Eli Bădică coordonează colecția n’autor a editurii Nemira. A colaborat cu diferite reviste și platforme culturale, printre care Suplimentul de Cultură, DLITE, Bookaholic, Arte și Meserii. Studiază pentru doctorat la Facultatea de Litere și deține puteri supranaturale, care-i permit să citească toate cărțile faine, să participe la cele mai tari evenimente și să fie la curent cu tot ce mișcă în zona industriei de carte. Și nu numai.
O să încep cu jocul în care i-ai prins pe n’autori pe blogul Nemira și o să preiau o întrebare din „Cărțile care au scris oameni”. Care e cartea pe care-ai fi vrut s-o scrii tu?
Ha, cred că n’autorii se simt „răzbunați” în clipa asta, dat fiind că-i chinui constant cu tot felul de întrebări/curiozități/provocări.
Firește, nu există o singură carte, Cartea, cum ar veni, ci ar fi vorba, mai degrabă, de toate cărțile acelea pe care le-am iubit de-a lungul timpului, cele care mi-au stârnit „invidii” (a se citi „admirații”, de fapt), cele care, într-un fel sau altul, fac astăzi parte din mine. Și, ca să nu pară că mă învârt în jurul cozii, o să dau și un exemplu: Micul Prinț. Am citit-o relativ de curând – adică nu în copilărie, pentru că atunci nu am prea avut acces la cărți și nici prea multe îndrumări de lectură, citeam de capul meu, ce prindeam, așa că am recuperat-o târziu, după ce tot auzisem vorbindu-se la superlativ despre ea – și m-a fermecat complet, am înțeles de ce a fost atât de îndrăgită de generații de cititori și de ce e o referință în literatură. E unul dintre volumele la care mă întorc când am nevoie de un strop de frumusețe. Și mi se pare aproape un sacrilegiu (nu folosesc în van termenul acesta, văd literatura ca pe un soi de religie personală) să afirm că aceasta este una dintre cărțile pe care aș fi vrut să le scriu, nu cred că aș fi putut/putea să scriu nici măcar un rând din ea, dar, dacă tot ne jucăm…
Cum ai ajuns să lucrezi la Nemira și să te ocupi de colecția „n’autor”? Având în vedere parcursul tău de până în 2017-2018, cel puțin așa cum s-a văzut el din presa culturală și de pe Facebook, pare că nu se putea o potrivire mai bună.
Mă bucur că se văd astfel lucrurile din exterior, că pare ceva firesc. Drept să-ți spun, eu nu mi-aș fi imaginat nicio clipă că parcursul meu urma să ajungă în punctul acesta. Poate că se îndrepta spre, dar nu am anticipat-o. A fi editor (ca alte profesii din industria cărții) e una dintre acele meserii despre care nu se prea vorbește – nici în școală, nici în afara învățământului, din diferite motive (lucruri pe care încerc puțin să le schimb, dar asta e altă poveste) –, așa că n-aș fi putut visa când eram mică – sau adolescentă, sau studentă – să fiu editoare. Sau să-mi imaginez că a fi cititoare poate fi o profesie – ba chiar mai multe. Știam, în schimb, că vreau să scriu. Și să citesc. Și asta am făcut. Cu câteva ocoluri, cu câteva declinări, pe diferite paliere, cu câteva riscuri asumate. Înainte de Nemira, o mare parte din activitatea mea (dinspre filologie, antropologie și jurnalism) se concentrase înspre susținerea și promovarea literaturii române contemporane, în care credeam (și cred) foarte tare. De aici au survenit alte și alte propuneri. Nu pot decât să bănuiesc că pe această linie a venit și propunerea Anei Nicolau, directorul general al Nemira, de a coordona la editura pe care o conduce o colecție de proză contemporană scrisă de autori români. În întâlnirea pe care am avut-o atunci – primăvara, în biroul ei de la sediu – mi-a propus trei proiecte, dar acesta era cel unde se afla miza discuției. După un (scurt) timp (de gândire, de frământări și de întrebări), m-am alăturat echipei Nemira la începutul lui iunie 2017, pe acest proiect care avea să devină „n’autor”. Sunt recunoscătoare pentru încrederea de atunci și până în prezent, „n’autor” a devenit o bucată copleșitoare din viața mea de astăzi.
