Adina Rosetti este scriitoare și impresara și textiera trupei fantastice de Future Rock, The Leprechauns. A publicat romanul Deadline și volumul de proză scurtă De zece ori pe buze. A adus-o la viață pe Domnișoara Poimâine, mai întâi în Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul și apoi în Cronicile Domnișoarei Poimâine, o trilogie din care au apărut deja primele două volume. Alături de acestea, a mai publicat și Cartea Curajului, Aiurea-n tramvai și Povestea kendamei pierdute. Realizează ateliere pentru copii, predă cursuri de storytelling și scriere creativă și a cofondat De Basm, Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți. Adina este printre norocoșii care-au devenit, când s-au făcut mari, ce-și doreau când erau mici.
Cum a fost primul contact cu lumea editorială? Cum ai ajuns să publici Deadline la Curtea Veche și cum s-au derulat lucrurile?
A fost demult, mai bine de zece ani – mi se pare că într-o altă viață. Aveam acest roman, pe care nu speram nici măcar să-l pot termina; nu mai e niciun secret că am aplicat mai întâi cu el la Polirom, unde nu a fost acceptat, și apoi l-am trimis la Curtea Veche, unde am avut un noroc incredibil.
Ei nu aveau un concurs de manuscrise, nu?
Nu, nu, nici la Polirom nu am trimis la vreun concurs, am trimis spre citire, știind că e o editură care a relansat literatura română. În fine, și la Curtea Veche tot așa, l-am trimis spre lectură, fără să am habar că ei îl au ca lector pe Răzvan Petrescu. Romanul a ajuns la el, lui i-a plăcut foarte mult și l-a propus spre publicare. A fost ceva total neașteptat și cumva copleșitor pentru mine, ca debutant, faptul că Răzvan Petrescu m-a recomandat și m-a luat sub aripa lui în tot ce înseamnă procesul de redactare, până la publicarea cărții. După aceea, am colaborat cu Curtea Veche pentru următoarele volume, iar de câțiva ani, mare parte dintre cărțile mele pentru copii sunt în portofoliul Arthur.
Care este elementul-cheie al unei bune relații autor-editură?
Cred că încrederea reciprocă. Și aș mai zice încă unul, foarte prozaic: negocierea unui contract bun de la început. Dacă tot vorbim despre industria de carte: ăsta e un lucru la care un autor nu se gândește. Cum e firesc, te gândești în primul rând la scrisul tău și acorzi mai puțină importanță celor ce se întâmplă după ce ai pus punct manuscrisului. Munca unui autor e scrisul, iar partea ulterioară ar trebui preluată de altcineva. De – surpriză! – un agent literar. Dar, cum în relațiile cu editurile, nu avem nici manageri, nici agenți literari, scriitorul se vede nevoit să se ocupe de aceste lucruri la care nu se pricepe. Eu pot să spun că nu m-am priceput absolut deloc. Mai ales la prima carte: ești absolut copleșit de ce se întâmplă, nu te gândești să citești contractul. Nici nu îți pui problema ce se va întâmpla cu cartea, dacă va fi tradusă, dacă va fi ecranizată, dacă va fi dramatizată, lucrurile astea par SF când ești la debut. Apoi, când se întâmplă, te întorci la paginile alea unde e semnătura ta și începi să vezi surprize acolo… Așa că aș zice că un element foarte important în relația cu editura este ca totul să fie negociat de la bun început. E mai bine să stai trei luni și să aștepți până ai un contract de care ești mulțumit, care te reprezintă și care știi că acoperă orice situație ar putea să apară (oricât de SF, cum ar fi să vină Pixar să îți cumpere drepturile), decât să ajungi peste nu știu câți ani să îți dai seama că ești blocat de niște clauze, care până la urmă te împiedică să îți dezvolți munca așa cum vrei. Deci, trecând de chestia asta, care e foarte prozaică, dar de care ne lovim cu toții, pentru că toți semnăm contracte în viața noastră, restul e ca într-o căsnicie care funcționează pe încredere reciprocă: știi că nu mai pot fi astfel de surprize, ai încredere că oamenii cu care lucrezi își fac treaba, ei au încredere în tine, că altfel nu ar fi vrut să te publice. În plus, acum cred că suntem și într-un moment în care editurile au înțeles că o carte are nevoie să fie promovată. Ceea ce este un lucru minunat și cred că se vede. Adică eu simt asta față de acum 10 ani.
Îl pomeneai mai sus pe Răzvan Petrescu, cel care a redactat Deadline. Cum au fost relaționările ulterioare cu redactorii cărților tale? Îți negociezi textele sau mergi pe mâna lor?
Pentru cele două volume de proză pentru adulți publicate l-am avut ca redactor pe Răzvan Petrescu, un scriitor extraordinar, de la care eu accept orice sugestie cu inima deschisă. Apoi cărțile de literatură pentru copii au avut redactori care au lucrat la cursivitate, la mici scăpări. N-am avut sugestii pe poveste sau schimbări de făcut. Tind să cred că în România partea de redactare nu este la nivelul la care se întâmplă în, să zicem, America, unde chiar și în presă există instituția asta a editorului: textul este produsul scriitorului, dar după aceea trece și prin mâinile unui editor. Presupun că la un moment dat pot să iasă și scântei! În cazul meu, textele au mers direct la publicare, având mici modificări de cuvinte și de repetiții, deci nu am lucrat pe poveste cu nimeni. Așa că nu aș putea să îți zic mai multe la partea asta. Dar cred, totuși, că avem nevoie de așa ceva și multe cărți ar putea fi mult mai bune dacă am avea redactori care să se implice mai mult decât cu o muncă de corectură. Și dacă și scriitorii ar avea încredere în ei – ceea ce e foarte dificil, sunt foarte multe orgolii la mijloc.
