Adelina Butnaru ilustrează chiar și când are tălpile reci, deși e bine când ilustrezi să ai tălpile calde. Când strigă după pisoiul ei zice: Jucăușanski, Alintăceanu, Zaharin, Motănașă, Spielzeug. Deși în buletin el are alt nume. Ultima dată când am văzut-o se plimba cu barca într-o carte care conținea și apă dulce, și apă sărată.
Încep abrupt. Ai aflat cumva dacă se gâdilă covorul când îl aspiri?
Papucii papucesc, șosetele șosețesc, pernuțele de pisică pisicesc, tălpile gâdilă covorul și covorul gâdilă tălpile. Pernuțele de pisică mai și plăcințesc, când nu pernuțesc. Din iunie am motănaș și, prin urmare, cel mai plăcințibil covor.
Ești dintre cei care desenau de când se știu sau există un „t0” al pasiunii devenite profesie?
Pentru mine ce e vizual e mai simplu de înțeles. E mai ușor să fac calcule pe degete, mai ales vara, când îmi văd și degetele de la picioare. Eu am fost mereu broască în carapace și cred că pasiunea asta este mai mult un mod de exprimare. Când ai capul plin și nu vrei să vorbești, mai bine faci un desen. Am fost la cursuri de desen în 1–4, am făcut un liceu de artă, facultate de artă/design. Sunt curioasă, așa am ales design. Pare că mereu poți inventa ceva. Când mă duc la magazin zic o brioșă vă rog, poftiți 5 degete, mulțumesc.
Când ai făcut trecerea de la mâzgălit ultimele pagini ale caietelor de școală, cu cerneală și markere neon, la desenat în carnețelul de buzunar? A fost o profesionalizare?
Am un cal în cap care tropăie. Sau un cocoș care cucurigește. Cineva spală rufe la mine în cap. Așa se aude. La mașină. Nu știu cum aud alți oameni, dar eu ca să fac liniște trebuie să notez într-un caiet. Nu vorbesc mult cu voce tare, dar ce vorbești fără sunet nu se pune. Îmi place gălăgia asta, când eram mică am crezut că e superputerea mea, că doar eu pot să vorbesc în gând sau că e cineva pe interior care-mi zice ce să zic. De când am învățat să scriu am avut mereu un pseudojurnal. Îmi notam desene, gânduri, întâmplări cu colegii, citate din cărți și cuvinte explicate. Cât am fost la grădiniță desenam mereu femeile cu antene, nu știu de ce. Aveam un caiet plin cu doamne cu antene îmbrăcate diferit. Coseam chiar haine pentru păpuși. Odată am tăiat din perdeaua din casă, altă dată am ars o bluză cu fierul de călcat. Era o bluză albastră cu un semn mare negru lăsat pe piept. Putea fi un pinguin stilizat, dar adulții nu au înțeles. A existat mereu un caiet de schițe în viața mea. Cred că eram profesionistă și când tăiam din perdea și când desenam personaje cu antene. Nu simt că a fost o trecere de la caietele copilăriei la caietele oficiale de schițe din liceu/facultate. Diferă poate conținutul, tehnicile, calitatea hârtiei, instrumentele.
Când te-ai alăturat echipei de la Faber Studio?
După master. Mi-a plăcut la ei că aveau un câine mereu prezent și proiecte foarte diverse.
Și cum este dinamica de la studio? Poți să îți alegi proiectele care vin către echipă, ți se atribuie direct proiecte sau poți și tu să cooptezi altele și să le aduci sub umbrela studioului?
Când ajungi la birou sare pe tine Câinele 1. Apoi sare pe tine Câinele 2. Câinele 2 e golden retriever și uită că nu mai e mic și vrea să ți se urce în brațe. Câinele 1 e dachshund și doarme colac, dar abia după ce te-a lins pe față. Fiecare își alege proiectele și poate să aducă proiecte. E un fel de bufet suedez. Azi mâncăm logouri, mâine layout, poimâine ilustrație sau caligrafie. Ș.a.m.d.
Ai ilustrat vitralii, căni, coperte și pagini de cărți, uneori și cotoare de cărți, coperte de reviste, tricouri, postere, vederi. Și poate și ceva pereți, dar am zis să nu mă-ntind. Diferă mâna cu care le faci pe toate astea? Diferă plăcerea cu care le faci pe toate astea?
