Dulce María Zúñiga este directoarea Premiului FIL pentru Literatură în Limbi Romanice, acordat anual în cadrul Târgului Internațional de Carte de la Guadalajara, Mexic. De asemenea, este coordonatoarea Departamentului de Studii Culturale de la Universitatea din Guadalajara și a Catedrei Latinoamericane „Julio Cortázar” și a Catedrei de Științe Umaniste „Primo Levi”. Este traducătoare din franceză, italiană și portugheză. Are un doctorat în literatură italiană obținut la Universitatea Paul Valéry din Montpellier (Franța) și a publicat șase studii de literatură comparată, printre care El tedio, el suicidio y la luna (Instituto de Cultura Culiacán) și La novela infinita de Italo Calvino, (FONCA-Tierra Adentro). În mai 2023 a fost în România, pentru a participa la ceremonia de omagiere a lui Mircea Cărtărescu, câștigător al Premiului FIL în 2022, eveniment găzduit de Institutul Cervantes din București.
Cum s-a născut premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice? Știu că la început purta numele lui Juan Rulfo și se limita numai literatura din America Latină și Caraibe. Cum a ajuns la forma actuală, acoperind toate limbile romanice?
Premiul s-a născut în 1991 datorită unei organizații alcătuite din entități publice și private: bănci (cum ar fi Banca Națională a Mexicului, Banca Promex – care nu mai există), Universitatea din Guadalajara, Consiliul Național pentru Cultură și Arte și altele. Au fost 40 de instituții publice și private, care s-au reunit într-o asociație ca să dea un premiu literar unui scriitor din regiune, ibero-american; adică din Spania, Portugalia, toată America Latină și Caraibe. De aceea, la început s-a numit Premiul de Literatură Latino-Americană și din Caraibe Juan Rulfo și consta în 100.000 de dolari. În fiecare an, la Guadalajara se întâlnesc o serie de critici literari (la început erau nouă) și discută despre candidați, despre scriitorii apți să primească premiul. E un premiu care urmărește o traiectorie literară. Nu vizează o singură carte, ci o întreagă viață dedicată literaturii. Primul care l-a câștigat a fost Nicanor Parra, marele poet care a trăit mai mult de o sută de ani.
A funcționat așa până în 2015, când a avut loc o neînțelegere cu familia lui Juan Rulfo. De fapt, cu Fundația Juan Rulfo, cu moștenitorii marelui scriitor născut în statul Jalisco din Mexic. Această neînțelegere a pornit de la un scriitor care a primit Premiul, Tomás Segovia, un poet spaniol care a trăit mulți ani în Mexic și a colaborat la revista Vuelta, care era condusă de Octavio Paz, marele autor, poet mexican, care la un moment dat s-a îndepărtat de Juan Rulfo. Astea sunt detalii. Dar Tomás Segovia a spus că Juan Rulfo era „un miracol”. Iar familia a interpretat asta ca și cum ar fi spus că era o persoană incultă. Nimeni nu a înțeles cum s-a ajuns aici, dar s-a depus o plângere. Familia ne-a obligat să retragem numele, noi a trebuit să mergem la tribunal, pentru că aveam dreptul de folosire a numelui, pe care văduva lui Rulfo ni-l semnase pentru o sută de ani. Asociația a câștigat procesul în 2017, dar s-a decis ca până la urmă să nu mai folosim numele, ca să nu mai avem această discuție în fiecare an. Pentru că se vorbea mai mult de conflictul acesta cu familia, decât de scriitorul laureat.
Atunci s-a hotărât să se numească Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice. S-a lărgit aria lingvistică și geografică, s-a mărit valoarea premiului de la 100.000 la 150.000 de dolari și astfel putea fi accesibil și scriitorilor italieni, francezi, români (sunt doi români care l-au câștigat). Aceasta este istoria premiului. Dar mai importante sunt numele celor treizeci și doi de scriitori laureați, de o calitate excepțională.