Cărțile tale au câștigat premii la gala Cele mai frumoase cărți din România. Te implici în partea de editare a cărților tale? Mă gândesc dacă tu alegi, de exemplu, tipul de hârtie, dimensiunea cărții, dacă tu faci textul de coperta a patra.
Premiile pe care le-au luat cărțile mele pentru copii sunt în mare parte meritul celor care au lucrat la partea vizuală, al ilustratorilor și al graphic designerilor care au făcut lucrul ăsta. O poveste pentru copii se transformă, în cele din urmă, într-un obiect frumos – tu, scriitorul, chiar poți să vezi că povestea ta prinde viață. Ilustratorul și graphic designerul preiau textul, își pun și ei amprenta, dezvoltă povestea din punct de vedere vizual, o duc la un alt nivel – în cazul fericit. Eu, cel puțin, nu am avut experiențe neplăcute. De fapt, cred că așa am și început să scriu pentru copii: pe lângă inspirația pe care mi-au dat-o copiii mei, a fost relația de prietenie cu prima ilustratoare cu care am lucrat, Cristiana Radu. Noi împreună am zis „hai să încercăm, nu prea există cărți pentru copii scrise de autori contemporani”. Editurile nici nu se uitau acu 12-13 ani la așa ceva. Am plecat la drum amândouă, dar pe parcurs am colaborat cu mulți alți ilustratori și partea frumoasă, cum spuneam, a literaturii pentru copii e că facerea unei cărți devine o muncă de echipă.
Apropo de ilustratori – după ce ai colaborat cu Cristiana Radu, tu ai inițiat colaborarea și cu celelalte ilustratoare?
Depinde. Uneori editura îți sugerează un ilustrator. Alteori, te gândești tu cu ce tip de ilustrație rezonează povestea ta. Eu am scris cărți pentru copii de mai multe vârste. Cel mai recent proiect este o trilogie pentru adolescenți: Cronicile Domnișoarei Poimâine. Pentru categoria asta de vârstă este nevoie de un tip special de ilustrație. Editura îți poate sugera un ilustrator, pentru că are un portofoliu destul de mare de ilustratori cu care a mai lucrat. Desigur, tu, ca scriitor, poți să ai sugestiile tale. Dar important e să se înțeleagă toată lumea, o colaborare nu poate funcționa cu un ilustrator care nu înțelege ce ai vrut tu să spui, care e din total altă zonă conceptuală. Au fost cărți la care am încercat să lucrez cu mai mulți, până când am găsit formula potrivită.
Și cum se întâmplă procesul ăsta? Trimiteau ei lucrări?
Se pot trimite sample-uri. Primesc primul capitol sau două capitole dintr-o poveste și apoi trimit un sample de ilustrație. Și pe urmă vezi cum se potrivesc lucrurile.
Te-ai implicat și tu în selecție?
Da, e important să te implici ca autor dacă îți dorești să fie cartea cât mai aproape de ce ai visat tu. Deși, uneori, ce ai tu în minte din punct de vedere vizual, atunci când scrii, s-ar putea să nu aibă nicio legătură cu ce va face un ilustrator. Eu sunt perfect ok cu asta, nu țin să îmi impun ideile, adică nu vreau ca personajul cutare să fie nu știu cum. Cel puțin, în ceea ce o privește pe Cristiana Radu, cu care rezonez foarte bine, ea duce mai departe și mult mai frumos orice aș putea eu să-mi imaginez când scriu. O surpriză minunată a fost Oana Ispir, cu care colaborez la Cronicile Domnișoarei Poimâine. Oana este o ilustratoare extraordinar de versatilă, îi știam ilustrațiile din picture books, însă ea trece foarte ușor de la un stil la altul. Aici, în trilogia asta, a folosit un stil de litografie digitală, foarte deosebit, cu doar 3 culori. Am mai colaborat cu Irina Dobrescu, cu Alexia Udriște, cu Livia Coloji și ne-am înțeles foarte bine, iar acum sunt super-entuziasmată de colaborarea cu Dan Ungureanu! Este clar că, dacă există o incompatibilitate între autor și ilustrator, nu ai cum să duci proiectul mai departe.
Când conturezi o nouă poveste îți imaginezi deja și ilustrațiile sau ilustratorul sau ilustratoarea cu care colaborezi are mână complet liberă?
