Liliana Corobca este scriitoare și cercetătoare, studiind istoria comunismului, cu precădere cenzura. A coordonat și publicat recent la editura Polirom două ample sinteze, Panorama comunismului în Moldova sovietică și Panorama comunismului în România. Printre romanele sale, publicate tot la Polirom, se numără Kinderland, tradus în limba germană și slovenă, Caiet de cenzor, în curs de apariție la Seven Stories în SUA, și, cel mai recent, Buburuza. Și în cărți, și în discuțiile din afara lor, umorul și naturalețea îi sunt mereu prezente, ceea ce face ca atât o călătorie la capătul lumii și al umanității, cât și o traversare pe nepusă masă a Alpilor să pară la fel de firești.
Pentru că vorbim despre industria de carte, ce carte sau cărți citești acum și pe care le-ai recomanda și altora?
Întotdeauna mi-a fost greu să răspund la asemenea întrebare. În ultimul timp, textul cel mai citit de mine a fost Constituția României și o recomand călduros cititorilor, ca model de literatură utopică, ironică, suprarealistă etc. Tocmai am terminat Situații paradoxale. Schițe umoristice, parodii de Vytautė Žilinskaitė (Ed. Literatura artistică, Chișinău, 1983, tradusă în limba română cu alfabet chirilic). Žilinskaitė (n. 1930) este prozatoare, scriitoare de literatură pentru copii din Lituania. De mult stăteam cu cartea pe aproape, dar, dincolo de asta, nu mă pot apuca, după opt ore de stat la birou, de volume solicitante, romane lungi, cărți prea groase. Proza scurtă, textele umoristice au fost de preferat pentru timpurile pandemice prin care trecem. Câteva schițe mi s-au părut foarte amuzante, impecabile, alte câteva suportabile, vreo două ușor plictisitoare. Cartea are însă și valoare de document, beculețele mele de cercetător s-au aprins la lectură. Umorul era un domeniu foarte atent urmărit, am în vedere foarte cenzurat, și mi s-a părut interesant de văzut ce putea trece de foarfeca cenzurii. Din acest punct de vedere, cartea e surprinzător de actuală și valabilă. Lecturile mele nu cred că ajută prea mult industria de carte, dar pe autoarea lituaniană o recomand din toată inima (pentru a fi tradusă în românește mai întâi).
Ai debutat în 2003, în urma unui concurs câștigat, cu volumul Negrissimo în colecția Prima verba a Editurii Arc din Chișinău. Cum a fost primul contact ca scriitoare cu o editură?
A fost un concurs de debut foarte serios, corect, cu manuscris în plic și fără nume; membrii juriului care citeau textele nu știau ale cui sunt. Apoi, înainte să apară cartea, am fost la sediul Editurii Arc, fiind aceea și unica mea vizită la sediul lor. Era vara, m-au chemat să-mi facă poză de autor, nu aveam niciuna. Cu o zi înainte mi-a ieșit un herpes, cred că doar o dată în viață mai avusesem herpes. Nu știam ce să fac, eram stresată, dar fotograful m-a liniștit , că va retușa el și nu se va vedea. Iar cine vede și are parte de explicații (știi, taman atunci mi-a ieșit!), îmi zice că gura mare și buzele groase sunt la modă. Mi-i amintesc pe directorul editurii, dl Iurie Bârsa, și pe redactorul-șef, dl Eugen Lungu, ambii mi-au recomandat călduros la acea întâlnire să-mi aleg un pseudonim destoinic (după ce m-au lăudat pentru carte). Am abordat cu toată seriozitatea recomandarea lor, dar căutarea unui pseudonim a fost chinuitoare, plus că teza de doctorat susținută în 2001 trebuia să apară sau deja apăruse cu numele meu, fără pseudonim, la Editura Universității din București. Am renunțat în cele din urmă la ideea de schimbare a numelui. Îmi amintesc că una din variante fusese „Nicoară”, îmi plăcea mult, dar mamei nu i-a plăcut. Mi-o amintesc cu un pix și o foaie scriind frumos „Corobca”, prezentându-mi-o apoi: uite ce bine arată cu acești doi de o, apoi un a la urmă. Mamei îi datorez, de fapt, numele meu de scriitoare, numele meu adevărat. Eu eram de acord cu editura, că ce fel de scriitor cu numele „Corobca”? Basarabenii știu rusa și numele meu în rusă înseamnă „cutie”. Am văzut și traduceri în engleză: se traduce „box”, pur și simplu. Nu-mi aduc aminte cum am răspuns editurii și ce a mai urmat. Mă bucur însă foarte mult că nu am renunțat la numele meu adevărat.