Există un juriu permanent sau anual? Liste lungi, liste scurte? Cum se aleg câștigătorii?
Există un juriu format din șapte persoane, care se schimbă anual. Nu pot rămâne mai mult de 30% din membri și anul următor. Și nu pot participa mai mult de doi ani. De exemplu: anul trecut din juriu a făcut parte și profesoara Oana Sabo, care fusese și cu un an în urmă. Așa că anul acesta nu mai poate. Și profesoara Carmen Mușat a participat de două ori, așa că nu mai are cum. În felul acesta, juriul se înnoiește în fiecare an, dar există și o continuitate, cu 2-3 membri care se pot repeta în doi ani. Aceștia șapte decid câștigătorul.
Candidaturile se primesc pe pagina web a Târgului Internațional de Carte de la Guadalajara. E un formular care trebuie completat cu date despre bibliografia scriitorului propus, despre traducerile din opera sa, astfel încât să rezulte un profil cât mai complet al acestuia. Propunerile pot fi făcute de edituri, profesori, cluburi de lectură, asociații de scriitori etc. Anual primim cam o sută douăzeci de aplicații. Dintre acestea, membrii juriului aleg câte trei finaliști, bazându-se doar pe nume și pe CV. Nu citesc textele candidaților. Apoi, discută despre cei douăzeci și unu de finaliști (cel mult douăzeci și unu, pentru că mereu sunt suprapuneri) în Guadalajara. Și dintre aceștia anunță un câștigător. Nu sunt premii speciale, doar un singur câștigător. Iar numele celorlalți candidați rămâne secrete.
Este necesar ca acești scriitori propuși pentru premiu să fie deja traduși în spaniolă?
În spaniolă sau în alte limbi romanice. Cel mai important este să fie scriitori care-și depășesc limba, țara de origine, mediul. Să fie scriitori cunoscuți la nivel internațional. E cazul tuturor celor care au câștigat acest premiu: au fost traduși, sunt studiați. E un premiu internațional, astfel că trebuie să aibă o deschidere foarte mare. Deci sunt premiați scriitori precum Mircea Cărtărescu.
Dincolo de prestigiul pe care premiul îl aduce laureaților, are și o importantă valoare financiară, așa cum ați pomenit deja. Cum reușiți să obțineți acești bani?
Asociația este susținută de instituții care donează în fiecare an pentru a asigura banii pentru premiul propriu-zis, dar și pentru infrastructura organizatorică din spate: pentru ca laureatul să poată ajunge la Guadalajara, de exemplu, sau pentru ca eu să pot fi aici, la București, unde va fi prezentat premiul oferit lui Cărtărescu. Se acoperă toate aceste cheltuieli. Anual, noi, organizatorii, ne întâlnim și discutăm ce s-a cheltuit, iar finanțatorii continuă să contribuie. Și contribuie cu sume uriașe. În felul acesta premiul are continuitate. Altfel, e foarte greu.
Care sunt efectele pe care premiul le are asupra operei și carierei câștigătorilor?
Cred că acordarea premiului în cadrul Târgului Internațional de Carte este o platformă mediatică enormă. La târg participă sute de jurnaliști din întreaga lume și mii de cititori, nu doar din Mexic, ci și din Statele Unite, de exemplu – bibliotecari, profesori, oameni din lumea editorială. Și știm că după anunțarea premiului, cărțile sunt retipărite și se vând foarte bine sau se vând drepturi de traducere în alte limbi. De exemplu, știm sigur că volumele Diamelei Eltit s-au vândut mult mai bine ca înainte de premiu. Alții, de exemplu, după ce au primit Premiul FIL au obținut și Premiul Cervantes, cum e cazul lui Juan Gelman sau al scriitorului venezuelean Rafael Cadenas. La fel și pentru Fernando del Paso. Nu știu dacă sunt coincidențe, dar sunt sigură că Premiul FIL îi catapultează în atenția forurilor internaționale. Se vorbește mult despre câștigători, li se iau interviuri și devin tot mai cunoscuți. Asta s-a întâmplat, de pildă, cu Ida Vitale, a fost ca o trambulină.