Înainte să intri în echipa Nemira ai colaborat cu reviste literare, ai făcut jurnalism cultural, ai colaborat cu asociații, ai făcut voluntariat. Care este, din punctul tău de vedere, importanța voluntariatului în construirea unei cariere? Cum te-a ajutat pe tine?
Cred că e extrem de relevant voluntariatul nu numai în construirea unei cariere, ci și în construirea identităților unui om.
Am făcut voluntariat de mică, în paralel cu tot soiul de activități extrașcolare și, mai târziu, programe de muncă, din proprie inițiativă, în încercarea (aproape inconștientă la început) de a oferi sprijin unor modele (profesori, de pildă), unor (micro)comunități, de a produce într-un context anume o cât de mică schimbare, dar și de a învăța mai multe și de a înțelege. Retrospectiv, îmi dau seama că n-am avut niciodată vreun interes ascuns, vreo agendă, vreo țintă anume în afară de cele enumerate mai devreme, n-am vrut vreo clipă să „bifez” ceva într-un C.V., n-am urmărit să-mi creez niște relații etc (nu că aș impune o grilă de judecăți de valoare pe baza asta). Toți anii aceștia de voluntariat m-au format, direct sau indirect, s-au vărsat, pe lângă toate celelalte, în cine sunt astăzi, dincolo de parcursul meu profesional, iar acesta e rezultatul interacțiunilor (deopotrivă pozitive și, uneori, negative) consecutive cu oameni din diverse domenii, cu grade diferite de experiență, cu optici variate, cu planuri și proiecte multiple.
Cu „n’autor” nu ai construit numai o colecție foarte bună de literatură română, dar mi se pare că ai creat un model de relație autor-editor și că ai ridicat foarte mult așteptările, pentru că interacțiunea ta cu scriitorul nu se termină când dai bunul de tipar, ci te implici în promovarea cărților (dacă mă gândesc numai la turneele la care participai înainte de pandemie), în atingerea unui nou public (întâlnirile cu elevii și studenții din diferite orașe). Cum s-a format această „cultură n’autor”? Ai dezvoltat-o pe măsură ce ai lucrat pe primele manuscrise sau o aveai deja în cap, gândindu-te că, dacă ar fi să fii editor, așa ar trebui să stea lucrurile?
Mulțumesc frumos pentru generozitatea observațiilor tale, m-aș bucura infinit să fie așa.
Ar fi fost imposibil să am în cap lucrurile acestea pentru eventualitatea în care aș fi fost editoare la un moment dat căci, așa cum ziceam mai devreme, chiar nu mi-a trecut prin minte posibilitatea aceasta. Însă înainte de Nemira, luasem zeci, sute de interviuri scriitorilor români, scrisesem sute de articole despre domeniul editorial, fusesem la cele mai importante festivaluri literare din România, la târguri de carte naționale și internaționale, participasem la mese rotunde, moderasem sute de evenimente literare și culturale și tot așa, unde îmi exersasem din plin un simț: acela de a asculta. Și o tehnică îndrăgită de antropologi: observația participativă. Așa că intuiam care sunt doleanțele, știam (o parte dintre) punctele slabe ale industriei. Și înainte de a lansa colecția am avut ceva vreme (din iunie 2017 până la începutul lui 2018) să mă gândesc la direcția editorială a acesteia – discutată intensiv cu Ana Nicolau – și să pun cap la cap ce mi-aș fi dorit să se întâmple cu ea. S-au așezat încet, încet – pe unele le-am limpezit atunci, pe altele pe parcurs, odată ce m-am lovit de ele. Din fericire, am alături și o echipă minunată, care mi-a fost mereu aproape.
Într-adevăr, acesta a fost unul dintre scopurile principale: o altfel de relație autor–editor, dar și autori–cititori și autor–autor. Am vrut să construim niște comunități, să unim rândurile, să se creeze un sentiment al solidarității. Pentru ca scriitorii să nu fie complet solitari (înainte și după publicare). Și nici cititorii. Mi-am dorit să-i însoțesc pe autori în toate etapele, să le fiu aproape în textele pe care le scriu, în încercările (emoționale) prin care trec, în timpul blocajelor/poticnirilor; să existe o constantă. Și le spun tuturor lucrurile acestea, la începutul fiecărei colaborări. Cred că am încheiat mii de conversații cu n’autorii cu aceste două cuvinte: „Sunt aici”.
