Alex Moldovan este traducător din engleză și scriitor de cărți pentru copii, publicând până acum, la editura Arthur, Olguța și un bunic de milioane, Olguța și Operațiunea Jaguarul și Băiețelul care se putea mușca de nas. Are un blog, organizează festivaluri de jazz și scrie unele dintre cele mai faine statusuri de Facebook. Printre altele.
Într-un interviu de acum câțiva ani, Lavinia Braniște zicea că, pentru o mai bună funcționare a industriei de carte, „ar împrieteni pe toată lumea” cu toată lumea, pentru a putea cultiva dialogul. Crezi că se poate împrieteni toată lumea cu toată lumea în domeniul ăsta? Tu te-ai împrieteni cu toți?
Nu cred că m-aș putea împrieteni și nici nu-mi doresc asta. Există oameni mult prea diferiți în lumea editorială ca să-mi doresc să fiu prieten cu toți. Nici în general nu-mi doresc să fiu prieten cu toată lumea, încerc să-mi aleg cât se poate de bine prietenii și cunoscuții, dar poate fi de folos o chestie de genul ăsta, să cunoști cât mai multă lume și să întreții măcar relații amicale, dacă nu de prietenie. Pe vremuri îi mai chemai la o cafea sau la un suc, acum nu se mai poate și eventual le mai trimiți câte un mesaj sau mai inițiezi câte o convorbire din asta pe Facebook sau undeva. Cred că e foarte important să fii cunoscut într-un fel, și ca traducător, și ca autor, să ai o anumită vizibilitate printre posibilii colaboratori. Pe măsură ce au trecut anii în care am lucrat ca traducător mi-am dat seama de lucrul ăsta, că e important, și că, pe măsură ce capeți vizibilitate, primești mai multe oferte. Ca autor nu e așa relevant, cel puțin în cazul meu, că scriu literatură pentru copii. Adică o zonă destul de clar delimitată. Dar ca traducător m-a ajutat foarte mult asta.
Care este cel mai bun prieten al unui scriitor? Dar al unui traducător?
Cel mai bun prieten al unui scriitor și al unui traducător este autocorrectul din Word. Dar e foarte bine să te înțelegi cu oamenii din editură, cu oamenii cu care lucrezi, fiindcă, la fel cum ei depind de tine, și tu depinzi de ei într-o oarecare măsură. Și încerc să inițiez conversații chiar dacă avem perioade mai lungi în care nu vorbim, în care nu se întâmplă nimic relevant pentru mine sau pentru ei, îi mai caut, încerc să mai vorbesc cu ei. Cu unii dintre ei chiar am ajuns să mă cunosc personal, pe la târguri, prin tot felul de situații din astea mai mult sau mai puțin oficiale și sunt oameni faini. Încerc să fiu și eu destul de deschis și să păstrez legătura.
Contează în lumea editorială actuală în ce grupuri de prieteni sau cunoștințe te învârți? Dar orașul în care locuiești?
Da, contează, fiindcă și-n lumea asta editorială există grupuri mai puternice și grupuri mai puțin puternice de oameni, edituri mai mici și edituri mai mari, mai relevante din punctul ăsta de vedere. Contează și apropierea fizică, fiindcă altfel vorbești la telefon și prin mesaje și altfel vorbești când te întâlnești cu oamenii fizic. Și dacă ești dintr-un oraș mai mare, ca Bucureștiul, că despre asta vorbim, de fapt, că acolo sunt concentrate majoritatea editurilor importante, ajută să ieși la o bere, știu eu, la o înghețată, să te mai întâlnești. Te mai întâlnești și din întâmplare, lucru care nu se întâmplă dacă stai într-un oraș mai mic. Nici măcar într-un oraș așa, mediu, cum ar fi Clujul. Există activitate editorială și la Cluj, dar nu pe zona care mă interesează pe mine. Am lucrat cu una sau două edituri din Cluj, dar acum foarte mult timp. Editurile cu care colaborez sunt din București, acolo au sediul, acolo lucrează, și mi-am dat seama că a contat faptul că, în ultimii ani, am ajuns pe la târgurile de carte, pe la chestiile alea imense, cu zeci de mii de oameni, unde i-am cunoscut pe cei cu care nu vorbisem decât la telefon. Pe mine m-a ajutat chestia asta, să-i văd pe toți pe cei pe ale căror nume le știam doar din mailuri, mesaje, scrisori, plicuri cu contracte. Și la un târg ai ocazia să te întâlnești cu mai toți, că, de obicei, editurile își duc acolo oamenii. Și acolo găsești de la șoferul editurii până la director. Și mi se pare o „democratizare”. Nu e chiar o democratizare propriu-zisă, dar e fain că toți oamenii ăia pot fi găsiți la un loc.
