Ruxandra Câmpeanu este redactor de carte străină la editura Booklet și redactor la revista Euresis. Cahiers roumains d’études littéraires. A obținut un doctorat în filologie la Universitatea din București, iar teza ei (Trepte și limite ale compromisului în perioada 1948-1964. „Trădarea intelectualilor”? Trei cazuri: Mihai Ralea, G. Călinescu și Tudor Vianu) urmează să fie publicată. Traduce cărți din engleză, participă la cluburi selecte de carte și este o protectoare de nădejde a limbii române.
De ceva timp, lectura îți este profesie. Mai ai timp și de lectură de plăcere? Ce carte ți-a plăcut în ultimul timp?
În ultimii ani, am avut mai mult timp decât de obicei pentru lecturi de plăcere, e unul dintre marile avantaje ale part-time-ului în care mă găsesc, cu intermitențe, din 2016. De când a început pandemia, am reușit chiar să fac o obligație din lectura de plăcere (altfel am tendințe de workaholic și numai așa mai reușesc să le strunesc): duminică de duminică, ne întâlnim câțiva prieteni și comentăm împreună câte o carte. Așa am citit Războiul peloponesiac al lui Tucidide și am (re)citit Analele lui Tacit, care sunt extraordinare. Sunt moartă după Tacit, he’s my all-time hero, are niște intuiții psihologice extraordinar de profunde. Dar literatura-literatură, în sensul de ficțiune asumată ca atare, mă atrage tot mai puțin.
Cum arată ziua de lucru a unui redactor?
Redactorii au mereu câteva cărți în lucru în același timp – de obicei două: una la redactare și una paginată, care are nevoie de corectură sau care a fost deja corectată de altcineva și care se întoarce la redactor pentru verificarea și aprobarea corecturilor. Iar în zilele cu adevărat speciale, redactorul are de dat un BT, moment în care constată de obicei că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și că tipografia la care trimite cartea are și ea doleanțele ei. Dar totul se termină cu bine. Și mai sunt, desigur, zilele cu ședințe, preferatele tuturor.
Într-un interviu recent, Iulia Gorzo spunea că „redactorul este un element-cheie în producția de carte”. Venită din partea unui traducător, afirmația mi se pare cu atât mai puternică. În ce constă această importanță a redactorului?
Iulia Gorzo este o traducătoare excelentă – nu mai trebuie s-o zic eu – și este o bucurie pentru orice redactor să lucreze pe o traducere de-a ei (eu n-am avut prilejul, însă cunosc câțiva). Dar, dincolo de cei câțiva traducători excepționali din România, care-i fac munca mult mai ușoară, redactorul joacă, într-adevăr, un rol important în îngrijirea unei cărți. Redactorul unei traduceri urmărește calitatea traducerii pe toate palierele – mergând de la punctuație, ortografie, gramatică și proprietatea termenilor până la stil și atmosferă – și intervine oriunde se impune. Uneori compară traducerea pe care o redactează cu alte traduceri mai vechi ale aceleiași cărți sau cu ediții în alte limbi.
În afară de ce face pentru cartea la care lucrează, redactorul are și un rol mai larg cultural, la care nu ne gândim prea des, dar care mie mi se pare foarte important: contribuie, alături de traducător, la exersarea posibilităților limbii române. Cred că cele mai multe intervenții pe care le am ca redactor sunt de eliminare a construcțiilor preluate ca atare din engleză, de tipul „la sfârșitul zilei” sau „a face sens”.
Cu toate astea, redactorul are o meserie ingrată și puțini sunt cei care îi recunosc vreun merit: cum cititorul are în față numai „produsul finit”, nu-și poate da seama cât anume i se datorează traducătorului și cât redactorului și cred că nici premiile pentru traduceri nu reușesc întotdeauna să țină seama de aportul redactorului. Este și greu de cuantificat, ce-i drept, dar sunt și cazuri în care redactorul salvează cartea și, implicit, reputația traducătorului. La dificultatea asta de a cuantifica aportul redactorului se adaugă și faptul că, în general, cititorii nu sunt familiarizați cu traseul editorial al unei cărți. Dacă e clar ce treabă au traducătorul și corectorul, e mai greu de înțeles ce rost are un redactor și mulți, de fapt, nici nu știu că la cărți lucrează și redactori.