Printre altele, mi s-a sugerat sau spus de-a dreptul că „îmi pasă prea mult”, că „sunt prea atașată de autori”, „cheltui prea multă energie”, „e/va fi irelevant”. Mi le asum pe toate. Nu voi ascunde că e un drum uneori sinuos, care te costă mult, dar cred – tot intuitiv – cu tărie în el.
Spuneai într-un interviu de acum vreo doi ani că primești aproape zilnic câte un manuscris de la scriitori dornici să se alăture colecției „n’autor”. S-a păstrat ritmul? Reușești să treci prin toate?
S-a păstrat ritmul, da, sunt în continuare o mulțime de manuscrise care sosesc pe toate căile posibile: pe conturile mele personale de social media, pe adresele profesionale sau personale de e-mail, pe adresele editurii, în format fizic etc. Sunt și fluctuații, în funcție de perioade, de contexte – de exemplu, anul trecut, după perioada de carantină din martie–mai, au venit și mai multe.
Sigur că reușesc să trec prin toate, dar nu mereu într-un timp rezonabil, tocmai pentru că nu fac numai asta toată ziua (adică să citesc manuscrise, aceasta este doar o părticică din munca mea), așa că apelez din ce în ce mai des la înțelegerea celor care trimit manuscrise, la răbdarea lor, pentru că răspunsul vine uneori după o perioadă mai îndelungată.
Presupun că și ziua ta are tot 24 de ore și că ți-ar lua măcar jumătate din timpul ăsta să te uiți peste textele primite și, eventual, să mai și răspunzi. Ai vreo metodă prin care să te asiguri că nu ratezi vreun viitor bestseller?
Tot fac cereri peste cereri să mi se mărească ziua, măcar cu zece ore, dar, până acum, mi-au fost respinse. Asta e, perseverez.
Dincolo de glumă, nu cunosc nicio rețetă care să mă asigure că nu ratez ceva relevant, vreun bestseller, cum spui tu, sau vreo capodoperă, marea obsesie literară. Dacă o deține cineva, îl/o rog să se îndure și să mi-o trimită și mie.
Altfel spus, singura „metodă”, din punctul meu de vedere, e textul. Totul e acolo. Aceea e cheia. Nu cred că există altă scurtătură. I se alătură bagajul de lecturi personale, cultura – în sensul cel mai larg posibil –, perspectivele, direcția editorială, planul editorial. Și acceptarea constantă a faptului că e posibil să greșesc. Nu cred nici în certitudini, nici în adevăruri absolute.
S-a întâmplat să găsești autori pe care să-i publici printre cei care ți-au trimis manuscrise astfel? Sau cum faci recrutarea, ținând cont că unii au debutat în „n’autor”, dar alții mai aveau deja cărți publicate?
Recrutare mi se pare un cuvânt prea puternic, îmi e teamă să nu dea senzația greșită unora dintre cititorii (potențiali ai) acestor rânduri.
Spuneam mai sus că textul e singurul care contează. Așa că da, am publicat și autori/autoare care au trimis cărțile lor pe adresa de manuscrise a editurii sau pe adresele mele de e-mail. Cum am publicat și scriitori/scriitoare pe care îi cunoșteam de dinainte de Nemira. Ușile sunt deschise oricui. Și încerc, pe cât de mult posibil, să fiu obiectivă. De-asta am organizate manuscrisele în așa fel încât atunci când încep să citesc să nu am numele autorului/autoarei, să nu pornesc cu niște idei preformate, cu niște așteptări. La colaborările de după prima carte publicată împreună, lucrurile stau ușor diferit.
Au fost cazuri în care ți-ai dorit foarte mult un autor în colecție și te-ai dus tu către el sau ea cu ideea colaborării?
