Daniel Horia este creator de bandă desenată. Primul său volum, Epoca mea de aur, a fost publicat de editura Grafic, parte a Grupului Editorial Art, în 2021. A absolvit un liceu de arte, iar apoi Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București. A locuit trei ani în Franța, iar din 2014 trăiește și desenează în Barcelona.
Cât a durat epoca ta de aur? Sau poate încă o trăiești?
Epoca mea de aur s-a terminat neoficial și într-un mod foarte vag cam când m-am mutat din apartamentul copilăriei. Ceea ce a fost prin ‘94 și chestia asta a coincis cu sfârșitul copilăriei. Că pentru mine epoca de aur a fost copilăria.
Și te-ai mutat în alt apartament?
Da, m-am mutat în alt apartament. Am făcut un schimb cu bunicii paterni, pentru că apartamentul lor era mai mare. Eu crescusem, iar în apartamentul copilăriei aveam doar două camere, așa că era greu.
De ce un roman grafic autobiografic? Are vreo legătură cu faptul că nu mai locuiești de ceva ani în România?
Cu siguranță are legătură, pentru că au venit peste mine nostalgia țării, nostalgia Bucureștiului, unde am copilărit și am trăit toată viața. Toată viața până la 31 de ani. Deci cu siguranță chestia asta m-a făcut să mă întorc în trecut și la rădăcini.
A existat vreo „madlenă” care să te facă să-ți amintești toate lucrurile despre care ai scris și desenat?
Probabil au fost mai mulți factori, dar dintre cei definitorii au fost momentele când au murit bunicile mele. Că s-a întâmplat în același an. Bunicii muriseră mai demult. Dar la ele ținusem mai mult decât la bunici. Când s-a întâmplat locuiam deja în afara României de câțiva ani și probabil asta, combinată cu dorul de țară au dus la ideea benzii desenate.
Spuneai la un moment dat că a durat 3 ani să termini cartea – mai întâi scrisă în engleză și apoi tradusă. Ce a luat mai mult? Coagularea ideii în sine sau lucrul efectiv la ea?
Greu de spus. Cum ziceam, ideea s-a conturat cam după ce au murit bunicile. Ceea ce s-a întâmplat prin 2014. Atunci am început să mă gândesc că aș vrea să desenez ceva despre copilăria mea și, cum eram și sunt pasionat de benzi desenate (și în trecut mai desenasem așa ceva), m-am gândit că cea mai bună metodă să-mi aștern ideile și sentimentele ar fi prin intermediul unei benzi desenate.
Cât a fost lucrul efectiv la romanul ăsta?
A durat trei ani. Dar a început de fapt când am făcut rost de un iPad. Că e mult mai ușor așa decât pe calculator.
Ce a fost mai întâi? Textul sau ilustrația? Sau amândouă odată?
Amândouă odată. În mod normal, nu e metoda indicată. Probabil că metoda ortodoxă e să ai un scenariu, pe care să-l împarți în imagini și după aia și în pagini. Eu fac cumva totul pe de-a-ndoaselea. E o metodă mai puțin ortodoxă, prin care desenez treptat, pagină cu pagină. Nu fac schițe și nu planific dinainte. Dacă e să-mi fac planuri, le fac în minte, nu pe hârtie. Și când încep să desenez, fac fiecare cadru sau pagină până la final.
Am făcut acum câteva luni un interviu cu Sorina Vazelina și îmi spunea că, tot așa, nu urmează toți pașii ăștia „ortodocși” și mă întreb dacă există vreun artist care să îi urmeze.
Absolut, sunt mulți care îi urmează. De fapt, când lucrezi cu un scenarist, vrei nu vrei trebuie să îi urmezi. Și chestia asta schimbă totul. În cazul meu, și probabil și al ei, nelucrând cu un scenarist, putem face ce vrem, avem mai multă libertate.