Și la târgurile din afară, cum ar fi Bologna?
Din păcate n-am ajuns. Anul trecut era vorba că poate-poate ajung, dar știm cu toții ce s-a întâmplat.
Spuneai într-un interviu că te-ai apucat să scrii Olguța și un bunic de milioane când ai aflat de Trofeul Arthur, pe care l-ai câștigat. Aveai proiectul cărții în cap sau concursul de manuscrise a fost triggerul?
A fost un moment ciudat. În perioada în care editura Arthur a inițiat Trofeul Arthur existau slabe șanse sau erau șanse aproape de zero să fii publicat ca autor român de literatură pentru copii. Se încercase la un moment dat marea cu degetul, dar existau foarte puțini autori de cărți pentru copii din România. Piața consta 95% din traduceri. Și nu aveai unde publica. Când am descoperit concursul, nu am avut nevoie de mult timp ca să încep să scriu. În momentul în care mi-a venit ideea că aș putea participa și publica, m-am pus la calculator și am început să scriu, nu m-am gândit foarte mult, fiindcă m-am temut să nu-mi fugă ideile, să nu le pierd, și lucrurile s-au desfășurat cumva de la sine. După aia mi-am dat seama că, în anumite părți, primul volum pare scris așa, după o rețetă. Dar nu e scris după o rețetă, pentru că eram la prima carte și nu citisem încă foarte, foarte multe cărți de literatură pentru copii contemporană. Și s-a desfășurat destul de instinctiv, așa, și cu multe poticneli. Mă gândeam la un moment dat că primul volum l-am scris în aproximativ doi ani. Pare foarte mult, mai ales când mă întâlnesc cu copiii și le spun chestia asta. Pentru ei doi ani e imens, o mică eternitate. Dar aveam și jobul de traducător, și ce mai aveam cu familia, diferite chestii, așa că aveam destul de puțin timp să scriu. Volumul doi l-am scris cam într-un an, iar volumul trei cam în șase-șapte luni. Deci se poate învăța din greșeli, ca un fel de semiprofesionalizare. Nu știam ce trebuie să fac, dar știam ce nu trebuie să fac, unde nu trebuie să merg. Și pentru foarte mulți alți scriitori ăsta a fost un declic, faptul că exista posibilitatea să publici la o editură destul de mare, serioasă. La editura care publică Harry Potter.
Ai publicat doar
la Arthur de atunci, atât cărți de autor, cât și în volume colective. Ai fost
curtat și de alte edituri, ți-au propus să publici și în altă parte?
Am primit niște
propuneri, dar nu mi s-a părut nimerit să schimb. Cum ziceam, e o editură mare
și stabilitatea asta contează. Și asta se vede și în vizibilitate, în tiraje.
Sunt multe alte avantaje pe care le ai.
Pe ce se bazează
o relație bună între un scriitor și o editură? Ce așteptări ai ca scriitor și
ca traducător de la o editură?
Cred că fiecare
parte are niște așteptări care sunt de obicei mai mari decât realitatea. Cred
că seriozitatea este principalul argument în ambele cazuri. Dacă promit, ca
traducător, să livrez o traducere până la o anumită dată, trebuie s-o livrez.
