Luana Schidu este director editorial la Curtea Veche Publishing, coordonatoare a colecției de ficțiune Byblos și traducătoare mai ales din rusă și engleză. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București și și-a început cariera în lumea editorială ca redactor la Humanitas, unde, ulterior, a coordonat colecțiile de ficțiune. A colaborat apoi, timp de mai bine de 17 ani, cu Reader’s Digest România (devenit ulterior Tarsago), unde a fost redactor-șef și coordonator editorial al grupului la nivel internațional. Traducerile îi însoțesc zilele și nopțile încă de când a terminat facultatea. Printre autorii traduși se numără Svetlana Aleksievici, Guzel Iahina (pentru Vremuri second hand, respectiv Copiii de pe Volga a primit premiul pentru traducere Fitralit al Filialei București a Uniunii Scriitorilor), Tatiana Tolstaia, Vladimir Nabokov (pentru traducerea Vrăjitorului a primit Premiul „Andrei Bantaș” al USR), Viktor Pelevin, Oscar Wilde, Lydia David, Anaïs Nin. Cărțile, în general, îi însoțesc Luanei Schidu zilele și nopțile, îngrijindu-se cu pasiune și profesionalism ca fiecare poveste să-și găsească cititorii în cea mai bună și frumoasă formă a sa.
Din noiembrie 2021 ești director editorial la editura Curtea Veche Publishing, coordonând colecțiile de ficțiune. Cum arată acum ziua ta de lucru?
Destul de diferit față de până acum, pentru că totul e mult mai dinamic și mai variat, dar și foarte plăcut. Ziua de lucru conține, în mare, lecturi pentru „bun de tipar“, căutare de titluri noi, citirea cărților cerute sau propuse editurii pentru publicare și evaluarea lor, corespondență sau discuții cu autorii și traducătorii, feedback pentru redactori pe textele la care lucrează și aprobarea textelor de copertă, colaborare cu departamentele de copyright, grafică și promo, uneori scrierea de mici recenzii pentru site sau pentru alte publicații, participare la stabilirea planului editorial și a titlurilor finale. Și o grămadă de alte lucruri, mai mari sau mai mici, care probabil nu-mi vin în minte acum sau care se ivesc în afara ritmurilor obișnuite. Încerc să le ordonez în funcție de priorități, să nu fie prea multe simultan, deși asta nu e întotdeauna posibil.
Ce presupune coordonarea unei colecții sau a unui departament? Unde începe și unde se termină implicarea ta în parcursul unei cărți?
Implicarea începe mult înainte ca o carte să ajungă în portofoliu – uneori de când îți trece ca o adiere pe la ureche un titlu sau un autor, alteori când dai de câte-o nestemată de care te îndrăgostești pe loc și ai noroc să o poți introduce în planul editorial – și nu se termină atât cât trăiește cartea aceea – și, cum știm, multe cărți au tendința să fie nemuritoare. Din fericire, mă aflu într-o echipă cu oameni pasionați și plini de căldură, care mă ajută mult în toate etapele: de la introducerea în portofoliu, urmărirea traducerii, redactare, paginare, corectură, tipar, promovare și așa mai departe. Dar eu rămân legată de fiecare titlu, indiferent de cât de demult și-a luat zborul – așa cum rămâne orice părinte legat de copii chiar și când aceștia încep să îmbătrânească la rându-le.
Ce planuri ai pentru colecția Byblos și care sunt atuurile pe care le are în raport cu celelalte colecții de ficțiune din România?