Ai avut un portret-robot al cititorului atunci când ai conceput cartea? Cui i s-ar adresa ea?
Am început prin a desena pentru mine, ca să fiu sincer, încercând să nu mă gândesc prea mult pentru cine aș face cartea sau cui i-aș dedica-o. Iar asta mi-a dat mai multă libertate. După care, treptat, m-am gândit și la un eventual public. Inițial, nici nu-mi trecea prin cap că aș publica-o, era mai mult pentru sufletul meu. Să mă descarc, să-mi aștern amintirile pe hârtie, era din dorul pentru familie și toate astea.
S-a schimbat ceva când te-ai gândit s-o publici? Ai adăugat ceva special pentru o anumită categorie de public sau ai modificat ceva ca să-i placă cuiva anume?
Într-un fel da. În prima parte a benzii desenate sunt amintiri un pic mai dispersate, mai punctuale. După care am început să mă gândesc la o poveste mai generală, cumva să le leg, să dau și un pic de suspans. Să fac totul un pic mai antrenant pentru un eventual cititor.
Mie cel mai mult mi-a plăcut de bunica Catrinel, pe care, spui la un moment dat, nu o chema așa. Tu ai vreun personaj preferat dintre cele recreate în roman?
E dificilă întrebarea. Nu prea pot să spun care e acum personajul meu preferat. Pe vremea copilăriei, cu siguranță bunica preferată era Catrinel. Asta e clar. Și asta am încercat să redau în carte. Dar acum, când privesc în urmă, aș zice că bunica mea preferată e Olga, deci bunica paternă. Cumva s-a schimbat punctul de vedere. Dar am încercat să redau ce gândeam eu atunci și mai puțin punctul meu de vedere de acum.
Și ai avut vreun personaj care te-a făcut să chicotești de entuziasm atunci când l-ai creat?
Pe toți i-am desenat cu plăcere. Chiar nu aș putea să spun că unul mi-a plăcut mai mult decât celălalt. Poate Olga, bunica paterna, pentru că mi s-a părut cel mai ușor de redat. Avea trăsături bine conturate și au fost cel mai ușor de redat într-un desen simplu. Cu Catrinel am avut probleme. Spre exemplu, Catrinel era o femeie foarte frumoasă, chestia asta e mereu greu de redat într-o caricatură sau într-o bandă desenată. Mult mai ușor desenezi pe cineva care are caracteristici mult mai evidente. De exemplu, dacă e gras. E mult mai greu să desenezi pe cineva care are trăsături clasice, standard. Adică frumoase, dar standard. Cu Catrinel a fost mai greu pentru că era o femeie frumoasă: n-avea un nas foarte mare, caracteristic, nici ochii mici sau gura foarte mare, cu dinți ieșiți sau chestii din astea.
Spoiler-alert: doctorul ăla urâcios chiar a existat?
A existat, dar am băgat și faze de la mine. Evident, nu-mi amintesc tot de pe vremea aia, știu din povestiri și din amintiri foarte vagi. Dar, într-adevăr, a existat, a fost un doctor renumit la vremea respectivă. Și da, mi-a ratat operația. M-am mai documentat și am auzit povești destul de horror despre el de la alții. I-am schimbat numele un picuț, în caz că na…
Cum ai ajuns să publici la Grafic/ART?
Voiam la ART din capul locului, pentru că știam e una dintre cele mai mari edituri, dacă nu chiar cea mai mare care publică benzi desenate de la noi. Fusese prima mea opțiune. După care am vorbit cu un amic care m-a pus în contact cu un tip care lucrează la ART și care e super de treabă și care încearcă să promoveze artiștii români.
Adică Matei [Sâmihăian]?
Exact. Lui Matei i-am trimis prezentarea benzii desenate și el s-a ocupat mai departe s-o trimită directorului să vadă dacă aprobă sau nu. Cam asta a fost.
A decurs repede procesul ăsta de acceptare?