Dacă spun că o să mai scot un volum din Olguța până într-o anumită
perioadă a anului, s-o fac. Și din partea lor am aceleași așteptări, evident,
legate de publicare, de plăți, de părțile astea mai tehnice cum ar fi
ilustrațiile. Și ăsta e un domeniu destul de problematic. Așa cum nu existau
prea mulți scriitori de literatură pentru copii, nu există foarte mulți
ilustratori. Adică există ilustratori, dar nu care să aibă o pregătire centrată
pe ilustrația de carte pentru copii. Fiindcă ăsta e un domeniu destul de
special și are niște reguli foarte clare și, dacă nu ai studiat chestiile astea
și nu te-au preocupat, e foarte ușor să cazi în niște capcane.
Cum ar fi?
Fiecare carte
cere un anumit tip de ilustrație. Sunt niște reguli scrise referitoare la
dimensiunea ilustrațiilor, toate detaliile astea tehnice. Nici eu nu le știu
prea în detaliu. Văd că uneori există o discrepanță foarte mare între text și
ilustrație și niște nepotriviri vizibile. Pe mine mă interesează inclusiv
fontul folosit. Ăsta mă poate ajuta sau mă poate deranja. Sunt cărți pe care
nu-mi face plăcere să le iau în mână sau să le răsfoiesc pentru că nu au un
font ok. Mă refer în special la picture books, unde fiecare detaliu
estetic este de zece ori mai important, fiindcă pe asta se bazează de fapt, pe
imagine. Or, neexistând o școală care să formeze oamenii în sensul ăsta, e
foarte ușor să nu-ți iasă lucrurile.
Sau să le faci
pentru părinți, și nu pentru copii?
Da, asta e o
obsesie a mea cu autorii care scriu mai degrabă pentru a le face pe plac
părinților și educatorilor. Și uită că cei care ar trebui să beneficieze de ele
sunt copiii. Am încercat să fac asta în toate cărțile pe care le-am scris, și
în seria cu Olguța, și în Băiețelul care se putea mușca de nas, care
încearcă de fapt să ofere o perspectivă de jos în sus, privind de la personajul
băiețel către adulți, și nu invers. Și asta se vede în felul în care e
receptată o carte. Sunt o grămadă de cărți pentru copii la care îți dai seama
de la prima pagină că au fost scrise pentru a gâdila orgoliul adulților și a le
asigura o stabilitate psihică poate, de a nu-i îndepărta de zona lor de
confort. Petrec destul de mult timp pe cele câteva grupuri de Facebook care
sunt dedicate cărților pentru copii din România și mă îngrozesc de multe ori,
când văd acolo niște comentarii și niște lucruri care mi se par inimaginabile.
Partea asta cu copilul este scoasă din ecuație de multe ori. Este evitată. Este
un joc de orgolii, de adulți care se joacă de-a oamenii care cumpără cărți.
Până la un punct e amuzant, dar, de la un punct încolo e așa, problematic și-ți
vin tot felul de idei când dai peste exagerări de felul ăsta.
Ai participat la
numeroase întâlniri cu cititorii tineri, chiar spui în multe rânduri că e
printre părțile cele mai faine ale faptului că ești scriitor. Cine organizează
întâlnirile? Editura? Sau alte instituții?