Nu, nu îmi imaginez ilustrațiile. De fapt, când scrii e ca-ntr-un vis, îți construiești în minte o lume care, repet, nu are legătură cu ilustrațiile cărții. Asta este doar lumea ta, în care te plimbi, de unde îți iei inspirația, în care trăiești, cât timp scrii o carte. Ce se întâmplă apoi pe hârtie, ce face un ilustrator este propria lui interpretare a poveștii și cred că o ilustrație bună nu descrie textul, ci îl îmbogățește și îi aduce elemente noi, îl duce, cum spuneam, la un alt nivel. Ilustrațiile nu au legătură cu ceea ce îmi imaginez eu și nici nu încerc să-i influențez pe ilustratori. Bineînțeles că la început e o muncă de echipă, adică discutăm pe schițele inițiale, găsim cea mai bună variantă. Dar lucrurile astea se ajustează, dacă lucrezi cu un artist cu care rezonezi și dacă toate părțile implicate sunt dispuse la mici concesii, de la editură (care ține proiectul, de fapt, care îi pune împreună pe oamenii ăștia) la autor, la ilustrator și la graphic designer, care vine cu un alt layer creativ și care face ca textul și imaginile să intre în dialog. Asta e foarte important, deși e o muncă destul de puțin apreciată și cunoscută. Iar în cazul picture book-urilor este absolut esențială, pentru că un layout prost poate să distrugă o ilustrație bună și, în cele din urmă, o carte.
Deci un ilustrator face niște planșe care sunt apoi puse împreună cu textul de graphic designer?
Da, dar sunt mulți ilustratori care lucrează și altele, fac story board, fac și o premachetare a cărții. Iar dacă tot m-ai întrebat, vreau să o menționez pe Adelina Butnaru de la Faber Studio, care a lucrat partea de graphic design la multe dintre cărțile mele. Adelina este și ilustratoare, cu ea am colaborat în toate proiectele De Basm, începând cu proiectul Nesupusele. Am încredere că, dacă ilustrațiile și textul ajung la ea, o să iasă cu siguranță ceva minunat. Deși e foarte discretă, e un om cu superexperiență pe design de carte și, mai ales, design de carte pentru copii, printre puținii care știu ce fac.
Te implici foarte mult în promovarea cărților tale: de la clasicele lansări, la interviuri, întâlniri cu cititori, organizarea de ateliere creative în jurul lor. Sunt toate acestea un efort personal sau sunt intermediate de editurile cu care colaborezi?
La început a fost un efort 100% personal, pentru că, așa cum spuneam, acum 12-10 ani, nu se întâmpla nimic pe partea asta. Mie mi-a și plăcut să fac lucrul ăsta, în anumite limite, desigur, pentru că nu cred că scriitorul trebuie să-și propovăduiască opera pe toate drumurile și să fie, așa, ca un invitat permanent la talk-show-uri, dându-și cu părerea despre orice. Dar la început am luat-o în joacă… Țin minte că pentru Deadline am creat o pagină de Facebook. N-aș zice că a fost prima, dar nu mai văzusem la nicio carte românească o pagină de Facebook. Eu tocmai intrasem pe-acolo, mi s-a părut amuzant să fac asta. Prima ediție s-a epuizat într-o lună, nu știu dacă o fi fost și meritul social media sau nu, eu tind să cred că a contat. Pe de altă parte, bugetele de promovare ale editurilor sunt foarte mici, dacă nu lipsesc cu desăvârșire. Cred că abia acum, în 4-5 ultimii ani, putem vorbi de o industrie de carte în România. Nu știu dacă oamenii citesc mai mult sau nu, mi-e greu să zic asta, pentru că ieșim constant în toate statisticile ca țara din Europa cu consumul cel mai mic de carte pe cap de locuitor, dar la nivelul industriei mi se pare că lucrurile încep să funcționeze, să se profesionalizeze. Dacă la început făceam lucrurile astea pe cont propriu, mai ales că promovarea pe social media costa doar timp și energie, de ceva timp au decis și editurile să se implice. Ne gândim dinainte de a lansa o carte la un plan de marketing, la niște evenimente. La Arthur lucrez cu o întreagă echipă de PR, punem împreună ideile și hotărâm ce o să facem în următoarele luni. Desigur, anul trecut a fost foarte greu, pentru că nu am putut să facem mai nimic. Recunosc că la început am fost și destul de reticentă la evenimentele online, nu mi s-a părut că pot substitui evenimentele „clasice” și am stat destul de departe. N-am fost dintre cei care au făcut live pe Facebook în fiecare seară după declararea pandemiei. Dar, până la urmă, asta a devenit noua realitate. Am făcut și eu întâlniri online cu copiii, ateliere online, mi-am dat seama că trebuie să ne adaptăm. Partea frumoasă atunci când scrii pentru copii este contactul direct cu publicul, cu copiii. Dacă scrii pentru adulți, îți permiți să te retragi într-un turn de fildeș după ce ți-ai încheiat romanul și să nu te mai intereseze. Dar, când e vorba de copii, din asta te hrănești ca scriitor. Toate întâlnirile cu copiii sunt, așa, o descărcare de energie reciprocă, pleci de-acolo entuziasmat. Feedbackul este și foarte cald, și foarte direct. Uneori, chiar citind unui grup de copii, îți dai seama imediat ce îi amuză, ce îi plictisește un pic, când îi pierzi. Ei nu se feresc, cască dacă e, se întorc cu spatele sau dimpotrivă, tropăie de încântare și așa mai departe. Mie îmi place foarte mult să lucrez cu copiii și să fac proiecte pentru copii, așa că fac de plăcere partea asta de promovare: mă întâlnesc cu ei, merg în școli.
Și ai folosit la vreo carte nouă feedbackul pe care l-ai primit când le-ai citit din alta?