Colecția Byblos are două direcții: una clasică (într-un sens foarte larg), cu autori consacrați, cunoscuți, premiați (ca Miguel Ángel Asturias, Juan Rulfo, Sándor Márai, Mihail Șișkin, Tatiana Tolstaia, Viktor Pelevin, Joyce Carol Oates) și cealaltă cu o literatură proaspătă, pe teme foarte actuale, cu abordări inedite, care s-ar putea să lărgească semnificativ cercul cititorilor (câteva exemple în acest sens sunt Akwaeke Emezi, Charles Yu, Natasha Brown, Iain Reid sau Diana Evans). Criteriul esențial este însă calitatea și consistența textelor. Sper ca, în timp, aceste două direcții să capete o coerență tot mai mare, deși mi le doresc și cât mai cuprinzătoare. Acordăm o importanță mare și felului în care arată aceste cărți: vrem să fie frumoase și ca obiect, să aibă căldură și atracție, să-ți facă plăcere să le ții în mână sau să le vezi în bibliotecă. Traducătorii sunt foarte importanți, și vrem să se vadă asta: majoritatea cărților din colecția Byblos au, începând de anul acesta, traducătorul pe copertă, unde tot discutăm de ani de zile că-i este locul, și mai mult decât atât, toate cărțile editurii, indiferent dacă sunt de ficțiune sau nu, au alături de prezentarea autorului și o prezentare a traducătorului. Nu e nimic spectaculos în asta, e ceva care ar fi trebuit să fie de mult firesc pentru orice carte apărută în traducere, dar dintr-un motiv inexplicabil nu este încă o practică curentă. Nu e vorba numai de recunoașterea datorată traducătorului, ci și de respect față de cititor, care trebuie să poată avea informații despre cel ale cărui cuvinte le citește de fapt. Trebuie să spun că am găsit la Curtea Veche Publishing o deschidere totală față de asta din prima clipă în care am făcut propunerea – a fost una dintre primele bucurii pe care le-am avut la sosire.
Îmi povesteai că, după terminarea facultății, te-ai angajat ca redactor la proaspăt înființata editură Humanitas. Cum ai ajuns acolo?
Era în 1990, chiar anul înființării editurii Humanitas, iar eu tocmai terminam facultatea. Era nevoie de un redactor cunoscător de limba rusă și, totodată, care să fie la început de drum și să se poată forma în spiritul noii edituri. Cei din redacție au întrebat la catedra de limba rusă de la Universitate și profesorii m-au recomandat pe mine. A fost o întâlnire perfectă, eu nu-mi doream nimic mai tare decât să fac cărți (fără să fi îndrăznit să-mi fac mari speranțe că o să se și poată, înainte de 1989). Am simțit că mi-am găsit locul din prima zi.
Ai făcut parte din echipa Humanitas mai bine de 10 ani. Cum a arătat parcursul tău în acești ani?
Am fost în echipa Humanitas 14 ani și legăturile sunt încă strânse. Am avut parte de începutul ideal pentru un redactor și am învățat imens. Primele săptămâni mi le-am petrecut stând pe rând în fiecare departament, cu oameni de un profesionism desăvârșit, și învățând ce se întâmplă cu o carte de la prima până la ultima verigă. Apoi, după fiecare carte redactată, Sorin Mărculescu (pe atunci redactorul-șef) stătea cu mine pe text, cu răbdare, și îmi arăta ce făcusem bine și ce-mi scăpase, ce trebuia să urmăresc, ce și când trebuie să verific și așa mai departe. Îi sunt profund recunoscătoare pentru perioada aceea, așa cum le sunt și multora dintre colegii mei de atunci, care m-au ajutat și ei infinit, fie cu sfaturi, fie pur și simplu existând. A fost o adevărată școală, atât pentru redactare, cât și pentru traducere. Evident, înveți foarte mult și singur, cu fiecare carte la care lucrezi, dar începutul ăsta a fost esențial. A contribuit mult la formarea asta și exigența care domnea în Humanitas. Ștacheta a fost de la bun început foarte sus. Am „crescut mare“ destul de repede și îmi aduc aminte și acum cât de emoționată am fost când, la un moment dat, am fost rugată să îndrum la rândul meu redactori proaspăt angajați. Devenisem un redactor cu experiență, coordonam colecții, traduceam din ce în ce mai mult. Am amintiri foarte frumoase din perioada aia și m-am ales cu prieteni buni, pe viață.
După Humanitas te-ai alăturat tot nou formatei redacții Reader’s Digest România (devenite ulterior Tarsago), unde ai lucrat mulți ani ca redactor-șef. Ce făcea Reader’s Digest și ce presupuneau sarcinile tale acolo?