Până la un punct
au existat o serie de întâlniri organizate de editură, înainte de pandemie. Și
chiar urmau niște chestii foarte mișto care trebuiau să se întâmple anul
trecut, dar nu s-au mai putut desfășura. Am făcut niște turnee prin țară acum
câțiva ani, organizate de editură: mergeam prin școli și mă întâlneam cu copii
care citiseră sau nu citiseră cartea. Vorbeam, oricum, despre cărțile mele, dar
și despre cărți în general. Că subiectul ăsta e inepuizabil, nu trebuie să te
legi neapărat de o carte. Și era foarte fain, nimic nu se compară cu apropierea
asta fizică în care îi vezi pe cititori și poți să te apropii de ei fără mască,
ceea ce-mi provoacă frisoane acum – puteam să mă apropii de niște oameni fără
mască. Dar, în ultimul an și jumătate, am trecut, evident, în online, ca toată
lumea, pe Zoom în general, și a început să se întâmple o chestie foarte ok
(dintr-o perspectivă e ok, din alta e groaznic), în sensul că nu a mai existat
un cadru instituțional pentru întâlnirile astea, ci pur și simplu profesorii au
avut inițiativa de a mă căuta pe Facebook, de a cere un număr de telefon de la
un prieten comun și de a-mi propune întâlniri. Și ar fi fost super ok ca lucrul
ăsta să se fi întâmplat într-un cadru organizat, de la Minister, habar n-am,
deși, dacă era implicat Ministerul, cu siguranță s-ar fi întâmplat toate
porcăriile imaginabile. Sau nu toate, aproape toate. Dar, așa, pur și simplu
sunt căutat de profesor, deci vine de la nivelul profesorului curiozitatea
asta. Și în ultima vreme am avut zeci de întâlniri, am avut și săptămâni în
care aveam zilnic întâlniri cu cititori. Mie îmi place foarte mult, adică e
foarte nice ca scriitor să te întâlnești săptămânal cu cititorii. Mai
ales că sunt copii, și ăștia mici sunt și simpatici, se bucură așa,
reacționează mult mai spontan. Și am avut noroc că le-au plăcut cărțile mele și
reacțiile au fost foarte ok, îți dă așa, un imbold să trăiești mai bine. Ies de
obicei epuizat după întâlnirile astea, pentru că e destul de greu să fii acolo,
prezent, să fii smart, witty, să răspunzi la treizeci de
întrebări care de multe ori se repetă și așa mai departe, dar de obicei ies cu
un zâmbet pe buze de la întâlnirile astea. Și îmi plac foarte mult.
Care e cea mai
trăznită întrebare pe care ai primit-o la întâlnirile cu cititorii? Am văzut că
pe multe le notezi pe Facebook.
De multe ori
încerc să scriu o replică care mi-a rămas în minte, să mi-o fixez și eu mai
bine, nu numai în cap, ci și pe Facebook. Cred că cea mai directă, nu neapărat
trăznită, a fost la o întâlnire directă, când câțiva elevi m-au întrebat (eu am
o cicatrice [pe gât]) „dar ce-ați pățit acolo, v-ați tăiat?”.
Și s-a apropiat un copil de mine și mă studia ca pe un exponat.
Și ai inventat
ceva?
Nu, am spus
adevărul. Nu a fost nevoie să inventez nimic, adevărul era mult mai sinistru
decât orice. A fost un accident cu o sticlă care mi-a tăiat jugulara. Dar mi-au
plăcut și altele. Copiii au o memorie foarte bună și de obicei îi întâlnesc
imediat după ce citesc cartea și își aduc aminte de mult mai multe amănunte
despre cărțile mele decât știu eu. Mă întreabă niște lucruri pe care pur și
simplu le-am uitat. Am scris cartea aia acum cinci-șase ani. Și uite, o chestie
simpatică, cred că anul ăsta, un băiat m-a întrebat de ce în primele două
volume ale Olguței am dat același titlu de capitol. Sunt două capitole
cu același titlu. Și mi-am dat seama că a fost o scăpare din partea mea. Eu nu
mă gândisem să intitulez câte un capitol din fiecare volum la fel. Și, ca să
ducem tradiția mai departe, am băgat titlul ăsta și-n volumul al treilea.
Ești foarte activ în promovarea cărților tale, atât prin participarea la evenimentele de care vorbeam mai sus, cât și în social media (publici pe blog, Olguța are și pagină de Facebook). (Și) Datorită acestui lucru te afli mereu în topurile de vânzări Arthur. Crezi că tipul ăsta de implicare este de la sine înțeleasă pentru a avea succes, sau e o favoare pe care i-o faci editurii?