Nu. Eu, atunci când scriu, scriu pentru mine. Poate sună egoist, dar cred că scriitorii, când sunt doar ei cu foaia, nu trebuie să aibă un public în minte sau să încerce să se muleze pe preferințele pieței, publicului, unei anumite categorii. Desigur, lucrurile sunt puțin mai nuanțate pentru că, atunci când scrii pentru copii, trebuie să ții seama totuși de categoria de vârstă căreia i te adresezi. E o diferență foarte mare între a scrie pentru 3-5 ani și a scrie pentru adolescenți, trebuie să îți adaptezi limbajul, discursul și tipul de poveste. Feedbackul lor mă inspiră la modul în care mă inspiră tot ceea ce se întâmplă în jur. Dacă un copil mi-a spus ceva amuzant sau am văzut o frunză care cade într-un anumit fel sau mi-a rămas în memorie o lumină anume sau o replică, lucrurile astea se topesc într-un creuzet; dar în niciun caz nu pun un personaj să facă ceva doar pentru că știu că o să prindă la copii, dacă nu este un lucru care să îmi vină mie în mod natural. Pe de altă parte, ani întregi am avut un eșantion reprezentativ acasă: având doi copii, multe dintre cărțile mele au fost citite și aproape lucrate cu ei, pentru că se implicau. Acum sunt mari și nu li se mai pare cool chestia asta, dar ei au fost mica mea celulă „de încercare”.
Ce înseamnă în România să ai succes ca scriitor de literatură pentru copii?
Depinde cum definim acest succes, dacă ne referim la succes comercial sau la altceva. De succes comercial în adevăratul sens al cuvântului nu cred că putem să vorbim în România – nu putem să vorbim de cifre mari, de vânzări de sute de mii de exemplare, de premii importante care să conteze. Pentru mine, cel mai important lucru sunt mesajele de la copii.
Au curaj și scriu?
Da, primesc mesaje pe Facebook de la copii care îmi povestesc foarte frumos și foarte emoționant cum i-au atins poveștile mele într-un fel sau altul. Sau chiar îmi pun întrebări, pur și simplu. Asta mi se pare o chestie minunată la care generația noastră nu ar fi putut să viseze: să poți să abordezi un scriitor după ce i-ai citit cartea, așa, informal, să îți spui părerea și să-i și adresezi o întrebare, dezinhibat. Mă bucură enorm mesajele pe care le primesc de la copii, reacția lor directă atunci când am lecturi sau ateliere; dincolo de asta, nu știu, cred că bucuria unui scriitor este foarte egoistă: atunci când reușește să pună punct unei povești. Deși e multă nostalgie în momentul ăla… dar e parcă și o eliberare, pentru că știi că ai reușit să transferi într-o poveste o parte din ce aveai tu în minte și lumea în care ai trăit, poate, ani de zile și ești mulțumit de povestea aia. Doar tu. Simți că ai făcut tot ce puteai să faci, că e ce trebuie și că ești mulțumit și, în momentul ăla, nu îți pasă de ce se va întâmpla cu ea. Desigur, după ce cartea apare, suntem cu toții oameni, ne poate destabiliza o părere negativă, dar ăla mi se pare momentul de grație, în care te-ai luptat cu o carte mult timp și ai pus punct și știi că acolo și așa trebuia să se încheie.
Acum mă gândesc la trilogia Domnișoarei Poimâine. Acolo e un univers pe care l-ai creat de la zero, cu harta și cu toate lumile. Cât ți-a luat s-o scrii?
Sunt încă în procesul de creație. Prima carte, care e pentru copii mai mici, Domnișoara Poimâine și joaca de-a timpul, nu face parte din trilogie, dar e baza de la care am plecat. Am scris-o când fetița mea avea patru ani. Asta înseamnă acum 12 ani. A apărut ceva mai târziu, pentru că în primii ani nu prea am găsit unde să o publicăm. La această trilogie, care continuă aventurile personajelor, lucrez din 2015, deci cam de 6 ani. Acum scriu la volumul al treilea. Ceea ce e destul de epuizant, pentru că povestea tot crește. Am rămas foarte atașată de personajul ăsta, Domnișoara Poimâine, de lumea pe care începusem foarte sumar să o creionez în cartea pentru copii. Mi-au rămas în memorie și undeva într-un colț al sufletului, m-am tot reîntors până când, la un moment dat, am început să scriu ceva, o continuare. Nu m-am gândit „hai să scriu o trilogie”, pur și simplu am văzut personajul într-o altă situație și, după aceea, încet-încet, a început să curgă povestea. Mi-am dat seama că se va întinde pe mai multe volume și acum mă întreb dacă trei or să fie de ajuns. Dar, cum deja am anunțat-o ca trilogie, poate o să fie un volum foarte mare de final J.
Cum ai ajuns la publicul-țintă cu atelierele pentru copii pe care le organizezi?
