Cristian Negoiță este corector la editura Humanitas, dar, în același timp, redactează și traduce cărți din limba engleză, printre care Galen și începuturile medicinei de Jeanne Bendick și De la Pământ la stele. Este un cititor meticulos și un profesionist mereu dornic să învețe de la cei mai experimentați.
Ești unul dintre oamenii care se asigură că volumele publicate de editura Humanitas ajung la cititori în cea mai frumoasă și mai corectă formă a lor. Apropo de asta, care este pentru tine cea mai frumoasă carte? Sau poate cele mai frumoase?
Nu sunt adeptul topurilor, indiferent de natura lor, așa că nu voi face nici acum o excepție. De-a lungul timpului, mi-au trecut prin mână cărțile unor autori foarte diferiți, care cu greu suferă comparație. Cum să alegi între cărțile lui Radu Paraschivescu și cele ale lui Lucian Boia, sau între Cartea ceasului de nisip a lui Ernst Jünger și Civilizația japoneză a lui Paul Varley, ori între Dubla flacără și Zuleiha deschide ochii? După cum vezi, am fost destul de răsfățat până acum.
Știu că ești un cititor care își selectează cu atenție cărțile, dar de câțiva ani lectura a devenit și profesie. Spune-mi, te rog, cum ai făcut trecerea de la cititul ca pasiune la cititul ca meserie și dacă există zone de intersecție între cele două.
Da, încerc pe cât posibil să evit bulimia livrescă pe care mulți o asociază cu cei care lucrează în industria cărții. De altfel, întotdeauna am citit încet, ridicând adesea ochii de pe pagină pentru a fixa mai bine ideile autorului, sau pentru a interoga textul cu un mefient „așa e oare?“, sau pur și simplu pentru a mă rostogoli visător printre personajele unui roman. Îmi amintesc satisfacția cu care am citit și recitit paragraful cu care se deschide Arta de a citi a lui Émile Faguet: „Ca să înveți să citești, trebuie, în primul rând, să citești foarte încet, și tot așa mereu, până la ultima carte care va avea onoarea să fie citită de tine“. Pentru mine, cu greu se poate face deosebirea între cititul ca pasiune și cititul ca meserie. Lucrând într-o editură, m-am înstrăinat și mai mult de cititul „pe nerăsuflate“, care a ajuns să însemne doar o formulă pentru coperta a patra.
Într-un proces standard de editare, masa corectorului este aproape ultima oprire a unei cărți până să intre în tipar, fiind urmată doar de bunul de tipar dat de redactorul coordonator. Ești, așadar, ultima „șansă“ a unui volum de a fi publicat fără greșeli de orice natură. Cum ai deprins abilitățile necesare?
Ca la orice editură, și la Humanitas există un set de norme de redactare, pe care atât angajații, cât și colaboratorii trebuie să le respecte. Evident însă, buna cunoaștere a limbii române este absolut necesară. Cum am deprins abilitățile necesare? Cred că norocul meu a fost să lucrez cu unii dintre cei mai buni redactori de carte de la noi – Mona Antohi, Oana Bârna, Vlad Russo, Vlad Zografi, printre alții –, și pot spune că am devenit un corector mai bun după fiecare carte la care am lucrat împreună cu ei.
Referitor la cunoașterea limbii române, în activitatea ta de zi cu zi contează faptul că ai absolvit o facultate de Litere, ba, mai mult, că ai terminat și Masteratul de Teoria și Practica Editării al aceleiași facultăți?
Da, bineînțeles. Mai ales Masteratul de Teoria și Practica Editării, coordonat de Ioana Pârvulescu, m-a ajutat foarte mult, pentru că, atunci când am ajuns la Humanitas, eram cât de cât familiarizat cu piața editorială de la noi.
Te numeri printre privilegiații care profesează în domeniul în care au studiat. Crezi că această concordanță este necesară într-o piață de carte matură? Sau profesionalismul ține doar de experiența acumulată? Mă gândesc aici că activitatea ta depinde mult de traducătorul și de redactorul care au lucrat pe carte înainte.
Sunt, într-adevăr, privilegiat din punctul ăsta de vedere. Nu-mi place deloc sentimentul de inutilitate pe care ți-l oferă majoritatea locurilor de muncă de azi, iar piața de carte, cu toate păcatele ei, poate fi refugiul celor suficient de naivi încât să mai creadă că ceea ce fac poate avea un sens. Fiecare om dintr-o editură își are importanța lui de-a lungul procesului de apariție a cărții, indiferent că vorbim de redactor, corector, tehnoredactor, de grafică, de marketing, de vânzări etc. Când e vorba de o traducere, e limpede că traducătorul devine un personaj-cheie în această schemă, fiindcă volumul de muncă al celor implicați va fi direct proporțional cu calitatea textului pe care acesta îl trimite editurii.