Nu trebuie să faci nimic, nu te poate obliga nimeni. Adică te poate prin contract. De obicei există o clauză acolo cum că autorul se va implica în acțiunile editurii și va face totul pentru propășirea binelui mondial și al volumului respectiv. Dar depinde foarte mult de om. Degeaba faci treaba asta dacă o faci prost, sau nu te pricepi sau nu ai chef. Eu o fac că-mi place. Și-mi promovez propriile cărți cu nerușinare pe Facebook din când în când, nu chiar tot timpul; bănuiesc că mai sunt oameni care strâmbă din nas, dar îmi place să fac lucrul ăsta și mi se pare că îmi iese. Dar decât s-o faci prost sau fără chef, mai bine nu o faci. Sigur, nu ar trebui editura să se bazeze neapărat pe activitatea de PR și de marketing a autorului, fiindcă nu e treaba lui, dar, dacă sunt chestii care pot fi făcute și timpul îți permite… Eu am un program foarte flexibil, lucrând de acasă ca traducător. Pot să-mi programez și întâlnirile cu copiii, și orice alte chestii. Depinde de context. Dar nu m-aș baza foarte tare pe disponibilitatea și pe voința scriitorului. Că totuși sunt lucruri diferite. Sigur, dacă sunt acțiuni organizate de editură la care poate participa autorul este foarte ok. În general este tricky, că și ăsta e un domeniu destul de complicat, că nu este de ici, de colo să promovezi o carte sau orice produs fără să enervezi oameni făcând-o.
Apropo de enervare, asta e prima întrebare care mi-a venit în cap când m-am gândit să facem interviul: ai primit „sporul de rușine”, cum spuneai pe Facebook, pentru traducerea din Harry Potter care a iscat ditamai taifunul?
Cât ne-am luat de acolo. Deschideam în fiecare dimineață Facebookul să văd câte comentarii s-au mai adăugat la cele 400 din prima zi, în care mă-njurau vechii fani ai lui Harry Potter, pentru că am îndrăznit să pun un titlu care nu le convenea. Foarte puțină lume știa că nu eu am pus titlul ăla, ci editura, era o alegere făcută încă din volumul al doilea. Eu am tradus volumul șase. Respectiva sintagmă, pe care n-o s-o numesc aici, apărea încă din volumul doi. Și dacă ar fi citit cu atenție, atunci ar fi trebuit să înceapă protestele în masă. E o chestie foarte ciudată cu Harry Potter. Are fani foarte mulți și foarte vehemenți. Există fanii primei traduceri, cea de la editura Egmont, care a apărut în anii 2000. Îmi aduc aminte când au apărut volumele, că în perioada aia lucram ca librar, și le desfăceam din pachete.
Și bad publicity, still publicity? A funcționat?
Cred că da. Adică, oricum, prima variantă a traducerii nu mai există decât pe OLX sau în alte părți din online, la prețuri destul de mari. Varianta Arthur se găsește totuși în librării și poate fi cumpărată oricând. Nu e vorba de mine, că nu sunt eu cel mai șmecher traducător de acolo. Vorbim de Radu Paraschivescu, de Florin Bican, cei care au tradus celelalte volume. Sunt oameni cu experiență clară și oameni cu simț al limbii ca lumea. Deci poți să spui ce vrei, dar sunt niște ani de muncă în spate.
Mai primești ecouri de atunci?
Da, anul trecut cred că m-am întâlnit cu cineva care începuse să râdă de traducerea respectivă și de titlul ales. Ne-am despărțit cam certați. O râcă pe viață, dar asta e.
Rămânând în zona asta de traducere, că ai tradus și cărți pentru copii, și cărți pentru oameni mari, deși știu că nu îți place diferențierea asta, în care te simți mai confortabil? În care tip de text?
Cred că în cărțile pentru copii. Eu oricum văd chestia asta și ca pe o ocazie de a pătrunde în mintea altor scriitori și, ocupându-mă cu asta, cu scrisul de cărți pentru copii, fiecare traducere de genul ăsta e o oportunitate de a intra. Când traduci o carte, o percepi altfel, o simți altfel decât dacă o citești pur și simplu. Ai acces la original și știi exact ce a încercat, dacă nu chiar ce a vrut autorul să spună. Și văd asta ca pe un instrument util pe partea cealaltă, pe partea cu scrisul. Orice traducere mi se pare că mă poate ajuta, fie că îmi place, fie că nu-mi place. Chiar dacă o folosesc numai prin prisma greșelilor sau a lucrurilor care nu-mi plac, înveți care sunt lucrurile care poate te enervează și pe care n-ar trebui să le folosești. Și toate astea se adună cumva și apar în produsul finit, în cărțile pe care le scriu. Chiar încerc să învăț și să merg puțin mai departe de fiecare dată.
