Andreea Răsuceanu este prozatoare și critic literar. A debutat în 2009 cu Cele două Mântulese (editura Vremea), volum urmat de alte studii precum Bucureştiul lui Mircea Eliade: Elemente de geografie literară (Humanitas, 2013) și Dicţionar de locuri literare bucureştene (Humanitas, 2019, în colaborare cu Corina Ciocârlie). Primul roman, O formă de viaţă necunoscută, a apărut în 2018 la editura Humanitas, fiind apoi reeditat la Polirom și tradus în franceză, spaniolă și bulgară. Tot la editura Polirom au fost publicate Vântul, duhul, suflarea (2020, tradus în spaniolă și bulgară) și Linia Kármán (2023). Cel mai recent volum este Uimitoarea călătorie a spiriduşului Scorţişoară, prima sa carte pentru copii, publicată de Humanitas Junior și ilustrată de Anca Smărăndache. Andreea Răsuceanu este doctor în filologie, titlu obținut în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii, predă la Facultatea de Litere a Universității din București, iar între 2017 și 2023 a coordonat colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani” de la editura Humanitas.
Care sunt cărțile și oamenii care te-au format mai întâi ca cititoare și apoi ca scriitoare?
Eu am devenit cititoare acasă, în familie, ai mei citeau și eu voiam să fiu ca ei, să am cărțile mele, apoi biblioteca mea. Cred că tot atunci am început să visez că voi fi scriitoare. Cărțile au avut mereu ceva misterios și foarte atrăgător pentru mine, erau un fel de obiecte al căror mister nu-l puteam pătrunde în întregime, deși intuiam potențialul lor extraordinar. Unele erau împrumutate, și ele mă fascinau cel mai tare, pentru că reprezentau un fel de fruct interzis, veneau și plecau, nu deveneau niciodată ale mele. Printre primele cărți pe care le-am devorat, în primii mei ani de cititor, s-au aflat Morcoveață, al lui Jules Renard, un autor nu doar pentru copii, și multe basme – m-am luptat cu O mie și una de nopți, pierzând șirul poveștilor care curgeau una dintr-alta, fără să abandonez însă. Îmi plăcea mai ales când cărțile aveau un fel de realism, în care lumea din jur era recognoscibilă și reprezentată în detalii sugestive, cu o anumită senzorialitate, chiar dacă existau unele alunecări în fantastic. Am trecut repede la cărți pentru „oameni mari”, pe care le-am citit poate fără să le înțeleg în totalitate, dar a fost un exercițiu util. Am citit, amestecat, Balzac, Eugène Sue, Daphne de Maurier, Dickens. Cărțile fundamentale, la care am ajuns mai târziu și care m-au făcut să-mi doresc să devin scriitor, au fost însă romanele lui Dostoievski, proza lui Gogol și a lui Cehov, romanele lui Flaubert, o parte din literatura sud-americană, în special romanele lui Marquez, nuvelele lui Cortázar sau Bioy Casares, pe urmă Muntele vrăjit și povestirile lui Thomas Mann.
Uimitoarea călătorie a spiridușului Scorțișoară este primul tău volum dedicat copiilor, publicat recent la Humanitas Junior. Spuneai la un moment dat că originile poveștii sunt mai vechi. Cum ai revenit la ea și cum ajunge o trăistuță fermecată (care mi-a amintit de Veronica din filmul omonim) la copiii de azi?
La lansarea de la târgul Gaudeamus, Florin Bican a spus că a regăsit în Uimitoarea călătorie a spiridușului Scorțișoară cele cinci criterii care trebuie îndeplinite pentru ca o carte de copii să fie una de succes (pe urmele lui Jerry Griswold, care a scris o carte pe această temă, Feeling Like a Kid: Childhood and Children’s Literature). Primul dintre ele este ceea ce Griswold a numit snugness, acel sentiment de confort pe care îl ai în spații mici, izolate ‒ și în povestea spiridușului sunt mai multe: trăistuța, principalul mijloc de locomoție, și pe care l-am gândit, într-adevăr, ca pe un spațiu apărat, închis, confortabil pentru lectură și călătorit, dar și buzunarul, igluul etc. Acum, după ce au avut loc deja câteva ateliere pe marginea cărții, mi-am dat seama ce potențial extraordinar are trăistuța, copiii au desenat-o în fel și chip, a fost chiar tema uneia dintre întâlniri: Anca Smărăndache le-a cerut copiilor să-și imagineze fiecare trăistuța cu care ar călători, și a fost foarte interesant, provocator pentru imaginația lor (în viziunea Ancăi, trăistuța are brațe, care-l cuprind liniștitor pe spiriduș, semn că Anca a înțeles perfect intenția mea, de fapt cam asta s-a întâmplat în toată cartea).