Mi-a zis de curând o prietenă din copilărie că și atunci aveam prieteni imaginari. Există în mine plăcerea de a crea personaje și lumi. Doar din punct de vedere tehnic apar alte cerințe, în rest e vorba tot de o poveste spusă vizual, doar că pe alt suport. Las aici scris că am avut un prieten pe care îl purtam în buzunar și vorbeam cu el, pe nume Gogonica. Era o bucată de plastic, arăta ca un chips și era galben. Așa fac copiii, vorbesc nonsens și umanizează obiecte. Cred că asta face și ilustrația prima dată.
Și cum ai ajuns să le faci pe toate astea? Cum ai ajuns, de pildă, să ilustrezi Sfaturi pentru fetițe de Mark Twain și antologia de fabule de la Arthur?
Editura Trei (Virginia Lupulescu) căuta ilustrator pentru textul lui Mark Twain. Ei știau că fac graphic design, nu știau că ilustrez. Mi-a plăcut mereu umorul lui Twain. Are curaj și forță textul, e diferit. Atât de diferit încât am găsit cartea pe raftul de psihologie… Editura a fost încântată de ilustrații, doar că, până am terminat eu cartea peste un an, se schimbase planul editorial. Nu s-a supărat nimeni, ei atunci construiau colecția PanDa și acest titlu nu mai rima cu restul. Așa că a apărut la Tzim Tzum Books.
Diana Zografi mi-a propus să ilustrez Fabule. Reperul ei a fost tot cartea cu Twain. Am comunicat perfect, chiar mi-a făcut cunoștință cu iepurașa Suzi. Diana Zografi și Adrian Săvoiu au făcut selecția textelor și au fost de gașcă.
Unde se oprește implicarea ta într-o astfel de carte? Când predai ilustrațiile? Am văzut (nu, nu sunt stalker s-o numim documentare) că pentru Fabule ai fost și în tipografie. Există lucruri de modificat și-n etapa aia?
Sunt într-o cameră mică. Deschid ușa și intru în altă cameră mică. Din camera mică ies spre altă ușă. Deschid ușa ca apoi să deschid altă ușă. Mă plimb pe uși și ferestre până găsesc ilustrația. Nu a existat un deadline concret la cărțile ilustrate și asta mi-a permis să mă fâțâi pe uși, să experimentez, să arunc la coș. Nu am avut o perioadă de timp în care să lucrez doar la Fabule. Dar săritul de la un proiect la altul poate fi avantajos. Așa nu ai niciodată blocaje și în timp ce lucrezi la Proiectul A îți vin idei pentru proiectul B. Și mintea ta e chiar invidioasă pe curca vecinului, care e tot curca ta. Când ai deadline la B, zici mamăăă, ce aș lucra acum la A.
Implicarea ta ca ilustrator nu se oprește niciodată. Când cartea a ajuns în librărie o să faci postere de promovare, o să răspunzi la interviuri, o să vorbești la radio, o să faci lansare. O să te bântuie foarte plăcut chiar și peste doi ani. Editura a fost foarte implicată, ne-a oferit tot ce ne doream, chiar și lansare cu Ada Milea la Cărturești Modul.
Când trimiți documentul la tipar înseamnă că atunci s-au terminat munca și intervenția ta pe acel document digital. Apoi mingea e în curtea lor. Ei procesează documentul, fac impoziția, plăcile de tipar, calibrează intensitatea culorilor, fălțuiesc, lipesc, taie, finisează, leagă.
Și la Mark Twain am fost în tipografie. S-a tipărit la Fabrik. Primul meu BT l-am dat pe Jurnal în Zigzag de Geta Brătescu.
În 2017, Sfaturi pentru fetițe a câștigat marele premiu în cadrul „Cele mai frumoase cărți din România”. A avut vreo influență premiul ăsta în cariera ta sau în colaborările tale ulterioare?
Da. Atunci a început să sune telefonul și pentru lucrări cu desene.
Pentru alte cărți, cum sunt cele de psihologie și psihoterapie de la editura Trei, ai făcut și designul copertei, și ilustrațiile. Care-a fost primul? Designul sau ilustrația? Și cum a fost colaborarea cu directorul de producție, cu editura în general?