Ai colaborat de atunci cu mai multe edituri din România. Care sunt așteptările tale de la o editură?
Prima mea așteptare și doleanță este să răspundă repede. Le place cartea, foarte bine, nu, la fel, că găsim altă editură. Apreciez dinamismul, fiind eu însămi foarte dinamică în multe privințe. Apoi apreciez profesionalismul, desigur. Aici am în vedere întreaga echipă care aduce cartea de la „manuscrisul” electronic la obiectul fizic.
Dar ale editurilor de la un scriitor, din experiența ta de până acum?
Cred că editurile așteaptă ca autorul să își promoveze cărțile sau să facă eforturi mai consistente în acest sens.
Cum arată negocierile cu redactorii care s-au ocupat de cărțile tale? Cedezi ușor sugestiilor lor sau încerci să-ți păstrezi textul în forma originală?
Aș spune că cedez, atunci când cedez, mai degrabă din politețe, căci nu-mi place să mi se taie din text. Abia mai târziu, după ce apare cartea, îmi dau seama că sugestiile erau și sunt, de obicei, binevenite. Dar nu e vorba de negocieri propriu-zise, în cazul meu. Nu le simt astfel, în orice caz.
Cele mai multe dintre cărțile tale, atât cele de ficțiune, cât și cele de studii, au fost publicate la Polirom (sau la Cartea Românească, în perioada când brandul era administrat de Polirom). Cum se desfășoară acum procesul publicării unui nou volum? Le propui tu tema dinainte, le prezinți direct manuscrisul sau ții cont, în alegerea unui nou subiect, de indicațiile editurii, de trendurile momentului sau de zonele tematice apreciate de cititori?
În majoritatea cazurilor am propus direct manuscrisul, când era gata, sau am făcut propunere că am în lucru această carte, din care atașam un scurt fragment de prezentare. Urma răspunsul că vor toată cartea, apoi venea mesajul de aprobare și contractul. Nu am primit indicații de la edituri despre ce să scriu, niciodată. Chiar și pe Ionesco mi l-am ales eu, când am primit invitația de a scrie o biografie romanțată. Trendurile momentului când le simt încerc să le evit, și tematic, și stilistic. Cred că diversitatea e mai importantă și mai atrăgătoare și moda o fac eu, nu mă iau după alții. De multe ori, am preocupări foarte intense care îmi răpesc tot timpul și nu reușesc să mă pun la curent cu noile scrieri. În ultimul timp, mă întreb tot mai des dacă sunt posibile formule noi, teme noi, abordări stilistice noi. Și dacă da, pentru că răspunsul nu poate fi decât afirmativ, am curajul și puterea să merg pe un drum nou?
Implicarea ta în parcursul unei cărți nu se oprește când predai manuscrisul editurii, nici măcar când volumul este trimis la tipar, ci continuă, participând la lansări, târguri de carte, dând interviuri și așa mai departe. Care etapă din viața unei cărți îți place cel mai mult?