Și cum ai învățat să traduci? Sau se poate învăța meseria asta? Că știu că sunt câteva școli, așa, instituțional vorbind, dar efectiv cum înveți?
Înveți traducând. Școala este foarte importantă, sigur că da, dar nimic nu se compară cu experiența. Nu știu cum e la școlile respective, habar n-am ce te învață. Dar m-am lovit de niște lucruri pe care nu le știam și mi-a fost destul de greu la început. Eu am început cu cărți de filozofie. De fapt, greșesc: prima carte pe care am tradus-o este The Waste Land de T.S. Eliot. Pe care am tradus-o cumva la nervi, pentru că voiam să o cumpăr și nu o găseam nicăieri, nu se găsea în niciun anticariat, nu era nicio ediție pe piață, așa că m-am enervat și am zis că vreau să o traduc eu. Știu că mi-am cumpărat atunci, mă rog, nici nu mi-am cumpărat, aveam nevoie de un text scris, de textul poeziei, poemului, în fine. Și știu că i-am dat la schimb unui anticar din Cluj o ediție princeps din Cioran pe un volum cu opera poetică a lui T.S. Eliot. Nu-mi dau seama, nici măcar retrospectiv, dacă a fost o alegere bună sau nu. Și așa am început să traduc. Ăsta a fost primul lucru și la început a fost foarte greu, evident, pentru că nu era dezvoltată nici partea asta cu internetul și vorbim de 2000 și puțin, 2002, 2003, pe acolo. Și era mult mai greu să faci researchul decât e acum, când chiar poți să-ți comanzi cărți, poți să citești, găsești online și așa mai departe, resursele sunt literally nelimitate. Și așa am început… am tradus asta, m-am calmat puțin, dar am mai tradus un William Blake, The Marriage of Heaven an Hell, împreună cu un prieten, pentru Paralela 45, cu ei am colaborat pentru astea două cărți. După care am început să traduc filozofie, eu am terminat Filozofia. Am început să colaborez cu edituri care scoteau cărți în zona asta. Iar la literatură și la literatura pentru copii am ajuns mult mai târziu. După ani buni, în care am mai trecut și printr-o perioadă foarte, foarte interesantă de altfel, în care am colaborat cu revista IDEA din Cluj, care e o revistă de artă contemporană, cea mai solidă revistă și cred că cea mai veche pe zona asta. Și am tradus 15 ani pentru ei, dintr-o zonă despre care aveam foarte puține informații și cu ocazia asta m-am informat și am învățat o grămadă de lucruri. Și am tradus mult, am tradus foarte mult, mii de pagini probabil, în ani.
Ziceai că înveți făcând, dar cine îți dă feedback dacă e bine sau nu ce faci?
În cazul cel mai prost, publicul. În cazul cel mai bun, redactorul, care vine și îți spune „uite, aici ai făcut așa”. Și la revista IDEA au niște redactori super, super exigenți, de la redacție până la corectură, totul este super profi. Și am avut niște întâlniri d-alea cu lucru pe text, în care mi se spunea de ce aici este preferabilă folosirea unui anumit cuvânt și nu a cuvântului pe care l-am folosit eu și așa mai departe. Chestii d-astea care s-au întins pe ore, multe, și care, na, sunt foarte enervante pe moment, dar sunt foarte utile. Iar pe literatură, de fapt pe literatura pentru copii, am intrat cu seria Percy Jackson al lui Rick Riordan. Am discutat cu cei de la Art, de la Arthur, mi-au trimis cartea, am făcut traducerea, care era evident plină de imperfecțiuni. Și aici s-a întâmplat o chestie foarte mișto: nu de mult timp se mutase la Cluj, unde locuiesc și eu, Florin Bican. Și el fiind un colaborator al editurii, am avut o întâlnire cu el, în care, tot așa, a citit traducerea mea, a spus că i se pare ok, se poate lucra pe ea, există potențial și în mine ca traducător, și în traducere pentru a fi publicată și ne-am întâlnit la un moment dat într-o încăpere și am stat pe laptop și am discutat foarte mult despre lucrurile care se pot face mai bine. Încă îi aud vocea așa, câteodată, când am câte o nelămurire, și îmi spune „uite, aici ar fi mai bine să faci așa”. Și avea dreptate. Și partea cea mai faină e că, după întâlnirea asta, ne-am și împrietenit și am rămas prieteni până în ziua de astăzi. Ne-am descoperit tot felul de, mă rog, de referințe comune și e un tip foarte mișto, cu mult umor, și mie asta îmi place la un om. Să aibă umor. Și anul ăsta ne-am întâlnit de câte ori așa, mai cu mască, mai ferit.
