Andreea Niță este traducătoare din finlandeză și engleză și lucrează ca redactor la editura Humanitas. A absolvit Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității din București și a lucrat, până să ajungă la Humanitas, în presă, la Institutul Cultural Român și la Ambasada Finlandei. Este pasionată de cultura scandinavă, în special de Finlanda. Printre autorii finlandezi traduși se numără Mika Waltari, Asko Sahlber, Timo Parvela, Anja Portin și Mauri Kunnas.
Traduci, redactezi, corectezi, participi la lansări de cărți. Cum își fac loc toate acestea în ziua ta de lucru și cum arată ea?
Adevărul e că mi s-a întâmplat, nu de puține ori, să-mi doresc ca ziua să aibă mai mult de 24 de ore sau să pot avea același nivel de energie până seara târziu. Sigur, sunt un om privilegiat pentru că am șansa să fac ceea ce-mi place. Dar nu am să neg că uneori mă văd nevoită să aleg între o ieșire cu prietenii și cartea pe care o traduc. Nu-i deloc o alegere ușoară!
Ziua mea de lucru începe undeva în jur de ora nouă dimineața, cu treburile de la editură. Am noroc că biroul de acasă e lângă o fereastră mare, străjuită de un tei imens. Și din biroul meu de la Casa Presei se vede un spațiu verde suficient de vast. Mă relaxează foarte tare să pot privi un colț de natură când redactez sau traduc.
Îmi închei treburile undeva după miezul nopții. Pentru că sunt o persoană mai degrabă nocturnă, prefer să traduc seara sau noaptea – lucru care-l enervează teribil pe motanul meu, Ursu, care tocmai atunci își începe antrenamentul la alergat-viteză și sărituri peste obstacole. Și, firește, ar prefera să mă alătur în loc să stau cuminte la birou, cu ochii în niște foi, pe care nu înțelege de ce nu le poate rupe cu colții.
Lucrezi de ceva timp la editura Humanitas. Cum ai ajuns aici?
Lucrez la Editura Humanitas de la începutul lui 2015. Înainte de asta, am lucrat o perioadă lungă în presă, la Institutul Cultural Român și la Ambasada Finlandei din București. Începusem deja de câțiva ani buni să traduc și să colaborez cu edituri și alte instituții culturale în cadrul unor proiecte de editare. Treptat, mi-am dat seama că asta este ceea ce mi-am dorit dintotdeauna să fac. Așa că am început să mă interesez unde aș putea preschimba un hobby într-un job în toată regula.
În momentul în care la Editura Humanitas s-a eliberat un post, am fost la un interviu, am dat un test și așa a început povestea mea în familia Humanitas. Nu exagerez dacă spun că este unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat și le sunt profund recunoscătoare celor care mi-au oferit această șansă. Partea cu adevărat minunată la această meserie este că nu poți spune niciodată că nu mai ai nimic de aflat. Cu fiecare carte, descoperi alte și alte lucruri și îți dai seama că nu poți spune în veci că ești blazat și că nu te mai poate surprinde nimic. E un proces continuu de învățare și de autodepășire.
Traduci din engleză și finlandeză. Cum ai reușit performanța de a învăța finlandeză?
Prima mea întâlnire cu limba finlandeză a avut loc în 2009, în Helsinki. Am urmat apoi cursuri de finlandeză în București și Helsinki. Finlandeza însă, poate mai mult decât alte limbi străine, se învață mai degrabă vorbind-o. Fiind o limbă atât de diferită de cele indo-europene, e mare nevoie de exercițiu susținut, dacă nu chiar permanent, pentru a putea vorbi fluent și pentru a-ți consolida vocabularul. Și, din punctul ăsta de vedere, mi-au prins extrem de bine perioadele petrecute în Finlanda și conversațiile constante cu prietenii mei finlandezi. În plus, citesc zilnic presa finlandeză, cărți nou-apărute și călătoresc în Finlanda cât de des pot.
Încă de la prima mea vizită, m-am simțit ca acasă în Finlanda. Cultura finlandeză mi-a fost încă de la început cumva familiară, parcă regăsisem ceva ce fusese dintotdeauna înlăuntrul meu. De aceea nu am simțit nicicând că fac un efort să învăț o limbă străină dificilă, ci că, mai degrabă, deslușesc un drum, în mod straniu familiar, către o a doua casă.