Propunerile vin spre mine. Pe de o parte, sunt evenimente pe care le organizează editura, pe de altă parte, sunt instituții care găzduiesc astfel de evenimente, cum e Muzeul Literaturii Române, de exemplu, diverse librării sau cluburi de carte, cum sunt Fanbook sau MiniFanbook, unde am fost de mai multe ori și m-am întâlnit cu copii absolut senzaționali. Sau îmi scriu foarte multe doamne învățătoare și profesoare de română. Mi se pare îmbucurător că există astfel de inițiative. Chiar recent, am avut un atelier cu copiii de la o școală din București, m-a contactat doamna învățătoare pentru că le-a plăcut foarte mult o carte de-ale mele, Aiurea-n tramvai. Copiii au făcut o cărticică artizanală, în care au reinterpretat expresiile din carte și mi-au trimis-o cadou. A fost super emoționant! Deci foarte multe astfel de proiecte către spre mine. Apoi, mai sunt evenimentele De Basm, în care noi identificăm locuri unde să ținem ateliere, pentru că, în general, vrem să mergem în zone defavorizate. Avem mai mulți parteneri, cum ar fi biblioteci județene sau biblioteci sătești, parteneri locali care ne fac legătura și ne deschid poarta către școli, biblioteci sau alte comunități.
Eu credeam că ai un anumit loc unde faci atelierele.
Fac și module de scriere creativă, dar nu am un loc al meu. Ultimele au fost prin Asociația Odiseea, de exemplu, și au fost exclusiv online.
Deci chiar se normalizează treaba asta.
Da. Ce lipsește, din păcate, și spun cu fiecare ocazie, e o inițiativă a statului. Nu există programe de promovare a lecturii și nu vorbim de două clipuri pe care le aruncă, din când în când, ministerul pe Facebook. Vorbim de programe coerente, la firul ierbii, un program național prin care elevii să fie încurajați să citească, prin care scriitorii să meargă în școli să vorbească cu copiii. Se pot face foarte multe lucruri, dar în realitate nu se întâmplă mai nimic. Sunt zone întregi în țara asta în care copiii nu au acces la cărți, unde nu există o librărie nici în cel mai apropiat oraș. Asta mi se pare că lipsește, o rețea. Și, fără sprijinul unei instituții a statului și a unei viziuni, până la urmă, politice, ceea ce se întâmplă se rezumă la mici picături. Fiecare în pătrățica lui.
Din experiența de până acum, care teme sunt cel mai bine receptate de copii: cele fantastice sau cele realiste, cât mai apropiate de realitatea lor?
Cumva, depinde destul de mult de vârstă. Dacă îi întrebi pe ei, la prima strigare spun că fantasticul le place mai mult. Pentru că sunt foarte multe serii de fantasy care sunt la modă, ceea ce pornește tot dintr-un marketing al unui gen, care prinde foarte mult, mai ales în afară, în Anglia și America. Și atunci, copiii sunt obișnuiți cu aceste serii și îți vor spune că le place fantasticul. Dar, de fapt, sunt foarte multe cărți iubite de copii, care sunt scrise, să le numim, în cheie realistă, și care vorbesc despre copii de vârsta lor și despre probleme cu care și ei se confruntă. Îmi vine acum în minte un exemplu, deși nu e dintre preferatele mele: seria cu jurnale ale unui puști și ale unei puștoaice. Lor le plac aceste cărți, pentru că sunt amuzante și se regăsesc cumva. Eu cred că doar până la un punct, pentru că le lipsește specificul. Dar, uite, cartea lui Alex Moldovan, de exemplu, Olguța e foarte iubită de copii și cred că mulți dintre ei se regăsesc în personajul ăsta și în atmosfera care e mai aproape de ceea ce se întâmplă la noi decât aventurile unor copii din New York. Copiii mei au diverse faze: sunt foarte diferite și preferințele lor. De exemplu, băiețelul meu e înnebunit după subiecte istorice și e o serie la Arthur, foarte bine gândită, cu romane pentru copii inspirate din diverse evenimente istorice, de la Holocaust până la comunismul din China. Revenind la întrebarea ta, eu nu cred neapărat în teme în literatură, mi se pare mai important cum sunt abordate temele. E foarte ușor să cataloghezi literatura, să o împarți în teme și în genuri. Dar partea ei profundă care, până la urmă, te prinde fără să îți dai seama și pe care nu poți să pui degetul, mai ales copil fiind, este felul în care este scrisă o poveste, felul în care autorul își prezintă tema și cum reușește să fie credibil și să construiască o lume. Și atunci nu mai contează încadrarea în umbrela realismului sau a fantasy-ului sau a SF-ului. O carte bună și bine scrisă, indiferent de gen și temă, o să te prindă întotdeauna și o să te emoționeze într-un fel sau altul.
Cum zice Alex Moldovan, pe care l-ai pomenit, poate că mulți autori scriu pentru părinți și nu pentru copii.
Eu, personal, așa îmi explic și succesul unor titluri. Până la o anumită vârstă, părinții sunt factorul de decizie în cumpărarea unei cărți, mai ales când copiii sunt foarte mici, sub 10 ani. Și părinții, pentru că sunt foarte copleșiți de probleme, își doresc o rezolvare rapidă, își doresc o carte – nu trebuie neapărat să le citească copiilor literatură – care să rezolve o problemă. Cum să faci la oliță, cum să nu-ți fie frică de bau-bau, cum să fii politicos… Să nu mă înțelegi greșit, nu sunt împotriva acestui gen de cărți, își au și ele utilitatea lor. Doar că eu mă feresc de morala prea evidentă. Nici mie, când eram mică, nu îmi plăcea să simt că autorul vrea să-mi bage pe gât ceva și că a inventat o poveste doar ca să-mi livreze mie acel mesaj, spus așa, mai de sus și cu degetul arătătorul ridicat. Eu cred într-o poveste bună și adevărată și credibilă. Ajutat de părinți, la vârste mai mici, un copil poate să decripteze niște lucruri și pleacă cu ceva din povestea asta, fără să fie nevoie să-i bolduiești lucrul ăla ca într-un self-help. Asta e calea mai ușoară. Dar mi se pare că întâlnirea cu un text și încercarea de a înțelege ceea ce e dincolo de el îți dezvoltă totuși niște abilități. Chiar dacă necesită mai mult efort și, poate, mai multă răbdare din partea părintelui, de-a sta acolo și de-a intra cu copilul în poveste.