Nu știu exact care este standardul de viteză. Dar a durat cam două-trei luni.
E super rapid. O să te invidieze toți scriitori români.
Mie mi s-au părut o eternitate alea două-trei luni.
Te-ai implicat în editarea cărții? Mă gândesc la alegerea tipului de hârtie, la tipul de copertă etc.
La tipul de hârtie nu. Eu fiind în Spania, n-am atins cartea până nu am venit în vacanță aici. Atunci am văzut-o prima dată. Tot ce am ales a fost tipul de copertă, în sensul că inițial mă gândeam s-o fac softcover. Dar de la editură mi-au zis că „uite, ar fi mai bine hardcover, că noi am scos și softcover, și hardcover și am văzut că softul iese mai prost. În sensul că e mai puțin trainică și se poate desface. Și ar fi mai ok dacă am scoate-o hardcover.” Am zis hardcover să fie, nicio problemă. Asta la partea de hârtie propriu-zisă. Dar la partea grafică m-am implicat în absolut tot.
Deci tu le-ai dat cartea paginată.
De la A la Z. Ei au pus doar numărul paginii, pentru că prin metoda mea de lucru era o muncă sisifică să pun manual numărul la 200 de pagini. Ei au un progrămel care face chestia asta automat. A, au lucrat și la copertă; eu le-am dat o variantă și ei au schimbat mici chestii, cum ar fi culoarea titlului, care la mine era cu albastru închis și ei au pus portocaliul. Și chestii d-astea. Alte schimbări micuțe.
Cartea a fost redactată de Ioana Vîlcu. Cum a decurs colaborarea? Ați negociat fraze, cuvinte? Ai cedat greu?
A fost super, super ok colaborarea cu ea. Au fost câteva momente când am făcut ping-ponguri de idei și schimburi de opinie. Eu îi explicam punctul meu de vedere, ea îmi explica punctul ei de vedere. În anumite cazuri, am înțeles punctul ei de vedere și i l-am acceptat fără probleme. În altele, ea a făcut chestia asta cu mine. Am lucrat cot la cot. De exemplu: apare un text acolo când maică-mea vorbește cu mine bebeluș și spune „uite, te-a adus barza pe lume”. Și Ioana a sugerat să modificăm asta, ca să nu-i facem pe eventualii copii care ar citi să creadă că așa apar copiii pe lume. Adică să nu propagăm mitul ăsta. Și i-am zis că sunt de acord cu ea, că în ziua de azi părinții nu ar trebui să mai vorbească cu copiii așa, dar că pe vremea mea tuturor copiilor li se spunea asta. Era metoda standard. Și i-am zis „uite, chestia asta vorbește despre atmosfera epocii, despre cum gândeau oamenii pe vremea respectivă, și mi se pare important să o păstrăm”. Și Ioana a zis ok, nicio problemă.
Ce reacție au avut cei din familia ta când au văzut cartea și s-au văzut personaje? Nu o să întreb cât e ficțiune, cât e realitate, dar sunt unele detalii destul de intime și dureroase, care pot fi greu de digerat pentru cei în cauză.
Dintre toate personajele din carte singurii care mai trăiesc sunt mama, tata și mătușa. Singura care a citit 100% e mama. Mătușa a citit cam jumătate din poveste. A zis mama că o să-i trimită și ei cartea. Celelalte personajele care apar – bunicii – nu mai sunt.
Mama a fost super ok. A avut la un moment dat mici ezitări. La un moment dat am avut o discuție cu ea și i-am zis despre ce aș vrea să scriu, printre care era și avortul și a fost foarte împotrivă. Până la urmă, am făcut ce am vrut eu. Și când i-am dat să citească mi-a zis că nu are ce să comenteze negativ, că e mai mult decât ok ce am scris.
Câtă tărie!
Din partea ei sau a mea?
A ei. E cool mama ta.
Este, este.