A fost o schimbare destul de mare, pe care la început am suportat-o greu. Totul era diferit la Reader’s Digest – tipul de cărți, atmosfera, stilul de lucru, ritmurile. Multă vreme nu m-am mai simțit în elementul meu, am suspinat îndelung după cărțile „adevărate“ de care mă ocupam la Humanitas. Până când am înțeles că ceea ce făcea Reader’s Digest era, într-un anume sens, la fel de nobil: pe lângă faptul că erau utile oricui, cărțile ajungeau uneori în casele unor oameni care poate nu pășiseră niciodată într-o librărie. Și poate că le deschideau apetitul. În afară de această „revelație“, și acolo s-a format în timp o echipă minunată, o atmosferă caldă, relaxată, de prietenie și respect reciproc. Acum mi-e foarte dor de colegii mei de la Reader’s Digest/Tarsago. Cât despre ce făceam, cărțile erau toate ilustrate, am învățat să fac redactarea în versiunea deja paginată (am și furat meserie în materie de DTP – sau, de cele mai multe ori, am primit-o cadou – de la colegul meu, Loránd Nitsch, un „vrăjitor“ al DTP-ului de care mă leagă o veche prietenie și alături de care am bucuria să lucrez și la Curtea Veche), în multe cazuri era necesară și adaptarea textelor pentru realitățile lumii românești. Am și creat concepte noi, am făcut cărți de la zero, fie singură, fie în colaborare cu autori și ilustratori. În ultimii câțiva ani, am coordonat echipele editoriale din cele cinci țări care mai rămăseseră în grupul Tarsago. În cele din urmă, și cei 17 ani petrecuți la Reader’s Digest s-au dovedit o școală valoroasă.
Care sunt proiectele de la Humanitas și apoi de la Reader’s Digest/Tarsago de care ești cea mai mândră sau de care ai fost mai atașată?
Asta e o întrebare la care mi-e foarte greu să răspund. La Humanitas mi-am iubit toate cărțile. Poate că cel mai atașată am fost de colecțiile Cartea de pe Noptieră și Raftul Întâi (devenit mai târziu Raftul Denisei), pe care le-am văzut născându-se și crescând și la a căror coordonare am participat consecutiv. La Reader’s Digest mi-au plăcut mult proiectele de care vorbeam mai devreme, cărțile pe care le cream noi (sănătate, lifestyle, cultură generală, cărți de bucate).
Alături de activitatea de editoare ești și traducătoare. Sau poate ești în primul rând traducătoare și apoi editoare? Cum ai început să traduci?
Da, cred că în adâncul sufletului meu sunt în primul rând traducătoare. Am știut de foarte devreme că vreau să traduc literatură și îndată ce Humanitas a început să publice ficțiune am profitat de ocazie și am început să-mi iau cărți de tradus. Cred că prima a fost Talentatul domn Ripley de Patricia Highsmith. După asta, nu cred că a mai fost vreun moment în viața mea în care să nu am o traducere în lucru.
Ai vreun ritual atunci când traduci? Sau vreun set de „bune practici“ personale?
Ritualul e că nu e niciun ritual. Nu sunt disciplinată în ce privește traducerea, nu am un program sau un număr de pagini fix pe zi. Practici personale am, dar nu știu dacă le putem numi „bune“, mai ales pentru sănătate. Nu pot traduce în doze mici, când mă așez în fața calculatorului pot sta ore multe fără să mă întrerup deloc, ceea ce face ca primii pași când mă ridic în sfârșit de pe scaun să fie de-a dreptul dureroși. Am nevoie să intru adânc în text, să mă „scald“ în el, să-l simt, să am continuitate. Asta compensează într-o măsură lipsa de disciplină. Deseori traduc până târziu în noapte, tocmai pentru că atunci e cel mai ușor să am liniște multe ore la rând.
Traduci preponderent din rusă și engleză. Existe diferențe între cele două procese? Se lasă vreuna dintre limbi mai greu îmblânzită?
Există diferențe în sensul în care sunt culturi diferite, lumi diferite, fiecare cu codurile ei. Procesul e același: traduc cât de fidel pot (am obsesia fidelității), atât în spiritul, cât și, pe cât posibil, în litera textului. Poate că merg ceva mai încet traducerile din rusă, pentru că e o limbă pe care n-am mai folosit-o activ de treizeci de ani și mă opresc mai des să caut cuvinte în dicționar, dar altfel, n-aș zice că o limbă face mai multe nazuri decât cealaltă. Cred că măsura în care se lasă îmblânzită o carte ține mai degrabă de compatibilitatea mea cu lumea ei decât de limba în care e scrisă.
Ca traducătoare colaborezi cu diferite edituri – Humanitas, Polirom, Vellant, Curtea Veche Publishing, Trei, Arc. Îmi imaginez că primești constant propuneri de traducere. Cum faci selecția titlurilor de care te ocupi efectiv, care sunt criteriile după care te ghidezi?