Întorcându-ne la ce faci tu la Humanitas, cum arată o zi de lucru tipică?
Cu greu se mai poate vorbi acum, în pandemie, de o zi de lucru tipică. Ceea ce înainte era un privilegiu, adică lucrul de acasă două zile pe săptămână, a devenit rutină și, în consecință, mă lovesc inevitabil de problemele pe care le presupune invadarea spațiului privat de cel profesional. Am încercat însă să-mi fac un program cât mai strict și să nu mă abat decât rareori de la el.
Care sunt cele mai mari provocări și cum găsești soluțiile să le depășești?
Cred că cel mai greu e să găsesc un echilibru între corecturile absolut necesare și stilizările capricioase. Principiul minimei intervenții nu ar trebui să fie foarte complicat, dar e greu uneori să pui un bemol avântului poetic. Se pierde astfel foarte mult timp, iar planul editorial este extrem de încărcat, cu termene-limită care trebuie respectate.
Dacă se întâmplă să lucrezi la o carte care îți place și care te prinde, cum reușești să îți păstrezi vigilența necesară în procesul de corectare? Diferă ritmul în care lucrezi la o carte care îți place de cel pe care îl ai la una care, dimpotrivă, îți displace?
Există, poate paradoxal, riscul să se strecoare mai multe greșeli atunci când o carte te prinde, dar și aici se aplică același principiu de care am vorbit mai devreme, valabil pentru orice lectură: trebuie să nu te grăbești, să citești încet, atent. Nu e o regulă, bineînțeles, dar poți corecta în jur de 50-60 de pagini pe zi. Din experiența mea, chiar dacă îți place foarte mult cartea, după 50-60 de pagini vigilența scade considerabil.
Ai vreo fobie legată de cărțile publicate la care ai lucrat și tu? De exemplu, mie mi-e frică să deschid cărțile pe care le redactez sau corectez, ca nu cumva să-mi sară în ochi vreo greșeală. Și trebuie să treacă mult timp până prind curaj să fac asta. Dacă te confrunți cu aceeași problemă cum reușești s-o gestionezi?
Cred că e o fobie larg răspândită printre cei din industria cărții, semn al implicării lor afective. Cu cât ai lucrat mai mult la o carte sau cu cât ea îți este mai dragă, cu atât mai mult ți-ai dori să fie perfectă – paginată exemplar, ilustrațiile și culorile la interior impecabile, fără greșeli de punctuație sau de literă, fără dezacorduri sau exprimări șovăitoare. Și în lumea cărții însă perfecțiunea este iluzorie. În plus, e important să ai curajul să deschizi cartea după apariția ei pentru că doar așa reeditările nu vor repeta aceleași greșeli ca prima ediție.
Care sunt cele cincisprezece minute de glorie ale activității tale?
Cu siguranță nu sunt cincisprezece, dar cel mai mult mă bucură momentul în care încep o carte nouă și pot spune, mai mult sau mai puțin apăsat, după ce citesc câteva pagini: „Da, știu ce trebuie să fac de aici încolo“. E vorba de a prinde spiritul cărții, „muzicalitatea lăuntrică a textului“, cum ne-a zis odată Vlad Zografi.
Pe lângă corectură, ai și redactat și ai și tradus unele cărți. În care ipostază te simți mai în largul tău?
E prea devreme pentru un asemenea bilanț. Am tradus la Humanitas câteva cărți pentru copii foarte frumoase – Galen și începuturile medicinei, Originea speciilor, De la Pământ la stele, De la mic la mare: Atlasul minunilor lumii – și am redactat cărți de economie, de știință, chiar și un roman. Cel mai mult însă m-am ocupat de corectură, probabil de aceea sunt înclinat să spun că aici mă simt cel mai confortabil. Dar, cum ziceam, e prea devreme pentru un bilanț.
Pentru că cititul îți e profesie, mai găsești timp să citești și de plăcere?
Poate că mai puțin decât mi-ar plăcea (sau decât ar trebui), dar, desigur, citesc și de plăcere. Aș vrea mai degrabă să am timp pentru a reciti unele cărți și însemnările pe care le-am făcut pe marginea lor, pentru că trecerea anilor dă adesea un nou înțeles lucrurilor.
Dintre romanele corectate de tine, dacă unul dintre ele ar fi dramatizat, ce regizor i s-ar potrivi s-o pună în scenă?
Greu de spus. Cred că aș alege Aviatorul lui Vodolazkin. Și, pentru că nimeni nu poate reda proverbialul patos al sufletului rus mai bine decât un rus, mi-ar plăcea să fie regizat de unul dintre cei mai buni regizori ai noului val, Andrei Zviaghințez.