Și apropo de Florin Bican, ai o listă scurtă a traducătorilor pe care îi admiri sau care îți plac? De la care ai învățat ceva.
Da, sigur că da. Radu Paraschivescu e un traducător foarte bun. Iulia Gorzo. Florin Bican îmi place foarte mult. Florin Bican este de neegalat pe partea de poezie, pe partea de vers, pe partea de rimă. Este de departe cel mai bun traducător și asta nu doar pe literatură pentru copii, deși el are o preferință foarte clară pentru asta și asta ne leagă cumva. Dar este incredibil ce lucruri poate face pe partea asta și chiar merită studiat cu creionul în mână sau cu markerul la îndemână. Mie mi se pare cel mai bun traducător de literatură pentru copii de la noi în momentul ăsta. Eu tot timpul încerc să învăț din lucrurile pe care le aflu de la el.
Toată lumea, pe toate gardurile, scrie asta, că nu se poate trăi din scris, dar mă rog, și scrisul ăsta are tot felul de forme. Tu reușești să trăiești din scris, tradus și tot ce înseamnă asta? Dacă poți să răspunzi la asta.
Ei, nu-i intim, e dureros… Am trecut deja de intim. Aș putea trăi câteva ore din zi. Două-trei ore aș putea trăi din scris, nu mai mult. Dacă ar funcționa așa lucrurile. La limită, e foarte greu. Nu se poate trăi doar din scris în România. Traducerile iarăși sunt prost plătite, știm chestia asta și se știe, nu e un secret, nu am inventat eu informația asta. Fac mai multe lucruri în paralel. Adică traduc, scriu, de ceva vreme țin și niște cursuri de scriere creativă cu copii. Și, habar n-am, mai scriu câte un articol, mai fac câte ceva, întotdeauna mai este câte un proiect, dacă se poate, mă implic. Eu îmi închid laptopul seara, la 10, cam ăsta e programul meu de lucru. Încep dimineața, pe la 8 jumătate, după ce-l duc pe Alex mic la grădiniță, și toată ziua fac câte ceva. Pentru că numai așa se poate supraviețui. Na, dacă mi-am ales niște domenii atât de ciudate și prost plătite… E și vina mea cumva. Nu, e foarte greu și e la limită. Trăiești, dar la limită. De-asta, mă mai întreabă câte un copil: vreau să mă fac traducător, vreau să mă fac scriitor, care sunt șansele? Și zic: „copile, găsește-ți altceva, dacă se poate, sau să faci asta ca hobby, așa, din când în când, și să nu te bazezi că pe chestia asta o să îți iei mașină, casă și o să crești și doi copii!”. Bine, de aici se poate ajunge la alte lucruri. Am încercat să mă cenzurez un pic după ce i-am spus să facă asta ca hobby, că sunt deja oameni care au un venit bine asigurat și vor să traducă cărți pentru copii sau pentru adulți, ca hobby, fără să fie plătiți. Și strică piața cu chestia asta.
Suntem pe final, și voiam să te întreb care sunt ingredientele-cheie ale unui status de Facebook mișto. Știu că ai întrebat asta la un moment dat și primul care a răspuns a fost T.O. Bobe, care mi se pare varianta ta dâmbovițeană sau tu varianta lui someșeană, încă nu m-am decis, și mi se pare că e comboul perfect. Așadar, ce nu trebuie să lipsească dintr-un status?
