Lucian Vasile este istoric, studiind istoria recentă, dar și istoria orașului său natal, Ploiești. În 2009 a lansat platforma RepublicaPloiesti.net, în 2013 a fondat Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană (AEDU), iar un an mai târziu a publicat prima sa carte de autor, Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești, în regie proprie. Au urmat, sub sigla AEDU, alte unsprezece volume pe care le-a scris, editat sau publicat. În 2022, după coordonarea sau participarea la diferite volume colective de studii istorice, apărute la diverse edituri, a publicat la Corint Războiul spionilor. Acțiunile secrete ale exilului românesc la începutul comunismului, având la bază teza sa de doctorat susținută cu un an înainte la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, din cadrul Academiei Române. Când nu citește, cercetează în arhive, scrie, publică sau gândește și organizează tururi istorice, Lucian face întreceri, și câteodată le pierde, de „cine mângâie cele mai multe pisici” și recitește, seară de seară, în heavy rotation, cărți ilustrate despre Gruffalo și fiica sa, despre monstrul care se spăla pe dinți și George cel Curios.
Cârciumi, gloanțe și palate este unul dintre cele mai frumoase titluri pe care le-ai născocit, fiind purtat de o antologie de texte pe care ai editat-o acum ceva timp. Dac-ar fi să găsești o triadă care să descrie traseul tău profesional de până acum care ar fi?
Aș zice Almaș, pasiune și comunism. Cred că totul a început când eram mic, știam destul de bine să citesc și mi-a căzut în mână un volum de povestiri istorice de Dumitru Almaș. Nu pricepeam eu pe atunci substratul ideologic, dar m-am îndrăgostit de istorie. Al doilea punct este momentul în care am făcut greșeala să fac din hobby o profesie, așa că, în ciuda faptului că am terminat Mate-Info intensiv, am dat la Facultatea de Istorie. Și ultima parte a triadei este dată de norocul de a putea lucra în domeniul istoriei recente, care mi-a prilejuit întâlnirea cu niște oameni aparte și posibilitatea de a cerceta, de a scrie și de a face tot soiul de proiecte (expoziții, conferințe, workshopuri) despre subiecte care mă pasionează teribil de mult (de la istoria comunismului românesc la trecutul orașului Ploiești).
În 2014 ai publicat prima carte în regie proprie, Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești. De ce ai ales varianta asta de publicare?
La începutul lui 2013 fondasem Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană (AEDU), un ONG sub umbrela căruia mi-am propus să dezvolt proiectele de istorie locală și nu numai la care lucram deja de peste patru ani. Îmi propusesem ca prin AEDU să fac cercetare, să organizez tururi pietonale, să fac expoziții, să susțin workshopuri și tot felul de evenimente și, nu în ultimul rând, să public cărți. Numai că, la acel moment, nu știam exact ce presupune publicarea unei cărți și credeam că a avea o editură este floare la ureche. Ei bine, atunci când am început să sondez posibilitatea de a întemeia una am văzut, de fapt, ce complicat este, mai ales când dispui de resurse foarte limitate. Trebuia să am un plan editorial, cu o listă de titluri pe care mă angajam să le public, ceea mi se părea ceva mult prea amplu și prea îndepărtat pentru mine la acel punct. Eu nu știam ce impact va avea o primă carte, de unde aș fi putut anticipa câte titluri pot scoate și în ce ritm? În plus, trebuia să înființez o firmă, ceea ce presupunea o altă contabilitate, plăți de taxe și impozite și tot felul de chichițe birocratice pe care nu le pricepeam și cu care nu voiam să mă complic – pur și simplu consideram că timpul acela îl pot redirecționa spre ceva mult mai concret. Așa că am decis să merg mai departe la o scară mai mică: să public cartea în regie proprie. Cartea nu mai primea descriere CIP în cazul acesta, dar mi s-a părut un detaliu prea puțin relevant. Mai important cred că era ca volumul să fie bun, atractiv, ușor de citit. În plus, eu puteam să controlez fiecare parte a procesului, de la manuscris la distribuție și promovare și eram conștient că totul ține numai de mine. Și nu m-am dat în lături de la această provocare, iar dacă nu știam cum se face, atunci însemna că era momentul să aflu.