Întotdeauna layoutul este primul. Cu atât mai mult când este vorba de o colecție de carte. Se stabilesc dimensiunea cărții, oglinda paginii, tipul de literă (dimensiunea, interlinia, greutatea), culorile, câte culori, ierarhizarea textului, alinierile, compoziția, spațiul destinat ilustrației, spațiul destinat textului, poziționarea tuturor elementelor.
La colecția de Psihanaliză contemporană am făcut și partea de graphic design, și micile ilustrații. La colecția de Psihologie-Psihoterapie Faber a gândit tot, iar apoi eu și alți colegi am creat pe rând mandale.
Directorii de producție ne lasă să ne bălăcim în culori speciale. Fiecare carte, când vine vorba de specificațiile tehnice, este o negociere între editor (omul care investește), director de producție și graphic designer. Ei trebuie să țină cont și de mesajul pe care îl transmite textul/imaginea (genul textului, tehnica ilustrației), adică sunt atenți și la scriitor/ilustrator.
Dacă știi ce să ceri, primești ce îți dorești. Și aici nu mă refer doar la a visa lucruri imposibile, că ai văzut undeva un efect și îl vrei și tu. Ci la o cultură vizuală și a înțelege când acel efect se potrivește cu contextul dat. Și redactorii sau traducătorii țin foarte mult la conținut, și atunci pot și ei să propună un anumit tip de aliniere sau o anumită copertă sau direcție care să amplifice conceptul. Ei pun lupa pe text și dețin detalii pe care uneori nu le vede nici cel care a scris.
Care-i diferența dintre culorile obișnuite, alea de le găsești pe toate gardurile, și culorile speciale, Pantone? Cu ce-s astea mai breze?
Culorile obișnuite ar fi CMYK (Cyan, Magenta, Yellow, Black). Cele speciale sunt speciale pentru că au altă intensitate/specificitate. De exemplu, culorile argintii sau neon nu pot fi obținute din CMYK. PANTONE nu este, de fapt, compania care produce aceste culori, ci doar cea care le organizează într-un sistem și apoi le pune în mostrare de culori.
Și tu ce culoare ești?
În lucrările mele folosesc toate culorile. În funcție de subiect aleg paleta cromatică.
Pentru haine îmi plac negrul, albastrul, turcoazul. Depinde și de cantitate. Am haine foarte simple, fără patternuri sau ceva imprimat. Am multe șosete colorate. Toți blugii mei sunt același model, doar că diferă culorile. Toate încălțările mele sunt negru full. Șifonierul meu nu e departe de cel al lui Dexter. De vreme ce mintea mea e un radio mereu aprins, simt nevoia să fiu cât mai basic pe exterior. Dar nu vă speriați, o haină poate să fie spectaculoasă și când e simplă, doar printr-o croială potrivită proporțiilor tale.
Ziceai undeva că cea mai grea parte în meseria ta e statul pe scaun. Și apoi să știi să te oprești. Care e cea mai ușoară?
Cel mai ușor e când găsesc oameni ca mine. De exemplu, eu zic uite îți dau cuvintele astea: poliptoton, poliptota, gutapercă și primesc la schimb heautontimorumenos, maniabil, knickerbockers.
Ai vreun instrument preferat? Penița, tușul, creioanele, tableta grafică, ecranul&mouse-ul sau știu eu ce alte vrăjitorii mai folosesc artiștii ca să-ți ia mintea de la ale tale și să te ducă-n lumea lor?
Sunt îndrăgostită de creioane, penițe, linere, stilouri, parallel pen, pensule, radiere, tuburi de culori. Pot să stau o zi întreagă într-un magazin de papetărie să pipăi instrumente de scris și caiețele. Cel mai des desenez cu un creion mecanic 0.7 LAMY CP 1 Black pe caiete Moleskine. Am și ukulele, muzicuță și solnițe Ikea de inox cu care fac muzică. Adică mă joc. Sfat pentru muzicanți: cel mai bine se cântă pe burta pisicii.