Au fost ok cu faptul că-și vor putea vedea fotografiile de familie prin toate librăriile?
Mamei i-au dat lacrimile de fericire și de emoție.
Ce rol are Cernobîlul în toată povestea asta? La prima vedere mi s-a părut un personaj din alt film, dar apoi l-am văzut ca pe un cârlig pentru o viitoare carte. De ce l-ai pus?
Ești prima care îmi spune chestia asta, că ți se pare cumva în plus… Pentru că până acum toți care mi-au vorbit de partea cu Cernobîlul mi-au zis că li s-a părut super ok paralela între Cernobîl și ce se întâmpla în viața mea. Adică explozia de la Cernobîl și eu acolo, pe patul de moarte. Când am scris asta, m-am gândit mult înainte dacă să pun paralela cu Cernobîl sau nu. Și, până să-mi zici tu, din reacțiile oamenilor, mi-a părut bine că am pus-o, dar acum că mi-ai zis tu încep să am îndoieli. Chestia asta o să aibă repercusiuni în volumele celelalte, dar nu într-un mod extrem de direct și de evident. Cum am scris și în primul volum, la sfârșit, de la faza aia eu am rămas cu o sensibilitate foarte mare. Și cu sănătatea șubredă. Eram mai mereu bolnav și răcit. La pat și chestii d-astea. Nu vreau să pun accent pe chestia asta în volumele viitoare, dar o să apară.
Vom citi și povestea adolescenței lui Dani?
Cum ți-am zis, epoca mea de aur înseamnă copilăria. Deci o să vreau să mă concentrez, cel puțin în volumul al doilea, tot pe copilărie. Probabil și în volumul trei, dacă o să existe un volum trei. După care mai vedem. Primul volum mi-a luat patru ani de zile în total. Dacă al doilea o să dureze tot atât, și, cu siguranță, o să dureze, cine știe când le termin.
Cei care au citit deja primul volum, mă întreabă deja de al doilea. Poate că ar trebui să pun mai mult accent pe faptul că a durat patru ani de zile volumul unu.
Poate acum o să te motiveze reacțiile pe care le primești.
Motivat eram și înainte. Nu asta e problema. Problema e că am un job full time, care nu are legătură cu banda mea desenată.
Ești cititor de romane grafice sau benzi desenate?
Sunt fan absolut al benzilor desenate europene. Nu comics americane.
Manga?
Până pe la 30 și ceva de ani am fost fan înrăit manga. Dar apoi mi s-a luat. A fost o fază a copilăriei și a adolescenței.
Și de unde le citeai?
După Revoluție am fost prin afară, prin Franța. Acolo am descoperit și manga, și tot. După aia mi-am făcut câțiva prieteni francezi și îmi trimiteau de acolo benzi desenate. M-au și abonat. O doamnă m-a abonat la o revistă. După care, prin 2000, când am făcut rost de calculator, a fost și mai ușor, evident, să citesc pe internet. Aveam și prieteni care erau pasionați și făceam schimb și de astea.
Și dintre europeni ai titluri/autori preferați?
Cei de care-mi place cel mai mult sunt un el și o ea, care sunt chiar un cuplu. El e desenator, ea e scenaristă. Se numesc Teresa Radice și Stefano Turconi. Fac niște povești absolut superbe. Emoționante, pun foarte multă inimă în ele. Sunt foarte umane și foarte calde. Și extrem de bine desenate. După care, dintre cei francezi, că sunt tone de francezi care îmi plac, favoriții mei ar fi Bastien Vivès și Matthieu Bonhomme. Care desenează absolut incredibil și reușesc să transmită extrem de multă emoție prin desene. Și un alt italian ar fi Luigi Critone, care, tot așa, face niște povești excepționale. Primul meu album de bandă desenată a fost chiar de Hergé.
Interviul a fost realizat audio și transcris. Fotografii: Daniel Horia & Epoca mea de aur