Publicarea în regie proprie presupune jonglarea cu toate componentele necesare apariției și vânzării unei cărți, de la editare la promovare. Luând exemplul acestui prim volum, cum ai organizat toate etapele? Să ne oprim mai întâi la redactare și DTP.
Primul tiraj al primului volum nu prea a ieșit cum am vrut – de fapt, a fost chiar departe de ce aveam în gând, dar, privind retrospectiv, a fost cel mai util șut în fund. Pentru că atunci am învățat că, dacă vrei să scoți cărți bune, atunci nu trebuie să faci rabat de la calitate, seriozitate și meticulozitate. Ok, asta poate sună a truism, a demagogie editorială, dar, în realitate, cred este a must pentru orice editor. În primul rând, redactarea trebuie făcută de cineva care stăpânește foarte bine limba română și este atent la fiecare rând, la fiecare detaliu. Și, mai ales, care face asta odihnit și concentrat. Altfel, chiar și cei mai bun redactori pot scăpa un „sa dus”. În plus, redactarea trebuie făcută old school, pe hârtie, cu pixul ori cu creionul în mână. Nu, nu merge pe pdf, indiferent de ce ecran se folosește si de cât de atent crede redactorul că este. Pe calculator tot vor scăpa multe detalii. De asemenea, trebuie stabilite foarte clar, de la început, normele de redactare: spre exemplu, punem „n. e.” sau „n. ed.” pentru a marca nota editorului? Punem titlurile între ghilimele sau cu italic? Dacă nu sunt stabilite de la bun început aceste norme, atunci riști să ai un text neunitar. Apoi, redactorul trebuie să dea indicații clare pentru tehnoredactor, cel care face modificările în document. După prima redactare și a doua (așa-numita „cap limpede”), urmează un pas foarte important: corectura, care nu este deloc facultativă, ci obligatorie și extrem de necesară. Altcineva decât redactorul, preferabil cineva care nu a mai văzut în prealabil acel text, trebuie să-l parcurgă cu atenție pentru fiecare sedilă, fiecare literă, fiecare cratimă. Iar în cazul ideal, volumul se întoarce la redactor care îl mai parcurge o dată, tot pe hârtie, și dă BT-ul.
Cât despre DTP, asta este partea cea mai rewarding, din punctul meu de vedere. Pentru că poți vedea cum se face trecerea de la un word la o carte aproape de forma finală. Practic volumul se construiește sub ochii tăi. Pe de altă parte, și DTP-ul are provocările sale: trebuie să ai grijă la margini, pentru ca volumul să se poată prindă bine, iar cititorul să nu fie nevoit să tragă de pagini pentru a citit începutul sau finalul de rând; trebuie să faci tot felul de artificii pentru a evita spațiile goale dintre text și notele de subsol și, nu în ultimul rând, trebuie să asiguri un echilibru de text, pentru ca volumul să nu fie înghesuit, dar nici să pară că s-a căutat dinadins să iasă o carte groasă. Pe partea de DTP, în lipsă de programe specializate, cărțile pot fi lucrate cu ușurință în word, pe când albumele sau lucrările cu o pondere semnificativă a imaginilor se pretează pentru softuri ca Adobe Indesign.