Cum spuneam, trebuie să simt că sunt compatibilă cu textul respectiv, să-mi placă, să simt că-l pot absorbi și reda fidel. Dar editorii cu care lucrez au ajuns să mă cunoască destul de bine și deja de cele mai multe ori îmi propun cărți care intuiesc că o să mă atragă. Ele sunt, de altfel, foarte multe și eu sunt pofticioasă, ceea ce face ca uneori să am de tradus mult mai mult decât e sănătos. Iar acum, că la Curtea Veche aleg eu titlurile de la bun început, alegerea va fi din ce în ce mai „sfârtecătoare“. Dar fiecare carte tradusă e o bucurie profundă, așa că n-o să mă plâng.
Lucrând ca redactor, dar și ca traducător cunoști ambele ipostaze de lucru cu textul. Cum au decurs până acum relațiile cu redactorii cărților pe care le-ai tradus și, schimbând sensul, cu traducătorii cărților pe care le-ai redactat?
Relațiile au decurs aproape întotdeauna lin, tocmai pentru că am fost în ambele ipostaze și cunosc dinăuntru și perspectiva celuilalt. Ca traducător, țin foarte mult la lucrul cu redactorul – este primul cititor al cărții și se întâmplă să fie și un cititor vigilent și avizat. Cum să nu-ți dorești asta pentru o carte pe care o iubești? Și am avut parte deseori de redactori minunați, care au știut să intervină exact cât trebuie, iar acolo unde au făcut-o, au avut sugestii care au îmbunătățit textul. Gândul mi se îndreaptă acum către Ștefania Nalbant, o fairy godmother a multor cărți pe care le-am publicat în ultima vreme, sau Anca-Maria Pănoiu, cu care m-am înțeles de minune de la primele cuvinte pe care le-am schimbat despre o carte și care acum mi-a devenit o colegă dragă, dar au mai fost mulți redactori cărora le sunt recunoscătoare. Ca redactor, respect textul autorului sau al traducătorului, știu cât de important e pentru acesta fiecare cuvânt și încerc să fac sugestii cu diplomație, numai atunci când e cazul, și să nu-mi impun niciodată stilul, fără să fac concesii în ce privește corectitudinea sau fluența textului, bineînțeles. Au fost autori sau traducători care după o primă colaborare au vrut să lucreze numai cu mine – sper că ăsta e un semn că am găsit măsura justă.
Ții minte vreun episod de „așa nu“? Și care sunt soluțiile când unul dintre acești parteneri (traducător și redactor) nu-și face bine treaba?
Țin minte episoade de „așa nu“ și dintr-o perspectivă, și din cealaltă. Mi s-a întâmplat (e drept, foarte rar) să am parte de redactori care practic rescriau textul, fără să fie nevoie, doar pentru că „ei așa ar fi zis“ sau pentru că „altfel, cum s-ar fi văzut că au muncit?“. Din fericire, când am discutat, și-au dat seama că exageraseră și și-au recunoscut această meteahnă. Sau de redactori care, fie din timiditate, fie bazându-se pe faptul că sunt și eu redactor și deci pesemne că dau textul „la cheie“, nu mai făceau aproape nimic. Aparent, e un elogiu, dar niciun autor n-ar trebui să fie încântat de abordarea asta. Cu cât o carte e văzută (critic) de mai mulți ochi, cu atât e mai bine. Invers, am dat de mai multe ori peste traduceri mai slabe, dar de obicei ele au putut fi îmbunătățite din redactare și colaborarea cu traducătorii a fost armonioasă. (Există și varianta în care pe traducător nu-l mai interesează deloc textul după ce l-a predat, și atunci colaborarea nu mai e posibilă, dar cazurile sunt rare.) În mod normal, o traducere slabă ar trebui să fie respinsă, pentru că oricât de bun ar fi redactorul și oricât de mult ar munci pe text, va putea scoate în cel mai bun caz un text decent, nu și unul excelent, cu excepția cazului în care rescrie tot. Asta e însă rar posibil, pentru că editura trebuie să publice cartea într-un anumit termen, care deseori nu permite retraducerea, și atunci soluția e foarte multă muncă din partea redactorului, poate chiar a mai multor redactori. Și nu e cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unei cărți. O singură dată am avut de-a face cu o traducere atât de slabă, încât chiar a trebuit să reziliem contractul și să dăm cartea la retradus. Era nu slab, ci de-a dreptul greșit tradusă de la un capăt la altul.
Ce înseamnă pentru tine o traducere bună, respectiv o redactare bună?