Literatura pentru copii, și acum îl citez iar pe Florin Bican, ar trebui să pună copilul în centru, nevoile pe care acesta le are, aș adăuga, inclusiv cele care țin de provocările imaginației. Eu cred că literatura pentru copii lucrează cu emoții, cu material senzorial, mizează pe trezirea unor sentimente care se află încă în stare latentă și pe care copilul nu știe să le exteriorizeze, să le exprime, să le interpreteze. Faptul că el are nevoie de spații mici, în care să se simtă apărat, dar și că are nevoie să trăiască emoții puternice, să fie speriat, că una din senzațiile preferate, pe care și-ar dori să le întâlnească într-o carte, este imponderabilitatea, că zborul e un element important al imaginarului său și așa mai departe ‒ toate acestea sunt lucruri de luat în seamă când scrii pentru copii. Recunosc că eu nu le știam dinainte, le-am nimerit instinctiv, întorcându-mă, cum am mai zis, la momentul copilăriei mele și încercând să scriu o poveste așa cum mi-ar fi plăcut mie să citesc.
Spiridușul nu-și găsește locul nici în coliba africană, nici în igluul de la „albul Pol”, nici pe corabia piraților și nici în țara pagodelor și a mandarinelor. Abia când o descoperă pe fetița în rochie roșie e cu adevărat fericit. Să fie ceaiul de scorțișoară? Sau poate misterioasa fetiță blondă, „de mărimea unui deget”?
Și una, și alta. Dar mai cu seamă sentimentul liniștitor de apartenență, pentru că ceea ce caută el de fapt este nu doar un spațiu în care să se potrivească, să se simtă acasă, ci și o prietenie autentică, cu o ființă care să nu mai uite de el, cu care să-și împărtășească lecturile și călătoriile.
Ai vorbit în interviuri anterioare despre faptul că fiecare carte a ta este precedată de un plan bine stabilit, de o structură pe care o îmbraci în poveste. Cum a fost aici procesul scrierii, care au fost punctele-cheie pe care le-ai urmărit la nivel de conținut și formă?
Am scris povestea, în ambele ei variante, fără să mă gândesc dinainte care vor fi pașii pe care am să-i urmez. Am scris-o dintr-o suflare, totul a curs cumva de la sine după ce a apărut portretul spiridușului, a decurs cumva din el.
Volumul este ilustrat de Anca Smărăndache, ilustrațiile sale adâncind parcă textul și semnificațiile poveștii. Cum a fost colaborarea în acest sens? Ai venit cu sugestii, ați lucrat împreună?
I-am lăsat Ancăi libertate totală, îi știam lucrările și am avut deplină încredere în ea. De altfel, nu cred că e bine ca viziunea autorului să treacă dincolo de text, să se impună sau să interfereze cu ceea ce „vede” ilustratorul, care este el însuși un artist, cu propria amprentă, cu o anumită cultură vizuală etc. E și acesta un tip de comunicare, generat de felul în care textul se prelungește în ilustrație și de cum interpretează aceasta conținutul poveștii. Anca a creat personaje care nu există în carte, sau sunt doar sugerate, a construit o suprapoveste, vizuală, care intră, așa cum s-a observat deja, într-o perfectă comunicare cu textul inițial.
Propun să ne îndreptăm și către cărțile tale de „oameni mari”. Dacă prima ediție a romanului de debut, O formă de viață necunoscută, a fost publicată la Humanitas, începând cu cel de-al doilea volum colaborezi cu editura Polirom. Cum ați inițiat această colaborare, cum a decurs ea în ceea ce privește relația cu redactorii? Ați avut discuții, negocieri pe text, pe copertă sau pe alte detalii, ținând cont că ai fost tu însăți editoare?