Urmând modelul vecinelor din Norvegia sau Suedia, literatura finlandeză face eforturi tot mai vizibile pentru a intra în circuitul „world literature”. Prezența traducătorilor din finlandeză este destul de redusă mai ales în spațiul cultural est-european. În România probabil că se pot numără pe degetele de la o mână. Există ajutor instituțional de care beneficiați pentru promovarea literaturii finlandeze?
Într-adevăr, există foarte puțini traducători din finlandeză în Romania. Cu siguranță acest lucru este și o consecință a faptului că finlandeza nu se studiază decât la Universitatea din Cluj. Sunt convinsă că există mulți tineri care ar învăța cu plăcere această limbă dacă ar fi mai accesibilă în sistemul de învățământ românesc.
Ambasada Finlandei din București susține promovarea culturii finlandeze în țara noastră. De exemplu, în 2015, primul eveniment de lansare a Romanului lui Mika Waltari a fost organizat cu ajutorul ambasadei. Tot ambasada a sprijinit și participările unor tineri autori finlandezi la evenimente literare și târguri de carte din România și urmărește cu atenție fiecare nouă traducere din literatura finlandeză.
În afară de asta, există desigur subvențiile oferite de FILI traducătorilor și editurilor, precum și fellowshipurile FILI, de care au beneficiat deja câțiva traducători români.
Printre autorii traduși din finlandeză se numără clasicul Mika Waltari și tot mai celebrul Mauri Kunnas. Cum au ajuns cărțile lor pe masa ta de lucru?
Fiecare carte tradusă e o bucurie. Am un sentiment de profundă recunoștință pentru fiecare carte pe care am șansa să o transpun în română. Mika Waltari este un vis devenit realitate. Am citit cu mare plăcere cărțile lui traduse de Teodor Palic. Cât despre Mauri Kunnas – sigur, o carte pentru copii e în foarte multe feluri diferită de un roman, dar presupune un efort aproape la fel de mare, cel puțin din punct de vedere creativ. O carte pentru copii trebuie să fie perfectă de la un capăt la altul. M-am distrat traducând cărțile lui Mauri Kunnas, am râs aproape la fiecare pagină, dar nu pot să nu recunosc că n-a fost deloc ușor. Am însă o satisfacție și mai mare când aud copiii prietenilor povestindu-mi din ele și întrebând-mă când apare următoarea.
Așadar, nu pot decât să le mulțumesc editorilor care au avut încrederea să-mi dea pe mână toate aceste cărți atât de frumoase și valoroase deopotrivă.
Recent au apărut la Humanitas Junior primele două volume dintr-o serie ilustrată pentru adolescenți – Kepler62 de Timo Parvela, Bjørn Sortland (ilustrații de Pasi Pitkänen) – și romanul Radio Popov și copiii uitați de Anja Portin (ilustrații de Milla Vestin), toate traduse de tine din finlandeză. Cum a decurs întâlnirea cu aceste cărți?
Atât seria Kepler62, cât și Radio Popov și copiii uitați sunt cărți extraordinar de captivante și bine scrise, într-un stil simplu, dar atent gândit și au un farmec aparte. Radio Popov este un volum de o sensibilitate cum rar vezi în zilele noastre. Fără să fie în esență un roman trist, este atât de emoționant, încât la final recunosc că mi-a dat o lacrimă. Kepler62 este, în schimb, din alt registru – e o distopie în stilul deja bine-cunoscutului joc The Last of Us. E atât de interesant, încât nu-l poți lăsa din mână, simți că te uiți la un film, iar ilustrațiile sporesc din plin această senzație. Deși abia a apărut volumul al doilea, Numărătoarea inversă, din seria de șase, eu îl traduc deja pe al patrulea, pentru că sunt nerăbdătoare să aflu ce se întâmplă mai departe.
Deși sunt cărți pentru copii, ambele sunt ideale pentru adulți. N-aș putea spune că au fost ușor de tradus, dar bucuria pe care o simt când traduc o carte care îmi place umbrește orice efort ar presupune procesul de traducere în sine.
Timo Parvela este un clasic în viață al literaturii pentru copii din Finlanda, iar Anja Portin este la rândul ei tot mai prolifică și mai apreciată, obținând pentru Radio Popov Premiul Finlandia Junior. Cum a fost concret lucrul pe textele lor? Cum ai intrat în universul cărților acestora, au fost episoade sau fraze care s-au lăsat mai greu traduse?
În ceea ce privește seria Kepler62, provocarea principală pentru mine este să redau întocmai stilul în aparență simplu, cu un puternic impact vizual al originalului. Îmi doresc ca cititorul român să vadă în fața ochilor, ca într-un film, aventurile lui Ari, Joni și ale prietenilor lor. Mă străduiesc ca această particularitate extrem de semnificativă să se regăsească și în traducerea mea.