În schimb, coperta este un capitol aparte. De fapt, în opinia mea, coperta este cel puțin la fel de importantă ca ceea ce se află în interiorul său. Ok, există, în linii mari, un trio de componente care-și pun amprenta pe succesul sau insuccesul unei cărți: coperta, titlul și subiectul. Dar, din punctul de vedere al DTP-ului, coperta poate să scoată în față o carte sau poate s-o îngroape pe raftul librăriei. Coperta aceea trebuie să se facă remarcată într-un șir de alte câteva zeci de cărți, fie că vorbim de raftul librăriei, fie că vorbim de search results ori de recomandările din footerul unui site de vânzare de carte. Coperta trebuie să fie expresivă, vie, preferabil colorată, clară (am rămas uimit să văd că în 2022 încă apar coperte pixelate, ba chiar la edituri cu pretenții) și non-ridicolă. Știu că ultimul criteriu este subiectiv, dar nu prea cred că dă bine o copertă pe care sunt trântiți Ceaușescu și Antonescu. Sau sunt îngrămădite prea multe elemente vizuale: și soldați, și avioane, și flăcări, ba mai e băgat și un Hitler pe acolo sau alt personaj istoric. Și niciodată nu e pierdere de timp să faci două-trei sau chiar mai multe variante de copertă. Nu aș fi bănuit niciodată că unele imagini s-ar potrivi pe carte, dar, atunci când le pui pe șablon și vezi cum se așază titlul pe ele, poți avea surprize.
Pentru a putea fi indexată în baza de date a Bibliotecii Naționale și a putea fi identificată la nivel internațional, o carte are nevoie de un ISBN. Cum obții aceste coduri pentru cărțile publicate în regie proprie?
Există un formular pe site-ul Bibliotecii Naționale, care trebuie completat și trimis. Până acum vreun an-doi era suficient să trimiți formularul completat și coperta, dar mai nou trebuie să predai și conținutul cărții în format PDF. De ce anume, nu înțeleg. Iar limita este de două coduri ISBN ocazionale pe an de persoană. Oricum, dacă ai nevoie de mai multe, probabil ai nevoie și de o editură.
Care-au fost aventurile tale cu tipografiile și când știi că ai găsit tipografia-suflet-pereche?
Încă o caut, sincer să fiu. Într-un fel, și tipografiile sunt ca oamenii: uneori sunt într-o pasă mai bună, alteori comunică mai greu, câteodată nu mai răspund și așa mai departe. Este foarte ciudat cum există niște discrepanțe uriașe între ofertele primite de la tipografii pe aceeași carte. Evident, prețul este unul dintre factorii principali în funcție de care alegem tipografia, dar nu este singurul. Noi tot timpul am căutat să construim o relație cu tipografia și să rămânem fideli. Iar asta și dintr-un motiv practic: când scoți cărți din aceeași serie la tipografii diferite riști ca rezultatul finit să nu fie unitar. Cu toate acestea, ne-a fost, din păcate, imposibil să lucrăm pe termen lung cu aceeași tipografie. Așa că am trecut prin diferite colaborări de unde am învățat câte ceva.
Spre exemplu, contează în ce tiraj vrei să scoți o carte, pentru că asta îți definește ce anume cauți: digital, pentru tiraje de până la 500 de exemplare, sau offset pentru ce merge dincolo de această bornă. Digitalul are acest avantaj, că poți tipări mai puține exemplare, dar de multe ori este greu să găsești un preț competitiv. Pe de altă parte, digitalul a creat și o șmecherie în anumite zone din lumea editorială: cărțile ajunse la n-șpea „ediție” (deși e vorba doar de prelungiri de tiraj, nu de ediții noi propriu-zise). Marketând ca o nouă ediție orice nouă șarjă de cărți tipărite creează imaginea unei cărți de succes, dar de fapt e o falsă imagine. E simplu să ajungi la a zecea „ediție” dacă scoți tiraje de câteva zeci de exemplare, oricum mai puține decât un singur tiraj pe offset de 1000 de bucăți. În schimb, offsetul îți poate da un preț bun, dar trebuie să fii pregătit pentru această variantă de tipărire. Spre exemplu, la un moment dat, am făcut trei cărți pe offset la aceeași tipografie. Iar când a venit prima jumătate de comandă mi-am dat seama că am o problemă de depozitare. Așadar, offsetul se pretează fie atunci când crezi că poți vinde repede o bună parte a tirajului, fie, în cazul vânzărilor mici, dar constante, când ai un depozit, preferabil unul pentru care să nu trebuiască să plătești (prea mult).
