Adriana Ștefan este scriitoare, îmblânzitoare a poveștilor fără cap și fără coadă. A debutat în 2022 cu Povești pe nerăsuflate, publicate la editura Humanitas Junior. Le-a urmat, doi ani mai târziu, volumul Povești care te trag de mânecă. A studiat la Academia de Studii Economice din București și a făcut studii postuniversitare la Université d’Orléans și la Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne. Pasiunea pentru scris și încrederea în sine căpătată la atelierele de scriere creativă au dus, în 2020, la lansarea platformei online www.dridriana.ro, unde publică propriile povești, în română și în franceză, dar și texte scrise de elevi de la diferite școli din țară. Mereu la curent cu interesele și așteptările tinerilor cititori, Adriana Ștefan scrie povești c-un picior în realitatea imediată și cu unul în fantezia cea mai captivantă.
Trebuie să întreb! Dac-ați fi judecător cui i-ați da dreptate: Cifrei Opt sau Cifrei Șase, cea decisă să răstoarne ordinea mondială?
Eu i-aș da dreptate Fetiței și, în general, copiilor. Dacă la început ei se revoltă și se întreabă la ce bun să respecte regulile trasate de adulții din jurul lor, ulterior găsesc o cale a lor și numai a lor să răzbată în lumea asta complicată.
Oricum, mă bucur că nu sunt în pielea judecătorului din poveste.
Care au fost cărțile și poate oamenii care v-au format ca cititoare și v-au deschis apetitul pentru scris?
Cred că cititorul din mine a ieșit la iveală datorită tatălui meu, pe care îl vedeam seară de seară citind câte ceva, oricât de obosit ar fi fost. În plus, îmi este încă vie în amintire imaginea cu el citindu-mi Capra cu trei iezi pe un frig năprasnic în apartamentul în care locuiam pe atunci (vorbim de anii ’80).
Un gând plin de căldură am și pentru învățătoarea mea, care îndeplinea și rolul de bibliotecar al școlii. Îmi plăceau recreațiile în care ne înghesuiam, câte patru, câte cinci, în încăperea mică, ticsită cu cărți, căreia i se spunea bibliotecă.
Ați participat la ateliere de scriere creativă, printre care cel de literatură pentru copii organizat de Revista de Povestiri sau proiectul coordonat de Adina Popescu, NOI Povești. Cum au fost aceste experiențe și cum v-au influențat ele parcursul ulterior?
Participarea la atelierele Revistei de Povestiri a fost una dintre cele mai bune idei pe care le-am avut vreodată. M-am înscris la ele dintr-o joacă, pornind de la un „ce-ar fi dacă”. Acolo, grație îndrumărilor Adinei Popescu, am ajuns în lumea lui „este posibil, continuă să scrii”.
Proiectul colectiv NOI Povești mi-a dat ocazia să aflu mai multe despre mine, despre dacă și, mai ales, despre ce vreau să fac în direcția scrisului. Apoi, am mai înțeles și că motivațiile celor care scriu povești sunt atât de diferite, pe cât de diferiți suntem noi, oamenii.
Cum a luat naștere dridriana.ro, site-ul unde publicați povestiri ilustrate pentru copii, în română și în franceză?
Dridriana.ro a apărut ca răspuns la două întrebări care n-au încetat să mă bântuie nici azi:
– cum ar putea să ajungă poveștile pe care le scriu la potențialii lor cititori?
– ce instrument/metodă pot găsi pentru a mă mobiliza să scriu constant?
Ca la orice început de drum, am avut parte de multe ezitări înainte de a lansa proiectul Dridriana, mai ales că nu-mi dădeam seama în ce măsură povești lipsite de prințese și de animăluțe simpatice ar putea prezenta vreun interes. Din fericire, mi-au ieșit în cale oameni grozavi care m-au ajutat să trec de la ezitări la îndrăzneala (și inconștiența) lui „ce-o fi, o fi”.
Tot pe același site publicați și povestiri scrise de elevii participanți la concursurile organizate sub umbrela Poveștilor împreună. Îmi puteți spune, vă rog, mai multe despre concursuri, despre poveștile tinerilor scriitori și poate despre impactul pe care publicarea lor îl are asupra acestora?
Ideea acestor Povești împreună este de a ajunge la cât mai mulți copii și de a crea punți de comunicare și cu cei aflați în localități mici, acolo unde nu găsești la tot pasul activități destinate lor (așa cum se întâmplă în orașele mari).
Recentele mele întâlniri cu copiii (în contextul lansărilor de carte și al atelierelor de povești) mi-au confirmat ceea ce bănuiam: mulți dintre ei nu au nevoie decât de un imbold pentru a lupta să-și transforme visele în realitate. Probabil că nu vor deveni toți scriitori, dar faptul de a-și vedea poveștile pe un site deschis publicului larg, ideea că ceea ce au scris poate fi citit și apreciat și de alții le pot da curajul să persevereze și să-și găsească drumul.
Unul dintre obiectivele declarate pe Dridriana este scrierea poveștilor „adaptate copilăriilor din ziua de azi”. De unde vă găsiți inspirația și cum verificați această „adaptare”?