Ai participat la numeroase festivaluri sau târguri de carte din străinătate. Cum ai ajuns să iei parte la ele? Există un protocol prin care un scriitor român poate fi prezent la astfel de evenimente sau e un efort pe cont propriu?
Eu am fost invitată, nu cred că există o cale să ajungi acolo, decât dacă poți să te duci singur, „pe persoană fizică”. La Târgul de carte pentru copii de la Bologna am fost invitată prima dată de Ministerul Culturii, am avut câteva lecturi cu Domnișoara Poimâine. Primul contact cu un astfel de târg a fost absolut copleșitor, pentru că mi-am dat seama că, într-adevăr, cartea pentru copii este o mare industrie în Europa și în alte țări. Acolo ajungi să iei contact cu experimentele care se fac în zona asta, cu tipuri foarte diverse de ilustrație, cu edituri foarte curajoase, care mizează pe subiecte foarte grele, foarte dificile – nu știu, moarte, Dumnezeu, migrație, foamete. La prima vedere, ai zice că un copil nu vrea așa ceva. „Vrei să îți citească mami o poveste despre moarte și migrație?” „Nuuu, vreau Harry Potter”, zice copilul. În afară de editurile foarte mari, care sunt și ele împărțite pe categorii și imprinturi, există și edituri mici, foarte nișate pe un anumit tip de ilustrație sau pe subiecte foarte controversate. E o experiență necesară, dacă vrei să publici cărți pentru copii, trebuie să ajungi măcar o dată la Bologna, pentru că îți deschide foarte mult universul. A doua oară, am fost la Bologna cu colegele mele de la De Basm, ca într-o excursie, pe cont propriu. Poți să te acreditezi ca scriitor sau jurnalist sau editor și să vizitezi pur și simplu târgul, care nu este unul pentru publicul larg, ci pentru profesioniștii din industrie.
Am văzut că ai fost și în China.
Da, la EU-China International Literary Festival, a fost o invitație venită prin intermediul celor care se ocupă de prezența României la târgurile de carte. Sunt două entități – Ministerul Culturii și Institutul Cultural Român – care selectează autorii participanții.
Și cum ajungi să fii selectat?
Trebuie să fii vizibil, presupun că ei monitorizează ceea ce se întâmplă și aleg pe criterii de ei știute. Eu am avut norocul să merg la destul de multe astfel de târguri – la Beijing, la Madrid, la Leipzig, la Istanbul. Nu știu cum ne-au ales, eu nu am făcut nimic în afară să scriu, asta trebuie să facă un scriitor.
Te-au inspirat aceste experiențe în proiectele tale personale sau în cele ale asociației De Basm?
Asociația De Basm a pornit, în primul rând, de la nevoia noastră, a scriitorilor, de a fi împreună, de a avea o voce comună. Apoi de la nevoia pe care am observat-o în jur, interacționând cu copiii și având, fiecare dintre cele patru fondatoare, experiențe și proiecte personale în zona asta. Literatura română este fie așezată sus de tot, pe un piedestal de neatins, fie este considerată o Cenușăreasă a artelor, iar literatura pentru copii este expediată ca fiind „un gen minor” – prima tăiată de pe lista premiilor literare și așa mai departe. Noi am pornit De Basm și din dorința de a schimba acest lucru. Da, desigur că au contat participările noastre la festivaluri literare din străinătate, unde am luat contact cu alte culturi și am văzut cât de multe se pot face. Cred că asta ne-a și inspirat, de exemplu în crearea LittleLIT – festivalul de literatură pentru copii pe care l-am organizat prima oară în 2019.
Unul dintre obiectivele De Basm este reprezentarea membrilor săi în relația cu diferite instituții, printre care editurile. Cum se concretizează această reprezentare și ce efecte a avut până acum? Dar reprezentarea în relația cu instituțiile statului în ce constă și cum se materializează?
Noi nu suntem agenți literari, nici manageri, nu reprezentăm un autor în relația lui personală cu o editură sau cu vreo instituție. Suntem, mai degrabă, niște mediatori culturali, încercând să facem o legătură, prin proiectele noastre, între toți cei implicați în lumea cărților pentru copii: scriitori, ilustratori, profesori, bibliotecari, alte instituții care ar putea ajuta la promovarea literaturii pentru copii. Până acum am lucrat pe proiecte, cu finanțare în special de la A.F.C.N., proiecte în care încercăm să antrenăm cât mai mulți dintre membri De Basm (în prezent suntem 20 de scriitori în asociație). Apoi, ne dorim să setăm niște standarde care să normalizeze cumva meseria asta de scriitor, pentru că da, este o meserie! Plutește în aer concepția că scriitorii trebuie să facă totul exclusiv din pasiune, dar, dacă nu reușești să trăiești din scrisul tău (și din proiectele derivate), vei fi nevoit să-ți iei un job 9 to 5 și atunci s-a dus timpul pentru scris. Așa că milităm, deocamdată la nivel informal, pentru drepturile scriitorului J .Iar cei care se înscriu în asociație pot propune și dezvolta proiecte de promovare a lecturii, cu sprijinul nostru.