De asemenea, trebuie să știi ce anume vrei de la tipografie: ce hârtie pentru interior, ce greutate (de 70 g/mp sau de 80 g/mp?), ce copertă (de 250, mai subțire, de 300, mai groasă, ori una cartonată?), broșare prin lipire sau prin coasere. Și este foarte important să găsești o tipografie care să știe să comunice. Uneori am avut probleme cu cotorul, pentru că tipografia nu spunea exact care va fi grosimea cărții, pentru a putea realiza în Indesign coperta. De aceea, a fost foarte util când mi-au comunicat grosimea unei file de, să zicem, 80 g/mp. Așa am putut calcula ce grosime va avea cotorul și am putut evita jocul ăsta de ping pong „e bună/nu-i bună coperta”. Și, nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere contextul în care vrei să publici cartea. Evident că în săptămânile dinaintea târgurilor de carte Gaudeamus sau Bookfest termenele de execuție vor fi mult mai lungi și nu este indicat să încerci să publici atunci când edituri mult mai mari au nevoie acută de orice tipografie disponibilă. Sau în timpul campaniilor electorale, când piața este distorsionată de sumele uriașe aruncate de partidele politice care printează orice, de la afișe și flyere la broșuri și ziare. Evident că atunci va fi mai scump să tipărești o carte, așa că trebuie să jonglezi cu intervalele de timp propice. Asta, bineînțeles, dacă nu apare un eveniment major, ca invaziei Rusiei asupra Ucrainei, care aruncă totul în aer și duce la dublarea sau chiar triplarea costurilor (în cazul fericit în care încă se mai găsește hârtie).
Unul dintre factorii cei mai dificili în publicarea pe cont propriu este distribuția. Cum ai găsit și stabilit relații cu canalele de distribuție și vânzare pentru cărțile AEDU?
În primul rând, mergând eu spre distribuitori. Nu m-am așteptat să fiu contactat (am întâlnit și asemenea cazuri, iar apoi editorii se mirau că nu au vânzări bune), ci am căutat orice variantă de a ajunge pe rafturi sau în search results. O bună parte a cărților AEDU se adresează publicului ploieștean, așa că a fost firesc să contactez și să intru în legătură cu cele câteva librării ploieștene (aici am beneficiat și de receptivitatea și ajutorul lui Andi Enache, managerul librăriei Cărturești Ploiești). Pentru restul canalelor, în special pentru online, am avut norocul să cunosc oameni care erau achizitori de carte.
Ultima, dar poate cea mai importantă etapă, este promovarea, care, în cazul cărților publicate de propriii autori, cade tot în sarcina acestora. Cum reușești să te ocupi și de promovarea cărților tale?
Mi se pare că autorul, în primul rând trebuie să se ocupe de promovarea cărților sale. Dacă el n-o face, atunci de ce ar face-o altcineva? În plus, el știe cel mai bine care este mesajul, care este grupul-țintă și care ar fi punctele de atins în această promovare. În cazul ideal, el ar trebui să lucreze cu oameni care știu să facă promovare pe sociale media. Ceea ce este mai greu decât pare, pentru că piața este plină de specialiști în comunicare, promovare, PR și alte etichete din astea. Dar doar a posta pe facebook sau pe instagram nu este de ajuns, dovadă fiind cele câteva like-uri și un reach minuscul. Trebuie să știi când să postezi, ce cuvinte-cheie să folosești, cum să creezi partea vizuală (din nou, în cazul ideal trebuie să existe cineva care se pricepe la grafică sau măcar la Canva) și unde să postezi. Eu am încercat să le fac pe toate și, cu timpul am învățat câte ceva, cum să fac un afiș, un promo, un comunicat de presă. Însă lecția principală este că promovarea costă timp. Foarte mult timp. Și trebuie să fie un proces susținut. Degeaba faci o postare de succes dacă o săptămână după nu mai postezi nimic. Pur și simplu se pierde momentul. Mi se pare că promovarea este underdog-ul pieței de carte de la noi, fiind pe nedrept desconsiderată. Pur și simplu, nu poți avea vânzări bune dacă lumea nu știe de cartea ta, dacă nu a văzut aici și acolo, dacă nu a văzut-o recomandată sau măcar vorbindu-se de ea.