Anja Portin, în schimb, a creat un roman profund liric, cu multe scene emoționante. Deși nu are fraze lungi și întortocheate, dificil de tradus, are multe jocuri de cuvinte și alăturări neașteptate de termeni. Din acest motiv, este prima carte pe care am citit-o cap-coadă înainte să mă apuc de tradus (de obicei nu fac asta), ca să fiu sigură că îi înțeleg stilul și că îl pot reda întocmai, adaptându-l atâta cât o cere limba română, și nu mai mult. E o carte destul de solicitantă pentru traducători, dar extraordinar de frumoasă, care mi-a amintit de poveștile copilăriei.
Ai vreun tabiet sau ritual de traducere?
Singurul tabiet la care nu pot renunța este să-mi conving motanul ca, atunci când lucrez, să stea la mine în brațe, și nu pe tastatura laptopului, unde și-a făcut un ritual să se tolănească.
Toate cele trei cărți apărute la Humanitas Junior, primele două volume din seria Kepler62 si Radio Popov și copiii uitați, au fost redactate de Iustina Croitoru. Cum a decurs colaborarea traducător-redactor?
Iustina e unul dintre cei mai buni, experimentați și profesioniști redactori din România. Este un privilegiu faptul că am lucrat cu ea. Absolut toate sugestiile ei au fost în beneficiul textului. Nu pot decât să sper că și ei i-a făcut plăcere să redacteze în urma mea:).
Ești la rândul tău redactor, lucrând atât pe cărți în traducere, cât și pe volume aparținând autorilor români, deci colaborând direct cu aceștia. Diferă cele două activități? Care este feedbackul pe care autorii români cu care ai lucrat până acum l-au dat sugestiilor tale pe text?
N-aș spune că există o diferență fundamentală între a fi redactor și a fi traducător. Există mai degrabă o asemănare esențială: aceea că ambii trebuie să stăpânească la perfecție limba română. Treaba unui redactor/traducător este să ia un text și să-l aducă în cea mai bună și firească variantă a sa în limba română, iar asta fără să transforme radical stilul autorului. Este un lucru mult mai dificil decât pare la prima vedere.
Când ai de-a face cu traduceri, ceea ce trebuie să rezulte din munca ta de traducere/redactare este un text care va suna de parcă ar fi fost scris în limba română. Când este vorba de un text scris de un autor român, menirea redactorului este să-i facă acestuia propunerile necesare și esențiale pentru a ajusta orice neajuns și pentru a reda în fața publicului o lucrare în cea mai lizibilă, coerentă și corectă formă cu putință.
De-a lungul anilor, la Editura Humanitas am lucrat atât cu traduceri, cât și cu mulți autori români. Trebuie să menționez că eu lucrez cu texte de non-ficțiune, așadar sugestiile mele țin mai degrabă de stilizare și corectură a informației . Mă bucur să spun că absolut toate colaborările mele cu autorii români au fost plăcute și fructuoase. Sigur că uneori au existat mici divergențe de opinii, însă am avut privilegiul să colaborez cu oameni extrem de bine pregătiți, profesioniști și deschiși către cooperare, iar rezultatele au fost, cred, de fiecare dată, la înălțimea așteptărilor cititorilor. Sau, cel puțin, până acum n-am primit plângeri pe adresa redacției.:)
Ai vreo amintire mai „efervescentă” legată de vreo colaborare cu autorii români pe ale căror texte le-ai redactat?
N-am neapărat o amintire efervescentă. Fiecare colaborare în parte a fost o experiență în sine și cu fiecare am avut ocazia să (re)descopăr atât autori, dar și oameni deosebiți. Cu mulți dintre ei m-am împrietenit.
Care este cea mai mare satisfacție a experienței tale din industria de carte de până acum?
Ceea ce mi-am dorit atunci când am decis ca vreau să lucrez în domeniul editorial a fost să știu că las ceva în urmă. Ceva care are o însemnătate culturală, care va ajuta pe cineva să gândească cu mintea lui, care va bucura pe cineva, care îi va lărgi orizontul. Asta e satisfacția mea principală: faptul că pot contribui într-o măsură mai mare sau mai mică la un obiect atât de valoros cum este o carte.
În plus, există bucuria de a afla zilnic câte ceva nou și de a lucra cu niște profesioniști desăvârșiți, pe care îi admir și de la care învăț constant o mulțime de lucruri.
[Fotografiile fac parte din arhiva Andreei Niță.]