Există mai multe asociații de scriitori și artiști în România. Care a fost necesitatea care a stat la baza creării uneia exclusiv pentru scriitorii și ilustratorii de carte de copii. Nu există riscul risipirii efortului colectiv dacă sunt mai multe astfel de organizații?
Cred că e atât de mult loc pentru toată lumea! În plus, din câte știu, o organizație gândită exclusiv în zona literaturii pentru copii nu există la noi. Iar De Basm colaborează foarte bine cu multe alte asociații de artiști sau ONG-uri din zona socială, în diverse proiecte – aș menționa câțiva parteneri cum ar fi Replika, Agenția Împreună, rețeaua EduCab.
LittleLIT și Caravana Nesupusele sunt unele dintre cele mai ample și vizibile proiecte ale asociației De Basm. Cum ați reușit să ajungeți la public-țintă, la copii și părinți, și ce crezi că i-a convins să participe la evenimentele voastre?
Primul nostru proiect #debasm a fost Nesupusele, care s-a bucurat de un val de entuziasm din partea publicului, depășindu-ne așteptările. Au urmat Caravanele – am plecat întâi cu Nesupusele prin țară (cred că am ajuns în peste 40 de localități din mediul rural), apoi anul trecut (printre picături, în an pandemic) am reușit să ajungem în doar două sate și anul acesta tocmai am încheiat o Caravană în județul Vâlcea; „caravanele” acestea înseamnă serii de ateliere de lectură și scriere creativă pentru copii, susținute de autorii De Basm în mediul rural – atenția noastră este îndreptată în special în această zonă, defavorizată din punct de vedere cultural. Încercăm să ajungem în cât mai multe astfel de locuri, nevoia este imensă și imposibil de acoperit cu doar o mână de oameni și un buget restrâns. Avem, cum spuneam la întrebarea anterioară, parteneri de nădejde alături de care mergem în școli, biblioteci, librării, unde lucrăm cu grupuri de copii.
LittleLIT s-a născut tot din dorința de a apropia publicul de autori, dar și scriitorii între ei, de aceea, pe lângă prezența autorilor în școli și a evenimentelor cu public larg, am conceput o serie de workshopuri pe care invitații străini (am avut scriitori din 5 țări europene, veniți cu sprijinul institutelor culturale) le-au susținut pentru profesioniștii culturii scrise de la noi. A fost o primă ediție la care am muncit enorm, care nu a fost poate atât de vizibilă pe cât am fi visat, apoi a urmat un an de pauză, dar revenim anul acesta în octombrie cu „Zilele LittleLIT – Împreună”.
Este piața de carte din România o lume de basm?
Orice poate să fie o lume de basm, ceea ce nu înseamnă că e o feerie, că basmul are și personaje negative și foarte multe încercări prin care eroul trebuie să treacă. Eu aș zice că e bine că există, aș vedea partea plină a paharului. Este o evoluție fantastică față de acum 10 ani sau, sau întorcându-ne și mai mult în trecut, față de anii ‘90, când tot ceea ce însemna literatură pentru copii în România s-a prăbușit dintr-odată – cum a fost editura Ion Creangă. Aveam o școală grozavă de ilustrații în anii ‘70-‘80, din care ne-au au rămas niște bijuterii de cărți; erau tiraje enorme, pentru că totul era subvenționat de stat, centralizat, și cărțile ajungeau peste tot. După Revoluție, am intrat într-o gaură neagră în privința literaturii pentru copii, au început să se aducă la pachet cărți nu neapărat valoroase, cu foarte puțină grijă pentru aspectul estetic, traduceri Disney, chestii foarte cunoscute, cu niște ilustrații trântite în grabă; cartea pentru copii nu era privită ca un obiect frumos, ci ca un bun de consum. Foarte puțini autori români au reușit să publice până după 2000 și ceva. O editură nici nu se uita la tine, sub pretextul că autorii români „nu se vând”. A existat foarte mult timp concepția asta, pentru că eram în setea de a consuma produse din afară, că sunt mai bune decât ale noastre. Și cred că asta i-a și demotivat pe scriitori să se apuce de scris literatură pentru copii. Acum este evident că lucrurile au început să funcționeze. În primul, rând există această piață, există această industrie, sunt din ce în ce mai mulți scriitori. De exemplu, am observat că foarte mulți dintre scriitorii cunoscuți pentru adulți au publicat cel puțin o carte pentru copii în ultimii ani: de la Dan Coman, până la Lucian Dan Teodorovici, T. O. Bobe, foarte mulți. Și sunt scriitori care scriu exclusiv pentru copii, cum este Victoria Pătrașcu, pe care eu o admir foarte mult și care este superprolifică în ultima vreme și e foarte iubită de copii. La fel, Iulia Iordan, Laura Grunberg, Adina Popescu – sunt foarte mulți scriitori, iar ilustratori la fel. Cred că ei cumva au luat-o înainte.