Da, ai dreptate. Trăiesc într-un fel de „scripta continua”. După ce predau manuscrisul, am altul (în cap sau deja în lucru), în timp ce lansez un roman, altul e aproape gata, vorbesc despre Kinderland, dar țin în mâini Capătul drumului… Din această cauză, nu pot avea un (singur) moment preferat, când de fapt întreaga mea existență e dedicată scrisului. Poate începutul romantic și sfârșitul împlinit, ca etape ale scrierii? Pornesc de la niște obsesii, imagini puternice și simt o mare ușurare (sinonimă cu fericirea până la un punct), când scap de ele, după ce le aștern pe hârtie. Și lansările, și târgurile de carte, și interviurile formează un modus vivendi deja și, când nu sunt prea frecvente, le aștept cu mare bucurie. Perioada de pandemie, când toate astea (lansări, târguri, festivaluri) au dispărut, a schimbat percepția, cred că vom aprecia aceste întâlniri mai mult atunci când ele vor fi posibile.
Faptul că acum cititorii pot intra mai ușor în contact cu scriitorii pe care îi citesc a schimbat dinamica pieței de carte, influențând numărul de exemplare vândute și popularitatea autorilor?
Se spune că da. Trăim în vremuri când popularitatea, vizibilitatea, prezența în spațiul public, pe rețelele de socializare contează parcă mai mult decât cartea propriu-zisă. Contactul cititorilor cu scriitorii nu cred că e întotdeauna în favoarea autorilor, dar puțini își permit să evite asemenea întâlniri, puțini îndrăznesc să se opună regulilor pieței. Din fericire, scriitorii sunt și ei artiști și „scena” care li se oferă nu este pentru mulți ceva traumatizant, neplăcut etc. Ador publicul, oamenii cărora trebuie să le spun ceva, dar există și întâlniri neadecvate, când așteptările cititorului mă depășesc sau așteptările mele de la un tip de public nu ating nivelul dorit. Există situații când să scriu e tot ce îmi doresc.
Spuneai într-un interviu, cu referire la lectura care caută identificarea autorului cu personajele, că cititorului „nu-i ajunge o poveste pe care o imaginezi tu”, „vrea sângele tău, curgând printre pagini, vrea suferința ta reală și intensă, ca să răspundă la fel de intens”. Crezi că această sete a cititorului depășește paginile unei cărți, manifestându-se și față de viața personală a scriitorilor?
Slavă Domnului, încă nu. Cu fiecare carte scrisă, îmi lărgesc aria tematică și socială despre care aș putea să mă pronunț decent. Am considerat mereu că viața mea personală este sub nivelul cărților pe care le scriu și, cu înaintarea în vârstă și în cărți, îmi dau seama că se va identifica tot mai mult cu aceea profesională, că trăiesc foarte mult în ceea ce scriu. E adevărat, există viață și dincolo de cărți, dar cine știe ce moment al existenței mele private va deveni o pagină de roman, atribuit cine știe cărui personaj? Este unul din motivele pentru care nu prea povestesc despre „viața personală”. Un scriitor nu are așa ceva, totul devine literatură.
Pentru că am ajuns la cititori. Îți place să întreții interacțiunea cu ei? În online sau, când e posibil, în offline?
După un an de pandemie, am descoperit că îmi place să interacționez mai mult decât credeam. Mă tem să nu dezamăgesc sau încerc să fiu la înălțimea cărților mele și asta e uneori obositor sau frustrant. Am evitat întâlnirile online. Îmi plac oamenii, sunt curioasă să-i descopăr, dar nu pentru calitatea lor de cititori, ci pentru umanitatea din ei. Cu cititorii mei, mai ales cu aceia fideli, mă tem să interacțonez.
Ai primit numeroase premii literare. Cât contează acestea sau nominalizările în parcursul cărților și, mai ales, în vânzarea lor?
Cred că contează, dar nu prea mult totuși. În primul rând, industria premiilor la noi e încă simbolică, apoi, în al doilea rând, nu are destulă vizibilitate. Se investesc prea puțini bani în valoarea premiului și în promovarea lui și, vorba poetului, ex nihilo nihil. La noi, bursele nu se consideră premii, dar acestea (atunci când avem parte de ele) au ca scop crearea altor cărți, nu vânzarea celor deja scrise. Altfel, mă bucur, ca tot omul, și pentru premii, și pentru nominalizări.