Probabil se întâmplă să ai diferențe de opinie cu traducătorii. Cum reușiți să găsiți un numitor comun? Care sunt argumentele câștigătoare?
Da, se întâmplă. Dacă sunt presată să trimit cartea la tipar sau dacă e vorba de cărți de consum, mai puțin pretențioase stilistic, nu discut cu traducătorul în amănunt, dar reușim, în orice caz, să discutăm chestiunile mai importante sau pasajele care se pretează la un schimb de argumente. Mă înțeleg bine cu traducătorii, lucrăm deja de mult timp împreună și deciziile nu sunt dictate de orgolii; și ei, și eu avem în vedere ce e mai bine pentru carte. Nu rămâne întotdeauna cum zic eu și, cu toate că sunt un redactor „intervenționist”, mă străduiesc să nu îngrădesc personalitatea traducătorului și îi respect soluțiile, dacă sunt pertinente și consecvente. Singurele discuții mai dificile au fost când s-a întâmplat să lucrez cu câte un traducător care nu are simțul limbii; e foarte greu să convingi pe cineva că e mai bine să spunem, de exemplu, „lumea îl lua de prost” în loc de „oamenii credeau că e prost” dacă nu simte singur diferența dintre cele două.
Ți s-a întâmplat să dai peste traduceri mai puțin atent făcute și să fii nevoită să ceri refacerea textului sau chiar schimbarea traducătorului? Care sunt reacțiile traducătorilor în aceste cazuri?
Mi s-a întâmplat să vreau să schimb traducătorul, dar nu s-a putut niciodată. Deși contractele încheiate cu traducătorii o permit, editurile nu prea resping traduceri și nici nu cer refacerea lor, probabil pentru că încearcă să evite conflicte juridice și vor să facă economie de timp. Așa că soluția a fost, de fiecare dată, să refac eu traducerea la redactare. Mă întâlneam des cu situația asta la început, dar la editura la care lucrez acum am avut libertatea să-mi aleg singură traducătorii și, când s-a întâmplat să primesc o traducere slabă, am hotărât să nu mai lucrez cu traducătorul respectiv la alte cărți. Acum am o echipă stabilă de traducători, în care am încredere.
Ce înseamnă pentru tine un text bine redactat?
O traducere bine redactată este una care-i lasă cititorului impresia că povestea a fost scrisă direct în limba traducerii.
Ți se întâmplă să recitești cărțile redactate?
Nu.
Care sunt cele mai mari provocări în meseria asta?
Atenția și răbdarea pe care trebuie să le ai neîncetat pentru gândurile și cuvintele altcuiva. Dincolo de asta, dacă ești redactor de carte într-o țară profund afectată de emigrație, ca România, o provocare este și sentimentul că încerci zadarnic să menții vitalitatea unei limbi pe moarte.
Dar cele mai mari satisfacții?
Bucuria de a fi pus umărul la ceva, când vezi că o carte la care ai lucrat a ieșit bine și este citită cu plăcere.
Într-un interviu din 2017 deplângeai faptul că, uneori, un redactor este nevoie să „ardă etapele” pentru a se conforma presiunilor financiare și temporale, livrând astfel un produs finit poate sub standardele sale. Se întâmplă același lucru și acum, când, de mai bine de un an, lumea pare să fi intrat în ralanti?