Decizia de a-mi publica proza la Polirom a venit pentru că eu însămi coordonam colecția de literatură română contemporană de la Humanitas, am vrut să trag o linie care să despartă cele două activități ale mele. Am avut parte mereu de redactori buni, la Humanitas am lucrat cu Iuliana Glăvan, la Polirom, cu Ioana Aneci și apoi cu Adrian Botez, care este și redactorul-șef al editurii. Eu prețuiesc mult munca redactorului, știu cât de important e să „mai fie un ochi pe carte”, cum se spune în jargonul editorial, întotdeauna mai e ceva de îndreptat, mai vine o sugestie care îmbunătățește textul, sunt deschisă la orice fel de discuție sau negociere în sensul ăsta. Există autori foarte orgolioși, care nu acceptă nici un fel de sugestii, nici măcar din cele necesare, eu nu fac parte dintre ei. Și în cazul copertelor am avut noroc, da, am avut sugestii, de altfel orice grafician lucrează împreună cu autorul, îi cere părerea, îi trimite diferite variante etc. Mi-a plăcut că acest lucru s-a întâmplat și în cazul edițiilor străine ale cărților mele: Nouvel Attila (care este un imprint al editurii Seuil) mi-a propus o copertă splendidă, în trei variante, realizată special pentru O formă de viață necunoscută de o artistă germană, Tina Berning, ICU Publishing, din Bulgaria, a ales-o pe Sofia Popiordanova pentru a crea copertele la O formă de viață… și la Vântul, duhul, suflarea. Și în Spania am avut un cuvânt de spus în alegerea imaginilor de pe copertă.
Cât de mult te implici în procesul de promovare a cărților tale, cum au fost până acum relațiile cu echipele de comunicare și marketing de la Polirom și Humanitas Junior?
Mă implic atât cât este nevoie, în funcție de cât mă solicită PR-ii și echipele de marketing ale editurilor. Uneori, vine și dinspre mine câte o propunere, pentru că, lucrând la rândul meu 16 ani într-o editură, și după ce am inițiat și coordonat o colecție de literatură, am învățat ce importantă este promovarea, mai ales în lumea în care trăim, în care imaginea contează atât de mult. Piața de carte e oricum suprasaturată, și fără marketing cărțile riscă să nu ajungă la cititori, sau, mai bine zis, în general ajung cele mai intens promovate. Echipele de PR de la Polirom și Humanitas sunt excelente, profesioniste, am lucrat foarte bine cu toți cei care s-au implicat în procesul de promovare a cărților mele: la Polirom, cu Claudia Fitcoschi și Ionela Lucescu, iar la Humanitas cu Gabriela Maaz și, mai nou, cu o tânără și foarte talentată PR-iță, Otilia Solomon, care se ocupă de cărțile de la Humanitas Junior.
Romanele au primit premii sau nominalizări prestigioase, Vântul, duhul, suflarea ajungând pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură. Care este impactul acestor distincții în parcursul unei cărți (în termeni de vânzări, vizibilitate, așezare în piața editorială românească și internațională)?
Într-adevăr, Vântul, duhul, suflarea a obținut patru premii, printre care Premiul Academiei Române pentru proză și Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză. Cred că premiile și nominalizările ajută o carte, dar mai degrabă pe termen scurt, cărțile devin mai vizibile, se vând mai bine o perioadă. Ceea ce fixează însă un autor sunt cronicile, și aici e important ca ele să vină constant și din zone cât mai diferite, culturale, geografice. Premiile contează și când e vorba de piața editorială internațională, dar nu într-o măsură decisivă. Am cunoscut editori străini care au vrut să citească un fragment tradus, sau au cerut un dosar de presă, pentru care premiile nu au reprezentat primul avantaj.
O formă de viață necunoscută a fost tradus în franceză, spaniolă și bulgară, Vântul, duhul, suflarea în spaniolă și bulgară, tot în spaniolă apărând și Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară. Cum ai intrat în legătură cu editorii și cum a fost colaborarea cu ei și cu traducătorii?
Un rol foarte important l-au jucat traducătorii. De la ei a pornit totul, în majoritatea cazurilor. Traducătorii au propus cărțile, ei lucrau deja cu anumite edituri, cu editori care aveau încredere în alegerile lor. Editorul spaniol a venit el spre mine, este o excepție. Am colaborat minunat și cu el, și cu editoarea din Bulgaria, Nevena Krysteva, care a promovat Vântul, duhul, suflarea în așa fel încât a fost a doua carte de pe lista de bestsellere a editurii la târgul de iarnă, între o traducere nouă a Muntelui vrăjit și un volum al Olgăi Tokarczuk. Anul trecut, în primăvară, am fost de altfel într-un turneu în Bulgaria, am avut lansări la Sofia, Ruse și Veliko Târnovo. La Sofia am participat și la festivalul internațional Literary Talks. Totul a fost extrem de bine pus la punct, am dat interviuri la televiziunea națională și la diferite posturi de radio, dar și pentru cele mai importante reviste și platforme culturale, cartea a fost în centrul atenției pe toată perioada festivalului. După toate evenimentele de anul trecut, de la Berlin, Paris, Madrid, Sofia, Bruxelles, fie ele prilejuite de festivaluri sau de lansări în cadrul unor târguri de carte, am înțeles și că rolul editorului e vital, fără sprijinul lui o carte, oricât de bună, poate trece pur și simplu neobservată.