Te numeri printre scriitorii români de export, cărțile tale ajungând să fie traduse și publicate și în alte limbi – germană, italiană, slovenă și, în curând, engleză. Au contat aceste reușite în destinul edițiilor românești ale cărților?
Cred că da, dar iarăși, nu în exclusivitate. De cele mai multe ori, nu prea există o comunicare prea strânsă între destinul românesc și cel internațional al cărților de la noi. Faptul că ele au fost traduse, că s-au bucurat de succes, că unele au fost preluate și reeditate la edituri de prestigiu (Kinderland a fost reeditat de Büchergilde Gutenberg din Frankfurt am Main, la un an după ce apăruse la Paul Zsolnay Verlag din Viena) etc a trecut mai degrabă neobservat pe piața noastră. Probabil că ar fi trebuit să promovez mai mult (să mă laud), dar mie mi s-a părut că trebuie să fiu modestă. Aleg mai degrabă să scriu o nouă carte decât să o promovez pe cea deja scrisă.
Ai colaborat cu traducătorii și cu editorii pe parcursul pregătirii edițiilor străine?
Da, am răspuns unor întrebări, sugestii. Am descoperit lucruri la care nu m-am gândit când am scris. Traducătorii citesc foarte atent și-mi pun întrebări foarte precise. Mă gândesc la cea mai recentă colaborare, cu Monica Cure, traducătoarea în limba engleză a romanului Caiet de cenzor. E o carte dificilă, cu jocuri de cuvinte sau chiar cuvinte inventate, cu trimiteri la epoca comunistă. Cred că a fost o mare provocare pentru Monica. Dar ce conversații faine am avut! Primeam în fiecare săptămână o listă cu nelămuriri, uneori vorbeam la telefon. A fost foarte interesant. Ca să dau câteva exemple, cu permisiunea minunatei traducătoare:
Monica Cure: (p. 51) Şi scrii de parcă ai merge cu sorcova, oricine poate face aşa.
Ma gandeam ca aici nu merita sa punem o nota explicativa. Sensul e de a face ceva ca o joaca, nu? M-am gandit la “whistling down the street” pentru ca are si miscare, si sunet, si sensul de a te juca in timp ce faci ceva “serios”. Imi scapa ceva?
Liliana Corobca: E ok fluierând pe stradă, ai prins sensul corect.
MC: (p. 62) Una e cutia închisă a Pandorei. Cine o va deschide va schimba ortodoxia. O revoluţie şi tot nu e de ajuns.
Aici e ortodoxia in sensul normelor sau biserica ortodoxa? Nu-mi dau seama 100% din context.
LC: În sensul normelor corecte, pravila dreaptă
MC: (p 80) Of, of, face Z. ochii rotunzi, sferele astea algebrice
Ideea e ca Z. face ochii rotunzi? Sau “ochii rotunzi” merge cu “sferele astea algebrice”
LC: Da, Z face ochi rotunzi a mirare
MC: p. 152
Dar e mai ieftin poetul decât chirurgul! El doar aţâţă, nu costă nimic!
Cel fel de chirurg? Nu inteleg exact comparatia, desi as putea sa-l las pur si simplu asa.
LC: e istorie, fusese adoptată legea de interzicere a avortului, ca să găsești pe cineva care să se apuce să facă avort, care era ilegal, era scump de tot și ilegal. vezi legea din 1966
https://www.youtube.com/watch?v=5uhOlX28jK8
MC: p. 350 x 2
Poeţii sunt împăraţii noştri şi a lor va fi împărăţia, ca Iisus Hristos şi regii. Lor le aparţine viitorul şi adevărata religie sau putere în mâinile lor se află!
Cum a fost a lui Iisus Hristos si a regiilor din trecut (Carol I etc) sau cum a fost cu Iisus Hristos si regiilor din vremea lui (unde ei pareau sa abia putere dar el a avut alt fel de putere)?
Acel „sau” e de fapt „si”?