Adevărul e că vrăjitorie ai făcut și-n prefața de la Fabule și vorbe cu tâlc, și-n textele de la cursurile de Creative Writing ale Revistei de Povestiri. Are dreptate comentatorul de la „Stai să dau save”, și eu aș da un like la fiecare rând și frază. M-a lovit un pic în moalele capului și-n capul pieptului. Care-i treaba cu scrisul și cum îl împaci cu desenul?
Într-un fel, e vorba tot de un limbaj, ori cu imagini, ori cu litere. Cred că, de fapt, desenul mă ajută atunci când scriu. Fără să-mi dau seama, aplic regulile din partea vizuală și în partea scrisă. Până acum nu am scris cu un scop. Majoritatea textelor sunt despre nimic. Creez o bază de date cu mici întâmplări. Zilnic arunc măcar o propoziție într-un caiet. Iată două exemple.
17.04.21 Am fost la metrou să cumpăr pâine. Nu aveau. Am zis și la farmacie, dați-mi două pâini, vă rog. Nu avem. Nici măcar nefeliată? Bine, atunci cumpăr doar Nurofen.
07.02.21 Pantofii mei nu au mai ieșit de mult din casă. Azi am mers vreo doi kilometri împreună. Și mi-au făcut bătături. Au zis: „Bă, nu cumva suntem noi-nouți? Ia să-i facem bătături lu’ asta”.
De unde ai învățat să scrii și să spui povești din astea de nu se mai dezlipesc de om după ce le citește?
Mi se pare că și când scriu tot desenez. Am o imagine în cap și o scot pe hârtie, fie în desen, fie în cuvinte. E ca un joc. Sau un fel de a face curat în creier.
Nu sunt scriitor. Eu pierd virgula uneori, alteori inversez ordinea cuvintelor în propoziție, că așa îmi vine.
Cred că desenul te împinge să vezi din alte unghiuri. Și asta fac și cu poveștile. Iau un personaj și mă învârt în jurul lui până văd cum arată de la spate, cum arată dacă îl privesc de pe bloc, dacă îi pun mâinile în locul picioarelor și invers, dacă îl iau din fotoliu și îl urc pe bicicletă sau dacă în loc de coaste îi pun un țambal.
La 10 ani am scris prima poezie, despre o vrăbiuță. În clasa a 12-a am avut o profă foarte bună de limba română, Laura Stănică. I-am arătat ce scriam. Mi-a arătat ce scria. Avea o poezie despre un coș pe o bucă și mi s-a părut incredibil că poți scrie despre un coș pe o bucă și să sune atât de viu, amuzant, atrăgător. Când mă gândesc la un profesor care m-a marcat ea îmi vine în minte. Era foarte om, pe lângă profesor.
Participam la diverse concursuri de scriere de prin țară, am câștigat câteva. Veneam, cu câțiva colegi din cenaclul județean din Tulcea și proful Gheorghe Bucur, la Biblioteca Metropolitană din București. Îmi plăcea pentru că mergeam și la McDonald’s, la Tulcea nu aveam McToast și McFlurry. Pe atunci scriam poezii cu multe neologisme. Chiar mă întrebam de ce continui să scriu și unde o să mă ducă, pentru că nu vedeam neapărat sensul. Dar îmi plăcea chiulul de la orele normale și asta era deja ceva concret. Aveam liber de la școală când mergeam la evenimente care implicau texte. Neologismele erau un mecanism de apărare, nu voiam să înțeleagă toți ce gândeam, sau ce îmi lipsea, sau ce aveam prea mult. Și acum mi se pare că atunci când scrii e ca și cum ieși în chiloți pe stradă. Chiar și când scrii despre altcineva. Între timp, mă interesează mai mult proza scurtă cu cele mai simple cuvinte. Ceva de genul: Dumnezeu ne dă voie să tăiem gâturile găinilor.
Ce personaje ai mai inventat în ultimul timp? Și ce cărți?
O carte din care ies pisici.
Ceva de final de interviu.
Dacă nu aveți ce face azi, gândiți-vă la cum ar fi viața fără papuci, luați o gură de aer, apreciați ușile care nu scârțâie. Și, în încheiere, vreau să-mi apăr personajele cu nasurile mari, să știți că nasurile mari se înfiletează mai ușor.
Titlul, descrierea și fotografiile îi aparțin Adelinei.