Norman Manea este celălalt laureat român al premiului. Și textele lui, ca și cele ale lui Mircea Cărtărescu sunt impregnate cu referințe istorice, culturale, geografice locale. Cum reușesc cititorii mexicani, de exemplu, să înțeleagă sau să descifreze aceste trimiteri? Le pot deveni familiare?
Cred că da. Sunt numeroase contacte comune. Cartea lui Norman Manea, de pildă, Întoarcerea huliganului, poate fi perfect citită de un mexican. Atmosfera de pericol, de opresiune este prezentă și în Mexic.
Acum?
Da, tensiunea aceasta, nu neapărat politică, ce s-a instalat din cauza forței afacerilor cu droguri este foarte puternică. O simțim încontinuu în jurul nostru. Aceeași atmosferă de opresiune, de durere, de frică, pe care o întâlnim și în literatura lui Norman Manea. La fel și cu referințele lui Cărtărescu – e un realism magic, nu? E o literatură care poate vorbi pe limba noastră. La fel cum în România se poate citi opera lui Juan Rulfo. Poate că numele persoanelor sau ale satelor nu le sunt familiare cititorilor, dar sentimentul morții, al lipsei de sens al vieții, de hălăduire prin tărâmuri pustii este universal. Când e bună, literatura are ecouri în mulți cititori.
Cum arată acum piața de carte mexicană, cu toată inflația și provocările financiare, cu toată teroarea „narco” de care vorbeați?
A supraviețuit anilor de pandemie, care au fost foarte grei, când competiția digitală a câștigat meciul, cu toții ne-am îndreptat către dispozitive electronice. În 2020 târgul nu s-a ținut, dar industria a rezistat. Mi se pare o industrie vie, pentru că anul trecut, în 2022, mulți editori mexicani au participat la FIL, au vândut, au făcut afaceri. Sunt, desigur, grupurile editoriale spaniole mari, care au înghițit multe dintre editurile mexicane în proces de dezvoltare; când au un catalog bun și par să se descurce, sunt cumpărate. Așa s-a întâmplat cu Sexto Piso, cu Almadía, care au fost fondate de tineri foarte inteligenți și întreprinzători și care acum au fost achiziționate. Există o activitate literară constantă și foarte puternică. Pe de altă parte, sunt editurile deținute de guvern, ca Fondo de Cultura Economica, care au o politică „proprie”. Dar sunt multe altele. Grupul Planeta e foarte puternic în Mexic, Anagrama la fel. Vinde mult. La fel Siruela. Editurile spaniole sunt foarte prezente. Și aduc opere ale literaturii mondiale.
Ca în multe alte teritorii, presupun că existe diferențe mari între grupurile editoriale mari pe care le-ați amintit și editurile independente. Mai există edituri independente mexicane? Și cum reușesc să supraviețuiască?
Da, mai sunt, dar le este foarte greu. Și pot face față având cataloage bune, publicând scriitori de bună calitate. Și sunt mulți scriitori care aleg să publice la aceste edituri mai mici. De exemplu, așa a apărut Sexto Piso. Am fost martoră la episodul în care au reușit să obțină drepturile pentru Claudio Magris, scriitorul italian care câștigase în acel an Premiul FIL. I-au propus să-l publice, dar i-au spus că nu au bani. Iar Magris a zis „nu contează”. Și le-a dat o carte de povestiri și au publicat-o. A fost un caz excepțional. Dar există edituri independente, efervescente, care publică multe texte scurte, poezie, proză scurtă, rareori publică romane. Sunt multe astfel de inițiative. Din nefericire, multe dintre ele cresc cât cresc, iar apoi dispar. Sau cresc, au succes și sunt cumpărate.