LC: Prin regii am avut in vedere acumularea de putere, nu la Carol I nici la vremea lui Isus nu m-am gîndit, ci la vîrful/culmea puterii si de stat și de credință. oricum, cenzorii erau atei, deci puțină confuzie este explicabilă, nu cred că trebuie precizări mai concrete aici.
Da, sau =și
Ai participat la evenimente de lansare și promovare a cărților tale traduse în alte limbi, dar și la lecturi publice în cadrul burselor de creație sau cu alte ocazii. Diferă cititorii români de cei germani sau sloveni, de exemplu?
Despre cititorii sloveni sau italieni aș putea cu greu să mă pronunț, că am fost la târguri sau festivaluri internaționale unde erau participanți din mai multe țări, dar publicul german îmi este foarte familiar. Am avut multe burse, turnee, am participat la lecturi și festivaluri și am văzut cum e. În primul rând, plătește bani ca să asculte cum citește un scriitor dintr-o carte. Adică vine la lecturi, la lansări etc. Apoi, cumpără cartea. Am fost în turneu prin orășele unde numele meu era perfect necunoscut, dar oamenii ascultau ce citesc, puneau întrebări, apoi cumpărau cartea. Un asemenea respect și interes pentru carte nu am mai văzut!
Ai participat și la târguri de carte sau festivaluri de literatură din străinătate. Care dintre ele ți-a plăcut cel mai mult?
Nu aș putea să aleg. Fiecare mi-a rămas în memorie cu ceva anume, nu neapărat cu partea literară. La primul meu festival, de la Torino, nu știam cum să ajung de la aeroport la gară, la Leukerbad, doi scriitori berlinezi s-au pornit să traverseze Alpii și m-au luat cu ei (Leukerbad este, de fapt, o stațiune în munți). Călătorie mai strașnică n-am avut, moartea cu ochii am văzut-o, cum s-ar spune. La un moment dat, am ajuns la un pod peste prăpăstii cărora nu le vedeai fundul și l-am traversat cântând „La vie en rose”, eu prima, curajoasă, cu berlinezii în urma mea. În vârful Alpilor, unde nici vulturii nu zburau, am găsit un coș de gunoi, cu un sul de pungi pentru a strânge rahatul de câine, ne-am luat o pungă ca amintire. Tot în Elveția, în acea stațiune, am văzut într-un magazinaș o cremă de față (50 grame) care costa 350 (și alta de 280) de franci elvețieni. Am fost șocați și ne-am bătut capul cum poate fi o cremă atât de scumpă. Varianta scriitorilor colegi era că întinerește cu zece ani! La Vilenica, Slovenia, după o lectură într-o biserică, am luat un premiu în formă de inimă, era o piatră de munte, colorată în gri, pe care o păstrez printre cărți; la Cúirt International Festival of Literature, Galway, Irlanda, am ajuns când era soare și nu înțelegeam de ce se trântesc oamenii pe jos, pe unde apucă, dar ei se bucurau de lumina și căldura soarelui după vreo trei luni de ploi și nori; au puțin soare pe an. Am avut timp să vizitez orașe, muzee celebre…
Au avut aceste experiențe vreo influență asupra cărților tale, a felului cum le scrii sau asupra subiectelor la care te oprești?
Pe scurt, da, au avut. La Stuttgart am întâlnit un mistreț care a devenit scenă de carte în Kinderland. La Graz am stat singură într-un fel de Schloss (rezidență) , într-un vârf de munte, devenit și parc, unde seara se încuia, dar noi aveam cheie. Noi, adică cei trei scriitori, dar ceilalți fie nu veniseră încă, fie plecaseră exact în luna când ajunsesem eu acolo. Primisem cadou de la unul din organizatori un CD cu muzică religioasă și am ascultat cu sunetul dat la maximum… Pentru Capătul drumului am avut nevoie de acea experiență intensă. A contat să cunosc scriitori celebri, traduși în multe limbi și să descoper că nici eu nu sunt mai prejos… A însemnat mai multă încredere în mine și timp pentru scris.