O traducere bună e o traducere fidelă, care nici nu scade, nici nu sporește valoarea textului. O traducere care, în același timp, e fluentă, în care nu te poticnești nicăieri citind, care păstrează stilul, atmosfera și reperele culturale ale originalului, care sună ca și cum cartea ar fi fost scrisă direct în limba țintă sau, în mod ideal, care-i dă cititorului impresia că are acces la limba sursă, că citește în original. Trebuie să poți să te topești cu totul în vocea autorului – și pentru asta e nevoie de renunțarea la orice tentații și orgolii. O redactare bună e una atentă, care prinde toate eventualele scăpări, stângăcii sau greșeli, care face sugestiile necesare privind aparatul critic, acolo unde e nevoie, dar care, cum spuneam și mai devreme, o face cu măsură, cu respect față de autor sau traducător și căutând mereu să capete și acceptul acestuia. Uneori e greu – dar trebuie – să reziști tentației de a-ți impune stilul. Nu e cazul ca toți autorii pe care-i redactezi să aibă o singură voce – a ta. E nevoie de timp, disponibilitate și tact pentru a găsi dreapta măsură în redactare, dar dacă pornești de la acest principiu, o găsești.
Pentru mulți editori găsirea unor colaboratori pentru traducere sau, uneori, pentru redactare poate fi o provocare. Unde găsești oamenii de care ai nevoie și cum debutează o astfel de colaborare? Se dau teste la început, se merge pe recomandări?
Este o provocare, mai ales într-o piață notorie pentru tarifele mici, cum încă e cea românească. De regulă, găsești oamenii de care ai nevoie prin recomandări sau abordându-i direct pe cei care deja și-au demonstrat valoarea. În cazul debuturilor, pe care le încurajăm, se dau probe, atât pentru traducere, cât și pentru redactare. E drept, ele sunt câteodată numai parțial concludente – fie pentru că în cele câteva pagini de probă nu apar toate problemele pe care le pune cartea, fie pentru că debutantul cu pricina se concentrează foarte tare pe probă, pare totul în ordine, și apoi, când primește cartea în lucru, se grăbește sau e depășit. Dar sunt un punct de pornire și am avut și surprize foarte plăcute. Iar feedbackul din partea editurii este extrem de important, atât la probă, cât și în colaborarea propriu-zisă, dacă se ajunge la ea. În ce mă privește, încerc să aplic tratamentul de care am avut eu parte la debut, tocmai pentru că știu cât de folositor e. Și e un domeniu în care oamenii se cern destul de repede, în sensul că de multe ori își dau seama singuri dacă sunt sau nu făcuți pentru asta. Fiindcă și redactarea, și traducerea presupun niște calități pe care numai învățarea și munca, oricât de asidue, nu le pot compensa.
Care sunt momentele care ți-au adus cele mai mari satisfacții profesionale, în care ți-ai zis „am făcut alegerea cea bună“?
Nu știu dacă e vorba despre alegeri, dar cele mai mari satisfacții profesionale le-am avut până acum din traduceri. Cărți ca Zâtul Tatianei Tolstaia, despre care se spunea că e intraductibilă, De profundis a lui Oscar Wilde, de o frumusețe dureroasă și cu straturi multiple de complexitate, Pădurea nopții a Djunei Barnes, o bijuterie de stil neîndeajuns remarcată, Zuleiha deschide ochii a lui Guzel Iahina, care a stârnit un val de emoții încă nestins după patru ani de la publicare, povestirile Lydiei Davis, o scăpărare de spirit și jocuri lingvistice, sau iPhuck-ul lui Pelevin, cu care m-am războit îndelung, cu sete, au fost tot atâtea bucurii intense. Și uite, acum, că le-am numit, m-am simțit imediat vinovată față de alte – multe – cărți care mi-au adus satisfacții la fel de mari. Au fost și câteva premii acordate de Uniunea Scriitorilor, au fost și ecouri emoționante de la oameni total necunoscuți, care mi-au scris doar ca să-mi spună cât de mult le-a plăcut o traducere sau alta și care nu știu dacă-și închipuie cât de mult a însemnat gestul lor.
Când e să se relaxeze, cum se relaxează o traducătoare-editoare?
Stând de vorbă cu oameni dragi. Încărcându-se de frumos. Plimbându-se pe străzi de orașe cu parfum de istorie, admirând case vechi, cu poveste, și locuindu-le în închipuire pe toate, rând pe rând. Visând la Florența sau hoinărind prin ea. Ascultând muzică și, cel mai des… citind o carte.
[Cu excepția celei de la Cărturești, fotografiile fac parte din arhiva Luanei Schidu.]