Sunt mulți scriitori și multe scriitoare pe care îi citesc cu mare bucurie și cu care, firește, mi-ar plăcea tare să colaborez/-ăm. Dar nu aș merge niciodată (deși cum era, „niciodată să nu spui niciodată”?) înspre ei, dintr-un raționament… etic (știu, prăfuit, ce etică?): nu mi s-ar părea fairplay față de editurile unde au publicat, față de colegii care au lucrat cu autorii/autoarele respectivi/-e (munca scriitorului e solitară până într-un punct, apoi vorbim de o echipă întreagă), față de resursele pe care le-au alocat/investit ș.a.m.d. Respect breasla prea mult, cu toate carențele ei (inclusiv etice). Prefer să las ușile deschise, cum ziceam – pentru că centrul de greutate al discuției se schimbă dacă autorii/autoarele vin din proprie inițiativă spre „n’autor”, din diferite motive. Sau dacă vorbim de proiecte punctuale, în afara colecției.
Ca un editor care trece prin mai toate etapele de producție ale unei cărți, care ți se pare cea mai dificilă?
De departe, cea mai dificilă etapă mi se pare cea de editare, pentru că atunci iei niște decizii (aproape) definitive, propui niște schimbări, influențezi forma finală. Simt că acela este momentul când intru în inima textului, când încerc să-i văd fiecare respirație, fiecare sincopă, fiecare ezitare, să-i înțeleg ritmul, tăcerile, sensurile, să văd ce e în plus și ce lipsește și tot așa. Mă consumă enorm etapa asta – de exemplu, uneori stau mult să mă gândesc la o virgulă, o frază, o scenă etc. Dar e și nespus de frumos să ai acest privilegiu de a te apropia de una dintre cele mai intime părți ale unui/unei scriitor/-oare, să locuiești în miezul poveștii.
Nu e chiar simplu nici când, în etapa de tehnoredactare, rămân ore-n șir cu despărțiri de cuvinte în silabe în gând – pentru că verific capetele de rânduri din nou și din nou, înainte de a pleca volumul la tipar –, orice aș face, orice mi se spune, silabisesc încontinuu. Ori când cartea e în librării și are greșeli, pe care fie le descopăr cu groază, fie mi le spun/le inventariază alții, câteodată cu satisfacție, altădată pasiv-agresiv; și nu mai are nicio relevanță pentru nimeni că ai citit-o de nenumărate ori, până-ți luau foc ochii, că ai prevenit altele; ți-a scăpat ceva ce acum pare flagrant. Sau când, dincolo de tot și toate, nu poți influența (complet) destinul unei cărți. Și multe, multe altele.
Dar cea care îți aduce cele mai mari satisfacții?
Cred că sunt trei etape aici, la egalitate: prima, cea în care, după zeci, sute de manuscrise parcurse, găsesc unul care mi se pare că e foarte bun; atunci sunt într-o dispoziție de zile mari, mă simt cum îmi imaginez că se simte cineva care descoperă un diamant într-o mină sau care câștigă la loterie. A doua e cea menționată mai devreme: editarea (un paradox, da). Și a treia, când primesc feedback pe marginea unei cărți publicate – fie că e sub forma unui mesaj de la un/o cititor/-oare, de la un/o coleg/-ă, fie că e o cronică, un material pe un blog, o notă, o justificare a unui juriu profesionist etc.
La o primă vedere, lucrul pe text cu scriitorii pare o chestiune destul de dificilă, existând mitul orgoliilor nemăsurate. Care sunt strategiile cele mai utile să ajungi la un numitor comun? Sau cine cedează mai mult?
Nu am măsurat concret cine cedează mai mult. Îmi place să cred, de fapt, că ne întâlnim la mijloc. Comunicarea mi se pare cea mai bună strategie. Însoțită de diplomație și de explicații coerente pentru fiecare propunere. Încerc mereu să creez spațiu pentru dialog, să putem discuta despre orice, chiar și atunci când avem diferențe de opinie. Uneori, autorul/autoarea mă convinge pe mine de o chestiune, prin argumentele sau justificările pe care mi le oferă, alteori se întâmplă viceversa.
Alături de efortul și entuziasmul tău și al colegilor de la Nemira cred că este importantă și disponibilitatea autorilor față de ieșirile în public, de aparițiile în presă și de atragerea unui nou public sau de menținerea interesului acestuia. Cum reușești să-i convingi pe scriitorii reticenți la astfel de experiențe?
Ai perfectă dreptate, e esențială.
