2014 şi mi s-a părut un spectacol de înalt nivel. Câţiva comparatişti cu aptitudini de groupies mi-au spus că a fost un concert peste cele de la Budapesta, Praga şi Salonic. Am motive să-i cred. După cum am motive să mă întristez în faţa celor mai noi concesii ideologice ale lui Waters, chiar dacă recunosc, şi trezit din somn, că When the Tigers Broke Free e un cântec care mă lipeşte de zid ori de câte ori îl ascult.