Trebuie să spun că, în timpul Târgului Internațional FIL, în altă parte a Guadalajarei are loc „La Otra FIL” / Celălalt FIL. E un târg făcut de editorii independenți. Căci spun „noi nu putem plăti participarea la FIL”, dar suntem aici. Se întâlnesc, își prezintă cărțile, își invită autorii, e ca o oglindă a târgului internațional, care este mult mai puternic, din multe puncte de vedere. Celălalt Târg e ca o asociație a editorilor independenți care nu-și permit târgul mare, dar vor să promoveze literatura într-un fel sau altul.
Așadar, industria mexicană de carte este vie, produce, este într-o formă foarte bună.
Care este raportul între traduceri și literatură locală/națională?
Sunt puține traduceri făcute în Mexic. Aproape toate traducerile pe care le citim în Mexic sunt făcute în Spania. Sau unele în Argentina. Dar, încetul cu încetul, traducătorii mexicani câștigă teren. Pentru că e păcat. Suntem peste o sută de milioane de mexicani și suntem nevoiți să citim într-o limbă care seamănă cu a noastră, dar nu este a noastră. De exemplu, eu traduc din italiană în spaniolă. Printr-o minune pentru care mereu voi fi mereu recunoscătoare, mi-au cerut să-l traduc pe Italo Calvino în spaniolă pentru Siruela [editură din Spania, n. ed.]. Și așa au apărut trei cărți de Calvino traduse în spaniolă de o traducătoare mexicană. Pentru mine e un succes personal, dar e și un succes al traducătorilor mexicani în general. Trebuie să ieșim din cercul mediului universitar în care ne învârtim sau al editurilor independente și să ajungem acolo [în Spania, la grupurile editoriale mari, care au distribuție în toate teritoriile vorbitoare de spaniolă, n. ed.].
Cum diferă o traducere făcută de un traducător spaniol față de una realizată de un traducător mexican?
De exemplu, când am tradus Italo Calvino, nu am folosit „vosotros” pentru adresările la persoana a doua plural. Pentru că în America Latină nu se folosește. Noi spunem „ustedes”. Dar nu am folosit nici „ustedes”. Am încercat să evit cât am putut utilizarea acestor pronume. Așadar, un spaniol nu va întâlni nici „vosotros”, nici „ustedes”. Am găsit o modalitate de a construi frazele astfel încât să nu le folosesc. A fost greu, dar am reușit, și Siruela a acceptat traducerea.
Cum sunteți și coordonatoarea departamentului de Studii Culturale în cadrul Universității din Guadalajara, cât de interesați vi se par studenții pe de o parte de literatura în limbile romanice și, pe de alta, de industria de carte din Mexic.
E mult interes pentru literatura scrisă în alte limbi. Din nefericire, deocamdată nu există studii de literatură modernă în universitatea noastră. Doar de literatură mexicană. Există un masterat de literatură mexicană, un program de licență de Litere, deci nu există literatură franceză, italiană, română. Nici măcar studii de literatură comparată nu sunt. Și e păcat, pentru că studenții sunt foarte interesați. La un moment dat, am ținut niște cursuri de literatură franceză și italiană și au fost interesați. Cred că următoarea generația de universitari va trebui să fondeze programe de studii europene sau de literatură comparată. Ca să creeze această deschidere spre alte spații culturale.
A doua cea mai vorbită limbă în Mexic este engleza. Dar asta ne limitează. Ar trebui să începem să studiem, ca voi, și alte limbi. Ca să avem acces și la alte literaturi.
Există programe de studii dedicate industriei de carte?
Nu, în universitatea noastră, care e foarte mare, sunt patru sute de mii de studenți, nu sunt astfel de studii. Doar în biblioteconomie, în litere, în comunicare, dar nu ceva special pentru zona editorială. Dar există la universitățile din Ciudad de México.
[Foto Dulce María Zúñiga: FIL/BERNARDO DE NIZ]
[Interviu înregistrat audio în limba spaniolă și transcris și tradus în română.]