Mărturisesc că n-am întâmpinat reticențe, am discutat lucrurile acestea (tot) la începutul fiecărei colaborări, am argumentat importanța și relevanța lor în vremurile în care trăim și mi s-a răspuns de fiecare dată cu înțelegere și un entuziasm similar. Merg(em) spre autori cu multe idei (crețe), chiar și la ceva distanță de la publicare, iar inițiativele sunt întâmpinate și apreciate mereu pozitiv, sunt conștienți de eforturile pe care le presupun. Se întâmplă ca uneori unii dintre ei să nu fie disponibili pentru a răspunde afirmativ unei invitații, dar acest lucru e unul mai degrabă conjunctural.
Cât de necesară este interacțiunea unui scriitor cu cititorii săi, fie ea online, offline, în scris sau doar în poze pe Instagram? Cu alte cuvinte, ce se întâmplă cu o carte după publicare este doar responsabilitatea editurii?
Sunt cazuri rarissime când o carte prinde un val fără implicarea vizibilă a scriitorului/-oarei – îmi vine în minte o Elena Ferrante, de exemplu. Excepții. „Accidente”. În rest, e mare nevoie, cititorii au curiozități, vor să știe ce fac scriitorii, ce ritualuri au, ce gândesc, ce planuri au, vor să se simtă ei înșiși implicați în tot acest proces, să-i audă, să-i vadă ș.a.m.d.
Nu, nu cred că ce se întâmplă cu o carte după publicare e doar responsabilitatea editurii – deși firește că acesteia îi revine o bună parte din responsabilitate –, autorul/-oarea trebuie să fie prezent/-ă pe cât de mult posibil. Sunt conștientă de opiniile potrivit cărora autorul/-oarea și-a încheiat „misiunea” odată ce a terminat de scris, că a spus totul acolo, că nu mai are nimic de adăugat. Din păcate sau din fericire, cum vrea să o ia fiecare, astăzi nu se prea poate așa. Știu multe cărți foarte bune care sunt cvasinecunoscute și pentru că autorul/-oarea sunt persoane extrem de discrete, de retrase din viața publică. Și reversul, cărți foarte slabe care sunt bestselleruri pentru că cei care le-au scris sunt foarte dedicați, își „întrețin” constant audiența.
Iar reversul medaliei este reticența conducerii editurilor la acțiunile de promovare, considerând astfel de investiții nejustificate. Cum reușești să obții aprobare pentru bugetele necesare turneelor sau altor evenimente din jurul „n’autor”?
Precum multe dintre întrebările tale, și aceasta este una delicată și cu multe nuanțe.
Mai întâi, afirmațiile tale sunt în mare parte în acord cu piața noastră de carte. Însă investițiile în ceea ce privește literatura română contemporană chiar sunt, într-o proporție covârșitoare, nejustificate din punct de vedere financiar. Cu alte cuvinte, cheltuielile legate de personal, promovare, transport și cazare dintr-un turneu, de pildă, nu sunt acoperite, nici măcar parțial, de vânzarea propriu-zisă a unei cărți (al cărei preț, să nu uităm, conține, la rândul lui, procent de distribuție, costuri de personal, tipar, drepturi de autor etc). Și asta pentru că publicul care participă și cumpără o carte la un astfel de eveniment e în continuare redus.
De cealaltă parte, investițiile acestea pot fi justificate din punct de vedere al vizibilității, al creării și consolidării unor comunități și a unor relații (autor–cititor, autor–autor/-i, editor–autor ș.a., despre care vorbeam mai devreme), al unor colaborări durabile, al unor intervenții punctuale, al promovării la un alt nivel, mai personal, mai aproape de public ș.a.m.d. Toate, în speranța că eforturile acestea vor fi justificate pe viitor și financiar.
Acesta este și unghiul (sigur, în micro, el este extins și personalizat pentru fiecare situație) pe care îl folosesc ori de câte ori e nevoie de aprobare de bugete. Din fericire, Ana Nicolau are o perspectivă pro promovare, ca să zic așa, și-a asumat de la început misiunea aceasta cu literatura română contemporană, astfel încât am ajuns de fiecare dată la un acord.
Vorbeam mai sus de bestselleruri. Din punctul tău de vedere când ajunge o carte un bestseller?