Depinde ce oameni vrei să atragi și ce reacții vrei să stârnești în ei. Eu încerc să introduc acolo umorul și să înlătur cumva frustrările și furiile zilnice prin statusuri, dar nu mai mult de două-trei pe zi. Asta încerc să le spun și eu oamenilor și prietenilor. Există foarte puțini oameni pe lumea asta care au ce spune în mai mult de trei statusuri pe zi. Eu încerc să fiu cât de cât funny, dar, mă rog, există și un revers al medaliei, fiindcă acum, de câte ori încerc să zic și câte-o chestie serioasă, lumea crede că sunt ironic. Nu mai pot să pun nicio chestie serioasă, că lumea crede că glumesc și ba nu comentează, ba postarea respectivă nici nu apare ca văzută.
Și dacă ar fi să se facă o serie animată după Olguța, cu ce studio ți-ar plăcea să colaborezi?
Ei, cu ce studio? Cu Buftea, suntem români! Ar exista și o altă variantă? Cu un studio românesc, sigur. Nu știu, n-am încredere foarte mare nici în ecranizări, nici în transpunerile astea în alt mediu, că majoritatea cărților care au fost ecranizate și care mi-au plăcut mie foarte mult au avut parte de ecranizări proaste sau care nu m-au mulțumit în niciun fel. Nu prea o văd pe Olguța ca fiind ecranizabilă sau trecând în alt mediu. Mi-ar plăcea să fiu contrazis, dar mi se pare că personajul ăsta se bazează foarte mult pe voce, pe monologul ăla interior care e destul de greu… Adică ce faci? Folosești voice-over? Neeah. Nu merge. Nu cred în chestia asta. Contează foarte mult tonul și ironia care vine din ton. Or, dacă din Olguța scoți ironia și lași doar partea de acțiune, rezultă cea mai banală carte din lume. Am folosit acolo intenționat o grămadă de clișee. Rămâne o telenovelă… Există profesioniști care se ocupă de telenovele, nu vreau să mă duc și eu. Mie mi-ar plăcea așa, ca în primă fază să ajungă să fie publicată și în alte limbi. Asta mi-ar plăcea, trebuie să recunosc. Orgoliul de scriitor. Sper să se întâmple asta.
Ultima întrebare: o carte care ți-a plăcut foarte mult și care crezi că a fost subapreciată și pe care ai arunca-o acum în vâltoarea #BookTok, ca să plângă adolescenții de pe TikTok și să facă tot felul de filmulețe virale, care ar fi?
Asta cu adolescenții nu știu, nu prea m-am băgat pe zona de adolescenți, fiindcă adolescenții sunt cele mai ciudate ființe din lume și e foarte greu să scrii pentru ei. Expertiza mea se oprește la clasa a VII-a. O carte care mi-a plăcut foarte mult și pe care am citit-o, cred, de vreo cinci ori în ultimii doi ani este cartea lui Louis Sachar, tipul care a scris Tabăra, și care se numește Povești piezișe de la școala-n dungă, care este o carte așa, pe nivel de clasa a VI-a, și care îmi place. Sunt absolut înnebunit după ea. Și mai este un tip, un american, Richard Peck îl cheamă, care a scris două cărți pentru copii, adolescenți, preadolescenți, apărute tot la editura Arthur. Departe de Chicago și încă una, Un an haihui, care mi se par absolut senzaționale și nu au avut parte de aproape niciun fel de receptare. Bine, asta în condițiile în care ar exista oameni care să se ocupe de cartea pentru copii și să scrie cronică și să vorbească despre… ceea ce nu se întâmplă în momentul ăsta. Ăsta e un autor absolut senzațional, pe care mi-ar plăcea să-l văd citit mai mult. I-am făcut și eu o cronică la ultimul volum în revista Familia, cu care am început de anul ăsta să colaborez și unde am o rubrică de literatură pentru copii, de cărți pentru copii, și na, încerc să promovez acolo cărțile care îmi plac foarte mult.
Deci uite că există cineva care se ocupă de promovare.
Da, acum nu era cazul să mă laud tot eu, fiindcă am vorbit prea mult despre mine pentru gustul meu. Dar da, sper să existe cât mai multe, să fie cât mai mulți oameni competenți care să se ocupe de asta, nu pentru că trebuie, ci pentru că le place să citească literatură pentru copii.
(Interviu înregistrat video și transcris.)