O atenție aparte le-am acordat și lansărilor de carte, asta poate și din aversiunea mea față de evenimentele conformiste. Aproape de fiecare dată am vrut să evit ca lansarea să fie un eveniment la care câțiva oameni se așază la o masă și vorbesc unor oameni care stau pe scaune, așa, ca la școală. Dimpotrivă, am vrut ca lansările să fie ceva inovativ, creativ și să aibă o componentă de show. Spre exemplu, când am lansat albumele despre Ploiești în Primul, respectiv Al Doilea Război Mondial, i-am avut alături pe prietenii de la Deutsche Freikorps, o asociație de reconstituiri militare, care au venit îmbrăcați în uniforme de epocă și au făcut niște prezentări interactive. La lansarea unei volum colectiv am editat și distribuit un ziar în care combinam știri vechi cu interviuri și informații despre autorii volumului. Am vrut să fie rezultatul unui joc de imaginație: cum ar fi dacă un ziarist din interbelic ar fi participat la evenimentul de acum. Iar la o altă lansare de carte, un volum pe coperta căruia este înfățișat un domn în costum și joben, l-am avut pe fratele meu îmbrăcat aidoma celui de pe copertă, iar lumea a putut face poze cu „Domnul cu joben”.
Care au fost cele mai mari provocări în aventura editorială de până acum? Dar cele mai mari satisfacții?
Acum aș răspunde că cea mai mare provocare a fost să car zeci de cutii și de pachete cu cărți. La un moment dat, ajungi să simți asta sau mai bine spus ajunge spatele să simtă asta. Așa că m-am decis să folosesc o liză:) . Dincolo de planul acesta, este cel financiar: fiecare volum este o provocare, pentru că trebuie să se vândă. Altfel, nu avem bani pentru tipărirea următoarei cărți. Noi ne autofinanțăm și suntem nevoiți să creăm produse atractive și accesibile. Fără a face niciodată însă rabat de la calitate. Acesta este avantajul capitalismului. În privința albumelor, provocarea este însă și mai mare, pentru că a tipări un album este foarte costisitor. Sau cel puțin pentru o asociație mică precum AEDU. Iar pentru a-l putea vinde cu un preț decent (pentru că ne dorim ca cititorii noștri să-și poată permite cărțile noastre), trebuie ca prețul de producție să fie cât mai mic. Asta înseamnă un tiraj mai mare care, la rândul său, înseamnă un preț total și mai mare. Dacă primul album am reușit să îl facem prin forțe proprii, care s-au amortizat greu și pe termen lung, la al doilea, care a fost ceva mai mare, am fost nevoiți să facem o campanie de crowdfunding pentru o parte din costul de tipar.
Și așa cum fiecare titlu este o provocare, tot așa fiecare titlu este și o bucurie. Aș minți să spun că nu simt o satisfacție când văd în bibliotecă șirul de cărți pe care le-a publicat AEDU. Asta pentru că știu că este munca noastră, că sunt niște cărți faine și de calitate și pentru că prin ele am recuperat niște părți de istorie care altfel poate că ar fi rămas necunoscute sau s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Iar dacă aș privi printr-un filtru excesiv de personal, aș spune că una dintre cele mai mari bucurii le-am simțit atunci când un bătrân, fiul unui fost deținut politic ploieștean, m-a sunat să-mi mulțumească că am scris și publicat povestea tatălui său.