La noi încă e aproape amuzantă (dacă nu ar fi și dramatică) noțiunea aceasta de bestseller, căci nu prea avem date concrete, iar plaja aceasta este extrem de cuprinzătoare: se vorbește despre o carte ca fiind bine vândută de la două–trei mii de exemplare și până la câteva zeci de mii de exemplare. Probabil că zece mii de exemplare ar fi o medie bună pentru ca un volum să fie considerat un bestseller incontestabil.
Pentru mine, o carte e bestseller în momentul acesta atunci când are numeroase ecouri pe piață, atât de la cititori, cât și din partea altor scriitori, critici, profesioniști ai cărților, când e prezentă constant pe piață și suplimentăm tiraje.
La agenție, când avem câte vreun hit internațional, ca să-l facem cunoscut editorilor și să le arătăm cât e de tare, le povestim despre câte exemplare a vândut, în câte teritorii a fost tradus, pe ce loc se află în topul The New York Times (sau altele similare), ce review-uri de la oameni celebri (scriitori sau nu) a primit, ce premii a luat și tot așa. Revenind la întrebarea de mai sus, în România care sunt instrumentele care chiar contează în construirea unui portofoliu dintr-ăsta? Cât contează tirajele vândute (în condițiile în care de puține ori aflăm cifre de la editori – pe motive uneori plauzibile), cât contează cronicile, premiile etc?
România n-a ajuns la acest nivel, nu avem topuri care să fie relevante pentru editorii străini, nici instrumente de același calibru, care să demonstreze fără tăgadă că o carte poate fi valoroasă pentru portofoliul lor. Cum, de altfel, nici eu, ca editoare de literatură română, nu am parte de instrumentele pe care le au colegii mei editori care se ocupă de literatura străină, indiferent de gen, și cu non-ficțiunea de afară atunci când ajunge la mine o carte.
Sigur că tirajele vândute, premiile și feedback-ul din piață sunt și aici relevante, dar trebuie să fie spectaculoase pentru noi ca să funcționeze în afară. În plus, contează și să se muleze pe anumite subiecte/teme pe care le așteaptă/cere piața respectivă. În portofoliu sunt de inclus și participările autorului/autoarei la festivaluri naționale și internaționale, cronici, opinii ale unor personalități etc. Dar ce contează enorm este prima traducere (și, cum traducătorii din română sunt atât de puțini…), un prim interes, fie și fragmentar – iar aici e un cerc vicios, de tipul experienței care se cere la job atunci când ești proaspăt absolvent.
În ultimii ani și alte edituri au dezvoltat sau și-au consolidat colecțiile de literatură română. Care crezi că este avantajul competitiv al colecției tale, care să-i facă pe scriitori să rămână n’autori sau să-și dorească să devină?
Iar acesta e un lucru minunat, mă bucură enorm, sper doar să reziste (deja criza pandemică a închis unele colecții, din păcate), să fie sprijinite de cititori și să crească, pentru ca, în timp, autorii români să ajungă să scrie în condiții mai decente, editurile să nu mai fie pe minus și noi toți să ne bucurăm de o literatură de calitate.
Înainte de competitivitate, cred că e nevoie, repet, de solidaritate; altfel, competiția e în van, un simulacru.
Sper că „n’autor” (ar putea) atrage prin selecția sa, prin prospețimea pe care o propune, prin echipa sa, prin viziune, printr-un mod diferit de a colabora, printr-o promovare croită pe cărțile colecției, prin comunitatea sa.
Acum câțiva ani ne-am întâlnit în avionul care mergea spre Frankfurt, unde avea loc târgul de carte. Cum te-a ajutat experiența de la Frankfurt în ce a urmat la editură? Sau în restul proiectelor tale.
Îmi amintesc cu drag de întâlnirea noastră de atunci și de emoțiile pe care ți le mărturiseam. Era prima dată când mergeam la Frankfurt, iar avionul era înțesat de agenți literari, editori, traducători, manageri culturali etc români.