Până acum am fost destul de norocoasă, aflându-mă mai mereu în preajma copiilor cu vârste cuprinse între 2 și 12 ani. Așa că ideile, mirările, trăsnăile mi-au fost servite, oarecum, pe tavă și nu am avut de alergat prea mult după mult râvnita inspirație. Alături de copii am testat tot felul de jocuri de cuvinte și povești fără cap și fără coadă.
Spuneați undeva că Vatra Dornei, orașul unde v-ați născut, e locul unde „s-au scris și se scriu cele mai frumoase povești”. Dumneavoastră unde vă scrieți poveștile? Aveți un ritual pe care-l urmați?
Din fericire, nu am un ritual anume pentru a scrie povești. Prefer, totuși, să mă aflu într-un loc liniștit și să nu fiu întrebată la fiecare cinci minute ce fac/ce scriu.
Din nefericire, schițez majoritatea poveștilor în minte, într-o primă fază. Și dacă amân (din diverse motive) să le scriu începutul, clar, negru pe alb, schițele se evaporă și dispar din capul meu, cu povești cu tot.
Vi s-a întâmplat să fiți în papucii scriitorului de care fugiseră toate cuvintele, protagonist într-una dintre Poveștile care te trag de mânecă? Cum reușiți să treceți de hăul paginii albe?
Sigur că mi s-a întâmplat, altfel nici nu aș fi scris o asemenea poveste.
În astfel de situații, mă ajută mult ideea că pagina albă nu este o sperietoare și că ea mă va aștepta cuminte atâta timp cât va fi nevoie. Am învățat (din proprie experiență) că perioadele de ne-scris sunt, de fapt, perioade de acumulare de senzații, idei și întâmplări care-și vor găsi, la un moment dat, locul într-o poveste dedicată lor.
Ați publicat prima carte la editura Humanitas Junior în 2022, Povești pe nerăsuflate. Cum ați intrat în contact cu editura, cum au decurs discuțiile de dinaintea semnării contractului de publicare și care a fost dinamica cu redactorul cărții?
Publicarea primei cărți a fost o surpriză și o mare bucurie pentru mine. Am trimis manuscrise mai multor edituri, am așteptat răspunsuri, am trimis din nou, am așteptat din nou… până în ziua în care doamna Iustina Croitoru (redactor-șef de dezvoltare editorială la Humanitas Junior) a citit poveștile „dridriene” de pe site-ul pe care îl lansasem cu câteva luni înainte. Din acel moment, lucrurile au decurs firesc.
Cât despre redactare, nu prea am ce să povestesc… după cum ați observat, probabil, îmi place să scriu texte clare și concise, fără prea multe brizbrizuri sau bătăi de cap.
Dacă prima carte a fost ilustrată de Daniela Olaru, cea de-a doua, Povești care te trag de mânecă, conține desenele Biancăi Bratu. Ați ales dumneavoastră sau editura aceste ilustratoare și cum au decurs colaborările, care au fost pașii de la discuțiile preliminare la ilustrațiile finale?
Căutarea și alegerea ilustratorilor a fost o muncă de echipă. Aceasta a presupus o serie de teste preliminare, pornind de la o poveste dată, după care – alături de editorul cărții – am ales acel stil care, în viziunea noastră, putea surprinde tonul poveștilor, dar putea să le aducă și ceva în plus.
V-ați implicat în detaliile finale ale cărților: titlu, copertă, tip de hârtie, tiraj etc.?
Am fost direct implicată în stabilirea titlului și am participat la discuțiile privind coperta, însă celelalte detalii (hârtie, tiraj…) au fost în sarcina editurii.
Participați activ la promovarea cărților dumneavoastră, de la postări pe pagina de Facebook, la implicarea în diverse evenimente, precum sesiuni de lectură și discuții cu tinerii cititori. Cum reușiți să vă faceți timp în programul zilnic și cum decurge colaborarea cu Humanitas Junior în această zonă?
Făcând ceea ce îmi place, am fost surprinsă să găsesc rezerve de timp acolo unde nici nu bănuiam.
Îmi plac întâlnirile cu cititorii de toate vârstele, îmi place să vorbim despre povești și despre scris. Atât eu, cât și echipa de la Humanitas Junior ne dorim ca aceste povești să ajungă la cât mai mulți (și mai diverși) cititori. Pe scurt, colaborarea cu editura în ceea ce privește activitățile de promovare este una foarte bună.
De la debutul din 2022 v-ați întâlnit cu numeroși cititori mai mici și mari. Îmi imaginez că au fost foarte curioși să afle detalii din culisele povestirilor. Care au fost cele mai trăsnite întrebări pe care le-ați primit până acum sau cele care v-au rămas în minte?
De ce nu scrii și povești triste?
Ce se ascunde în spatele panoului din capătul sălii în care ne aflăm acum?
Tu chiar crezi că o familie poate dispărea în frigider?
Asta-i tot? Ce sfârșit este ăsta? Eu nu am înțeles nimic din povestea ta.
Dacă ați trăi în Regatul Armoniei și ați primi în dar o bancnotă de cheltuit musai pe o aiureală, ce-ați face cu ea?
M-aș plictisi teribil dacă aș trăi într-un Regat al Armoniei. Așa că aș înșfăca bancnota cu pricina și mi-aș rezerva un loc pentru Călătoria cu Covorul Zburător până la Ocean.
[Fotografiile fac parte din arhiva Adrianei Ștefan.]