În ce sens?
Cel puțin în privința organizării lor profesionale – în 2006 a apărut Clubul ilustratorilor. Chiar ei au pus umărul la dezvoltarea pieței de carte pentru copii, pentru că au scos două antologii Bookătăria de texte și imagini (coordonate de Florin Bican și Stela Lie), în care au combinat ilustratori cu scriitori, nu neapărat pentru copii, dar care au scris câte un text special pentru aceste antologii. A fost o încercare de a arăta că se poate și cred că au reușit. La ultimele târguri fizice care au avut loc mi s-a părut că sunt din ce în ce mai multe standuri cu cărți pentru copii. Toate editurile mari care nu erau poziționate neapărat ca edituri pentru copii au acum colecțiile lor separate. Au apărut edituri specializate, edituri micuțe, dar care își aleg cu foarte mare grijă titlurile și merg pe zonele astea mai puțin comerciale, cum sunt editurile Frontiera sau Signatura, de exemplu, care scot niște cărți foarte frumoase. Așadar, eu zic că ne îndreptăm într-o direcție bună, lucrurile prind contur. Mai sunt foarte multe de făcut, mai ales dacă ne comparăm cu țările în care asta e o tradiție și o mare industrie, Franța, Italia, America, unde sunt rezidențe literare specializate și programe de promovare a lecturii. Sau cu țările nordice, în care statul achiziționează cărți pentru copii pentru distribuirea lor în biblioteci școlare; dacă statul cumpără o parte din tiraj, atunci și editura își permite să investească și să nu mai fie atât de stresată de câștigul imediat, autorii sunt cunoscuți și cărțile ajung la copii. Se pot face foarte multe lucruri, noi nu am ajuns nici pe departe la nivelul ăsta, dar mi se pare că ar trebui să fim optimiști, să ne uităm în urmă și să vedem că suntem pe un trend crescător.
Ce i-ai sfătui pe scriitorii sau ilustratorii interesați să publice cărți pentru copii? De unde să înceapă, ce să facă?
Pe ilustratori nu pot să-i sfătuiesc, cred că e mai bine să-i sfătuiască cineva de meserie. Întrebarea se referea la publicat, nu la scris, nu?
Da.
Să presupunem că cineva a scris deja o carte și nu știe ce să facă mai departe cu ea… În primul rând, ar trebui să facă un research și să cunoască editurile. Cam ce-ar face un agent. Să își dea seama unde s-ar potrivi ca temă și ca grupă de vârstă povestea lui, să aibă o idee despre cui se adresează cartea. Editurile vor întreba care este valoarea didactică a cărții. Dar poate că nu are, și asta e ok. Nu prea există niște pași de urmat, nu e o procedură, lucrurile astea nu sunt foarte transparente. În principiu, trimiți povestea la edituri și te rogi să o citească cineva, să-i placă și să-ți răspundă. Ce mai ajută, așa, neoficial, e o recomandare din partea unui scriitor care a publicat la editura respectivă.
Dar dacă cartea e proastă, degeaba, nicio editură nu va risca. Personal, am recomandat unor editori cu care am lucrat niște cărți care au ajuns la mine și chiar mi-au plăcut foarte mult. Unele dintre ele au apărut. Sunt și oameni care nu au neapărat în plan să devină scriitori, pur și simplu au scris ceva pentru copilul lor – sau pentru copilul lor interior – și vor să-și vadă cartea publicată. Nu am ce mari sfaturi să dau pe partea asta, decât să aibă încredere, și noroc, și perseverență.
Există și cealaltă variantă: să fii deja o persoană vizibilă, să ai un fan base, o pagină a cărții; eu stau departe de zona asta de influencing, pentru că mi se pare că este suprasaturată și că nu tot ce ni se prezintă sub această titulatură este de valoare. Dar asta e lumea în care trăim și lucrurile astea prind. Probabil, când te duci la o editură și spui că ai deja o pagină de social media cu 100 000 de followeri s-ar putea să fie mai interesați. Eu am publicat prima carte pentru copii la Curtea Veche pentru că deja publicasem Deadline acolo și aveam o ușă deschisă. Poate că, dacă aș fi încercat din senin, nu aș fi reușit. La momentul respectiv, ușile erau cam închise.
În ce lume fantastică sau nu ai fugi pentru vreo două-trei ore împreună cu Domnișoara Poimâine, prietena ta imaginară, dacă s-ar îndura să-și părăsească povestea?
Păi n-aș vrea să-și părăsească lumea ei, aș vrea să mă ia pe mine acolo, în toate locurile pe care le-am inventat. Semăn puțin cu copiii ăia care încep să creadă că prietenii lor imaginari există cu adevărat și nu sunt doar o proiecție a lor. Așadar, nu aș scoate-o pe Domnișoara Poimâine de acolo.
Unde te-ai duce tu în lumea ei?
M-aș duce într-o călătorie în Extremul Viitor, cu o navă a Piraților Timpului, m-aș duce la cofetăria Temps d’Amour, în Piața Prezentului, pentru că și mie îmi lăsa gura apă când scriam despre tot soiul de prăjituri care se găsesc acolo, și aș merge neapărat la un concert al trupei The Leprechauns. În primul rând, aș verifica dacă ei chiar cântă versurile pe care le-am scris eu.
(Interviu înregistrat audio și transcris.)