Din punctul tău de vedere care crezi că sunt așteptările unui editor străin față de scriitorii din limbi mai „exotice” și ce ar putea sau trebui să facă aceștia pentru a avea mai mult succes în alte teritorii?
Nu m-aș aventura să generalizez. Pentru unii editori străini, scriitorii din limbi mai „exotice”, cum zici, sunt destul de scumpi, nu oricine își permite traducerea lor și promovarea lor. Pentru mai mult succes în afară, ei („exoticii”) trebuie sprijiniți financiar mai serios. Orice traducere, orice turneu, orice manifestare costă și un editor nu își dorește neapărat/ nu poate să acopere toate aceste cheltuieli. De la sine înțeles că valoarea, noutatea cărților contează, dar există și aspecte mai puțin vizibile, economice sau politice. Scriitorul ar trebui să convingă că merită atenția editorului, a oricărui editor.
Cum ai ajuns să participi la aceste evenimente? Prin contacte personale, prin implicarea entităților publice sau private românești sau exclusiv cu ajutorul instituțiilor străine?
Toate variantele au existat și au conlucrat armonios între ele. Adică și instituții românești, și străine, și contactele personale, prieteni, traducători, artiști care m-au invitat direct sau mi-au recomandat burse, de pildă.
Recent au fost publicate două volume impresionante de studii constituind Panorama comunismul în Moldova Sovietică și Panorama comunismului în România. Ai inițiat și editat aceste cărți și a trebuit astfel să colaborezi cu numeroși cercetători și scriitori, trecând, deși nu pentru prima dată, de partea cealaltă a mesei editoriale. Care sunt cele mai importante tactici și cele mai folositoare instrumente în ducerea la bun sfârșit a unui astfel de proiect, când atât de multe variabile și subiectivități sunt implicate?
Bună întrebare. Și eu mi-am pus-o de multe ori. Panoramele sunt proiecte riscante, iar mie nu-mi place riscul. Depinzi de alții, iar mie nu-mi place să depind de nimeni. Ai nevoie de enormă răbdare, iar eu sunt nerăbdătoare și grăbită. Stau și mă minunez cum de le-am dus până la capăt. Nu știu dacă pot vorbi de tactici sau instrumente, nu m-am gândit la așa ceva. Știu că mi-am zis: încerc, vedem ce iese. Am lucrat cu specialiști foarte inteligenți, pregătiți, diferiți între ei, pe unii nu-i cunoșteam deloc. Dacă politețea poate fi numită „instrument”, atunci cu asta am început. Nu m-am supărat pe oamenii care nu mi-au răspuns sau mi-au răspuns negativ, am încercat să evit polemicile publice, care i-ar putea sensibiliza sau îndepărta pe unii autori. Am avut, de fapt, o comunicare „personalizată” cu fiecare autor și am încercat să răspund așteptărilor fiecăruia, așa cum am intuit. Pe alocuri, unele situații m-au depășit și a trebuit să găsesc soluții pe parcurs.
Care dintre cele două, ficțiunea sau studiul istoric, îți oferă cele mai mari satisfacții?
Sunt scriitoare și ficțiunea este marea mea satisfacție, chiar și aceea bazată pe studiul istoric.
Spuneai într-un interviu că nu-ți poți plăti ratele la bancă cu banii obținuți din cărți. Dar cărțile ți-au prilejuit numeroase călătorii. Unde-ai pleca acum dacă toate ar reveni la normal?
Am zis eu asta? Nu-mi amintesc… Nu sunt mare amatoare de călătorii. Într-o carte aș călători, în următoarea mea carte, în cartea din mine. Pentru asta, nu trebuie să plec nicăieri, orice drum mă va îndepărta de povestea la care visez. Multe locuri m-au făcut fericită și sper să le revăd într-o zi. Am mai spus, ador drumurile lungi cărora nu li se vede capătul, să merg și să mă gândesc la ceva sau la nimic, asta mi-ar plăcea foarte mult.