Anul trecut ai făcut trecerea și către publicarea unei cărți de autor la o editură. A apărut la editura Corint Războiul spionilor. Acțiunile secrete ale exilului românesc la începutul comunismului, volum ce a avut la bază teza ta de doctorat. De ce ai ales să colaborezi cu o editură pentru cartea asta și cum ai ajuns la Corint?
Să faci o carte în regie proprie este pe cât de frumos, pe atât de complicat. Căci sunt anumite limitări. Proiectul editorial poate crește până la un anumit punct, fie că vorbim de vizibilitate, de diseminare sau chiar de modul în care este luat în seamă. Spre exemplu, cineva mi-a lăsat impresia că abia volumul apărut la Corint este prima carte „serioasă” pe care am publicat-o și, astfel, prima pe care merită să o ia în considerare. Cu toate că, într-un fel, mă nedumerește perspectiva aceasta (căci, în fond, cartea despre represiunea comunistă la Ploiești, publicată la AEDU, nu o văd cu nimic inferioară celei despre spioni, de la Corint), o și înțeleg pe de altă parte. Și, de asemenea, am vrut să văd cum este să lucrezi, ca autor, cu o editură mare. Alegerea a fost dată de faptul că voiam ca teza mea să apară la o editură din clasa A pentru științele sociale, iar în România, la acest moment, sunt numai câteva edituri de felul acesta. Nu în ultimul rând, cu Corint mai colaborasem și în lunile precedente, ca redactor extern pentru două titluri.
Prin ce a diferit postura de autor-publicat-de-o-editură față de cea de autor-editor?
A fi autor publicat de o editură seamănă într-un fel cu a fi pasager într-un avion comercial: trebuie să înțelegi că lași anumite aspecte (unele esențiale) în mâna altor persoane și, astfel, nu mai ai control deplin. Ceea ce pentru cineva care se obișnuise să facă totul, de la scris și DTP la promovare, facturi și avize, este mai dificil de asumat:). Modul în care simți această trecere de la publicare în regie proprie la publicare la o editură ține de mai mulți factori: în primul rând de așteptările autorului. Ce vrea el, care este obiectivul său? Să ajungă să fie publicat de editura X? Sau ca prin publicarea la editura X cartea (sau autorul) să ajungă la un anumit punct? Apoi depinde și de editură, cum se ocupă de manuscris, ce copertă îi creează, cum îl promovează și așa mai departe. Pe de altă parte, a fi publicat de o editură medie/mare îți oferă prilejul de a avea o lansare la un târg mare de carte, de exemplu, ceea ce, ca autor publicat în regie proprie, nu prea se întâmplă.
În același timp, cartea nu ar fi putut apărea fără sprijinul acordat de Fundația Konrad Adenauer, cărora profit de ocazie să le mulțumesc încă o dată.
Am discutat cu mulți scriitori intervievați aici despre importanța implicării lor în promovarea cărților. Cum vezi tu lucrurile, cât de mult te implici în parcursul Războiului spionilor?
Obiectivul meu nu a fost doar să public cartea, ci, prin publicarea cărții, să ajung la cât mai mulți cititori. Și, în acest mod, poveștile celor din carte să fie cât mai cunoscute. De aceea, eu sunt foarte dispus să fac cât mai multe pentru promovarea cărții, considerând că este, așa cum am spus și mai devreme, o obligație a autorului. Spre exemplu, eu am făcut și spotul video pentru lansarea de la Gaudeamus, am organizat lansarea de la Ploiești, am trimis comunicate de presă și tot așa. Trebuiau făcute, așa că nu am avut nicio reținere să le fac, dacă asta poate ajuta la promovarea cărții. Dar cel mai util este să existe un efort conjugat al autorului și al editurii. În fond, este în beneficiul tuturor.