Da! Câteodată mi se pare pur și simplu că asta e cultura muncii în România, indiferent de împrejurări. Pandemia nu prea a schimbat lucrurile. Dimpotrivă, a creat un climat imprevizibil, care a indus multă nesiguranță în deciziile editoriale. În orice caz, și înainte de pandemie, și acum, cea mai afectată este corectura. De multe ori, editurile fie sar peste corectură, fie o încredințează unui redactor sau secretarului de redacție, ca să nu angajeze încă un om (de altfel, cum salariile în edituri sunt nesatisfăcătoare, sunt și greu de găsit oameni dispuși să se angajeze pe un post de corector).
Ți s-a schimbat felul în care citești o carte de plăcere sau în afara serviciului de când ești redactor?
Da. În rău. În primii ani de redactare, nu mai vedeam decât greșeli de literă sau de paginare, chiar și în cărțile pe care le citeam în timpul liber. Nu puteam să mă concentrez deloc. Nu vreau să spun că nu erau bine îngrijite; unele erau foarte bine îngrijite, dar eu citeam ca și cum ar fi trebuit să fac o corectură. Între timp, mi-am revenit.
Cum ai învățat meseria asta? Se învață în școală, se fură? Ai participat la traininguri organizate de editură?
Se fură. Nu e suficient să știi limba română și limbi străine. Cu adevărat am învățat-o în redacție, ascultând sau participând la discuțiile dintre colegi, când se sfătuiau în privința câte unui pasaj mai dificil. Nu cred că se poate învăța altcumva. La traininguri nu am participat, n-am avut ocazia.
Ce sfaturi i-ai da unui student interesat de meseria asta? Ce ar trebui să facă, cum să se pregătească?
I-aș recomanda să facă exerciții de traducere. Să ia un text pentru care există deja o traducere foarte bună în limba română, să traducă pe cont propriu câteva pasaje și apoi să le confrunte cu traducerea. Nu o să învețe să redacteze, dar o să înceapă să înțeleagă, probabil, ce înseamnă o traducere bună, ce fel de probleme pun traducerile și ce așteptări are un redactor de la o traducere.
În același interviu pe care-l menționam mai sus spuneai că ar trebui să existe o mai bună colaborare între departamentele unei edituri. În ce constau, concret, aceste relaționări?
Editurile au cel puțin o redacție, DTP și un departament de vânzări, iar editurile mai mari au și departament de marketing/PR, de producție, de copyright, de grafică, juridic, financiar etc. Toate departamentele sunt implicate pe traseul fiecărei cărți și multe decizii trebuie luate împreună. Dacă departamentele nu comunică bine între ele, apar, inevitabil, sincope pe parcurs și situații greu de rezolvat.
Să luăm un singur exemplu: data trimiterii la tipar. Dacă nu este consultat departamentul de copyright, editura riscă să depășească termenul contractual până la care este obligată să scoată cartea pe piață sau să trimită la tipar o carte pentru care nu a cerut în prealabil aprobările prevăzute în contract (unele contracte stipulează că editura e obligată să trimită la aprobare coperta sau titlul cărții, dacă îl modifică). Dacă nu sunt implicați redactorul, tehnoredactorul și graficianul, termenul ar putea să fie nerealist și să nu lase timp suficient pentru redactare sau paginare sau pentru realizarea copertei. Dacă nu este consultat departamentul financiar, costurile de tipar ar putea să fie inoportune. Dacă nu este consultat departamentul de marketing/ vânzări, cartea ar putea fi lansată într-un moment nepotrivit, când nu poate să atragă suficientă atenție.
Ai și tradus numeroase cărți, atât ficțiune pentru adulți, cât și pentru copii. Mereu am avut impresia că este mai greu să traduci literatură pentru copii, pentru că îți trebuie un anumit imaginar și o anumită lejeritate a stilului. Pentru tine cum stau lucrurile?