În iulie 2016, primisem propunerea de a reprezenta România în cadrul unui tur de studiu la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt, prin programul de oaspeți al Republicii Federale Germania. Am acceptat onorată și recunoscătoare propunerea venită dinspre Goethe-Institut și apoi, prin intermediul Ambasadei Germaniei de la București, s-a întocmit un dosar și s-a depus „candidatura”. România s-a aflat printre țările selectate și astfel m-am numărat în toamna acelui an printre cei douăzeci și doi de participanți din întreaga lume, într-adevăr, scriitori, jurnaliști culturali/literari, editori, agenți literari, reprezentați ai asociațiilor de profil etc din Angola, Argentina, Coasta de Azur, Cipru, Estonia, Etiopia, Ungaria, Kosovo, Nigeria, Pakistan, Panama, Polonia, Republica Coreea, România, Serbia, Singapore, Slovenia, Africa de Sud, Sri Lanka, Uganda, Venezuela și Vietnam.
Săptămâna aceea de octombrie de la cel mai mare târg de carte mondial – care a avut loc în anul de dinainte de a mă alătura echipei Nemira, plină de întâlniri, ateliere, discuții, dezbateri, prelegeri, evenimente ș.a.m.d. a fost o experiență neprețuită. Mi-a dat o perspectivă mai amplă asupra procesului editorial, o mai bună înțelegere a domeniului, mi-a demontat câteva idei crescute pe aici, involuntar, mi-a demonstrat, încă o dată, că nu suntem singura piață cu multiple probleme, m-a ajutat să cunosc mai bine piața de carte din Germania, una dintre cele mai performante, dar și să aflu detalii despre altele (cum ar fi cele ale colegilor de program), să văd cum gândesc editorii cartea, în ansamblul ei, cum sunt urmărite schimbările de trenduri și din acest unghi, cum arată piața de carte digitală la nivel mondial, ce soluții de încurajare a lecturii au adoptat anumite țări și multe altele. Probabil că, fără să fi știut la momentul acela, experiența aceea juca un rol de preambul la tot ceea ce avea să urmeze.
Apropo de experiența de la Frankfurt, ce sfat le-ai da tinerilor (poate studenților) interesați de lumea editorială? Spuneai în altă parte că „fără a citi enorm nu se poate”. De acord, dar care-ar fi punctele-cheie pe care ar trebui să-și consolideze CV-ul?
Nu știu dacă sunt în măsură să dau sfaturi, mi se pare că eu însămi mai am atât de mult de învățat, încât mi se pare un gest arogant să dau sfaturi altora.
Cu ezitarea aceasta pe post de șapou, o să încerc totuși să răspund succint.
La prima, da, insist pe partea cu cititul – constant, susținut, dimineața, la prânz și seara, în timpul săptămânii și-n weekend și tot așa. Sistematic, organizat, compulsiv, haotic, cum vrea/poate fiecare. Dar trebuie să fie acolo, activitatea numărul 1.
Apoi, e esențial ca, indiferent de rolul pe care și l-ar dori în lumea aceasta editorială, să stăpânească limba română și limba engleză – orice altă limbă e, bineînțeles, un plus, vorba jargonului.
După aceea, ar fi bine să încerce să intre în industrie, pe orice ușă deschisă, în funcție de interesele proprii, de studii, de aspirații. Meseriile din domeniul acesta se învață cel mai bine în practică.
Altfel, sper că toată conversația noastră de până aici a mai spus, indirect măcar, unul-două lucruri în privința asta.
Revenind la prima întrebare, dar cartea pe care ți-ai fi dorit s-o editezi tu și s-o incluzi în „n’autor” care-ar fi?
Deopotrivă spinoasă și frumoasă încheierea aceasta rotundă.
Din pricina chestiunii etice discutate, n-o să numesc nicio carte românească – deși ar fi atâtea… –, ca să nu aibă cineva impresia că fac vreo aluzie.
Și, dacă la prima întrebare n-am trișat, sper să-mi permiți/-teți să o fac acum. O să aleg (doar) cinci ficțiuni străine. Merg pe volume feminine. Îmi voi imagina că ar putea avea cândva un soi de variante românești, pe care, da, mi-aș dori tare să le editez: Scris pe trup (Jeanette Winterson), Ce simți în jurul gâtului (Chimamanda Ngozi Adichie), Schiță/Tranziție/Excelență (Rachel Cusk), Manual pentru femei de serviciu (Lucia Berlin), Viața mincinoasă a adulților (Elena Ferrante).