Deși ai povestit la cele două lansări ale Războiului spionilor cum a apărut ideea cercetării și cum ai dus-o la capăt, te-aș ruga să reiei și aici detaliile, amintind, pentru cei interesați de studiul istoriei recente, și cum ai reușit să ajungi la sursele care stau la baza cărții.
Pe scurt: am avut noroc. În 2015, pe când studiam despre deținuții politici executați la Jilava, am găsit fișa matricolă (un fel de carte de identitate a deținutului) a lui Gheorghe Șerbu, un profesor de liceu din București, care a fost arestat în 1950, condamnat la moarte pentru înaltă trădare (spionaj) și executat în 1952. Mi s-a părut ciudat ca un profesor să fie condamnat la moarte pentru așa ceva, astfel că i-am cerut dosarul. Inițial am primit un dosar mic, de câteva file, fără nimic relevant. După câteva luni, m-au sunat de la CNSAS că au găsit un dosar Penal (care vizează ancheta, procesul și detenția) de opt volume. Iar acolo am găsit toată povestea unui rețele de spioni din România lui 1949-1950. Și tot acolo am găsit multe nume despre care nu știam nimic și despre care nici nu se găseau date, așa că am cerut dosarele lor. Iar în noile dosare am găsit alte nume și alte acțiuni secrete și tot așa.
Alături de documentele din arhive și lucrări editoriale, importante au fost pentru cercetarea ta și interviurile sau discuțiile pe care le-ai avut cu urmașii celor deveniți personaje în carte. Felul în care reușești să intri în contact cu acești oameni, în care poveștile din dosare prăfuite capătă carne, oase și amintiri, este fascinant. Ce întâlniri ți-a prilejuit cartea de la Corint?
Am avut câteva asemenea întâlniri în ultima parte a doctoratului, așadar înainte să ajungă manuscrisul la editură. A fost foarte interesant s-o găsesc pe facebook pe nepoata unuia dintre cei mai activi agenți secreți români din exil. Eu știam mai multe despre activitatea bunicului ei decât știa ea, așa că i-am povestit ce găsisem în dosare. Și mai impresionant a fost momentul în care am fost contactat de nepoata de frate a unuia dintre cei mai importanți spioni, de fapt un agent dublu. Publicasem o biografie a sa, fiind una dintre îndatoririle mele ca doctorand, și articolul fusese indexat într-o bază de date. Așa că, atunci când a dat search pe Google după numele unchiului său, doamna a găsit articolul meu și m-a contactat. Țin minte că în prima zi am fost atât de entuziasmat că nu am putut să-i răspund. Iar ce știa dânsa se combina perfect cu ce știam eu și așa am putut face niște conexiuni interesante.
Ce planuri ai pentru viitor, în materie de cărți de istorie recentă?
Aș vrea să scriu biografia unui agent secret a cărui viață depășește parcă orice așteptări. Este o poveste atât de spectaculoasă, încât îmi pare greu de crezut că totul a fost real.
Ce planuri ai pentru viitor în materie de o altă pasiune a ta – istoria orașului Ploiești?
Aici am foarte multe idei, dar nu prea am timp liber. Am câteva proiecte editoriale la care lucrez în paralel, dar e devreme să discut despre ele.
Ca să dau din casă (unde biblioteca este inegal împărțită între cărțile tale și cărțile mele), care sunt titlurile, fie din partea dreaptă, fie din partea stângă a bibliotecii, care te-au dat pe spate în ultimul timp?
De departe, cea mai faină carte pe care am citit-o în ultimii ani este Jurnalul lui 66 de Alexandra Furnea. Dacă cobor mai mult în timp, ajung la memoriile lui Radu Mărculescu (în special cele din captivitatea sovietică) și la Anii pierduți de Jean Schafhutl. Iar din partea cealaltă a bibliotecii, aș zice orice din raftul de cărți de copii.
Foto principală: © Horia Sârghi / Loredana Brătilă
Fotografii de la lansare: Sorin Petculescu