Literatura pentru copii nu mi se pare mai greu de tradus, dar pune propriile ei dificultăți, care nu sunt deloc neglijabile. Ca traducător de literatură pentru copii, trebuie să găsești soluții ingenioase pentru jocuri de cuvinte, trebuie uneori să faci rime și trebuie să prinzi umorul poveștii. Umorul e foarte greu de tradus. Eu am tradus destul de puțin în comparație cu traducătorii de profesie, mi-ar plăcea să am mai mult timp pentru traduceri.
Diferă relația pe care o ai cu un redactor din poziția de traducător decât cea în sens invers, când tu ești redactorul?
Când sunt traducător, redactorii mi se par mai puțin simpatici. Când sunt redactor, e invers.
În care dintre cele două ipostaze, traducător sau redactor, te simți mai confortabil?
Mă simt mai confortabil ca traducător. Îmi place să fiu primul om care are contact cu textul. Ca redactor, mereu mi-e teamă să nu-l nedreptățesc pe traducător.
Urmărești traseul cărților pe care le traduci sau le redactezi după ce sunt publicate? Te interesează cum sunt primite de public și cum se vând?
Da, mă interesează și mă bucur când se întâmplă ca gusturile publicului să coincidă cu preferințele mele. Spre dezamăgirea mea, cărțile la care am lucrat cu cea mai mare plăcere nu sunt și cele care se vând cel mai bine.
Lucrezi în domeniul editorial, ca redactor și traducător, de zece ani. S-a schimbat ceva în mecanica segmentului ăstuia profesional față de când ai început?
Nu cred că s-a schimbat mare lucru. Tarifele pentru traduceri sunt, în mare, aceleași de acum zece ani. Nici salariile nu au crescut suficient în domeniul editorial, iar asta împiedică profesionalizarea „industriei cărții”. Mulți oameni capabili migrează spre profesii mai bănoase, alții aleg să lucreze în străinătate. Sunt câteva segmente care merg mai bine decât celelalte – cărțile pentru copii, literatura de self-help – și altele care sunt neglijate, cum ar fi literatura de specialitate. Deci nu, nu cred că s-au schimbat lucrurile. Dar dacă e să iasă și ceva bun din pandemia asta pentru lumea editorială, sper ca lucrurile să evolueze spre digitalizare, internaționalizare (oportunități de lucru în afară pentru freelanceri) și mobilitate (mai multă deschidere pentru lucrul de acasă, care e implementabil în edituri și care le-ar face mai atractive ca loc de muncă, în condițiile în care ele și așa nu sunt foarte competitive la nivel salarial).
Care îți e cea mai dragă carte redactată?
Drept să spun, nu prea mă atașez de cărțile pe care le redactez. Poate Ding visează al lui Yan Lianke, un roman despre epidemia de SIDA care, din ignoranță și lăcomie, a ajuns să facă ravagii în provincia Henan în anii ’90. Sate întregi au fost nimicite atunci. E greu să găsești un ton potrivit pentru o astfel de poveste, dar Yan Lianke reușește, printr-un amestec surprinzător de candoare și satiră cruntă. L-am redactat pe când lucram la All și a apărut la noi în 2015, în traducerea inspirată a Roxanei Rîbu.
Dar dintre cele traduse?
Dintre cele traduse, cel mai mult țin la Kim al lui Rudyard Kipling. A fost prima mea traducere și, până acum, cea care m-a solicitat cel mai mult.
Revenind la o întrebare de la început: cum ar arăta, într-o lume ideală, o zi din viața unui redactor? Și cu ce s-ar delecta, în termeni senzoriali, în timp ce ar lucra la o carte bună?
Într-o lume ideală, redactorul ar lucra pe îndelete la o traducere foarte îngrijită a unui roman bine scris, ceea ce i-ar da ocazia să se bucure în sinea lui la gândul că face o muncă utilă pentru societate și că, în curând, cititorii vor avea și ei ocazia să vadă ce frumusețe de carte a trecut prin mâinile lui. Ar mai schimba o glumă cu colegii și poate ar bea o cafea. Ședința ar fi fost cu o zi înainte.