Volumele de mai sus sunt puternic legate de un biotop românesc, dacă poate fi numit așa, chiar dacă dezvăluie, atât cele de ficțiune, cât și studiul critic, experiențe general umane. În acest sens, care este feedbackul pe care cititorii străini l-au avut? Cât de mult contează (sau încurcă?) „exotismul” realităților românești?
Înclin să cred că mai degrabă ajută decât să încurce. Cred că același lucru a putut fi observat și în cazul filmelor românești. În plus, cum ai observat chiar tu, cărțile vorbesc despre experiențe general umane, și așa au și fost citite. Despre O formă de viață necunoscută s-a spus, în Franța, că e o carte feministă, că este un roman singular, că e o meditație asupra timpului. Partea care se petrece la începutul secolului al XVIII-lea a interesat la fel de mult ca restul, cu influența turcească și povestea negustorului itinerant. Ce m-a bucurat cel mai mult este că romanul e folosit de studenții francezi care învață limba română, pentru vocabular, cum chiar ei mi-au mărturisit, la lansarea de la librăria L’Écume des Pages. Când am discutat, la Madrid, în cadrul unui club de carte, despre Vântul, duhul, suflarea, participanții (care citiseră cu toții cartea, era regula clubului) au fost extrem de interesați de primele două părți, care au drept cadru ultimul deceniu de comunism românesc, cum era și firesc.
Predai la Facultatea de Litere a Universității din București și ai vorbit într-un interviu despre cum una dintre studente te-a inspirat, prin întrebările și tema sa de cercetare, în conturarea unui personaj. Cât de receptivi sunt tinerii cu care lucrezi la temele canonice ale literaturii și cât de interesați sunt de literatura contemporană, mai ales cea românească?
Deși circulă atâtea prejudecăți despre tinerii care nu citesc, cărora trebuie să le livrezi doar un anumit tip de literatură, cât mai ușor de citit etc, eu observ că există o mare deschidere din partea lor. Discut cu studenții mei în fiecare an despre Doamna Bovary, de pildă, și am observat un interes mai mare pentru acest roman vechi de aproape două secole decât pentru proza lui Cheever sau a lui Salinger, deși m-aș fi așteptat ca lucrurile să stea exact invers. În același timp, la cursul de geografie literară pe care-l țin, una dintre teme se leagă de Bucureștiul lui Mircea Cărtărescu, și descopăr deseori că au citit deja cele mai grele romane ale acestuia (din păcate, de multe ori aici se opresc referințele lor legate de literatura contemporană, dar eu le recomand și prozatori tineri, iar ei sunt foarte receptivi). Îmi mențin părerea că totul depinde de profesor, de măsura în care acesta reușește să trezească interesul studenților pentru un autor sau altul. Din păcate ei vin de multe ori cu mari lacune din perioada de liceu, unde totul a început să se rezume la învățarea mecanică a unor noțiuni, și de unde lipsește analiza pe text, exercițiul esențial al interpretării textului literar. Tot din cauza acestui sistem devin și foarte pragmatici, sunt atenți mai ales la metoda de evaluare, la puncte și note, pierzând din vedere ceea ce e cu adevărat important, lucrul pe text, interpretarea, dialogul și schimbul cultural, descoperirea literaturii vii, inepuizabile, care oferă atâta libertate, în toate sensurile cuvântului.
Aventura spiridușului Scorțișoară este atât una prin lume, cât și prin simțuri, de la mirosul de frunze de mentă, la frigul din iglu, gustul mandarinelor și tot așa. Care este pentru tine experiența sinestezică perfectă?
Să miroasă a toamnă și a carte nouă, să văd marea și să simt gustul ceaiului negru cu bergamotă.
[Fotografie principală: © Nicoleta Lupu Agency.]
