Irinel Antoniu a fost redactor la editura Institutul European și la Univers. Este traducător din limba franceză, traducând scriitori precum Gabriel Osmonde (Andrei Makïne), Alfred Jarry, Gaston Bachelard, Antoine Compagnon, Romain Gary, dar și pe mulți alții. Este cititor rebel și pasionat, colecționar de cărți vechi franțuzești și posesorul unei ironii mucalite de toată frumusețea.
Care este perfect combo-ul tău cel mai recent în materie de cărți, muzică și plăceri vinovate în diferite stări de agregare?
Am început Cornul inorogului, romanul prietenului Bogdan Crețu, odată cu un vin basarabean care se cheamă Unicorn. Le recomand pe amîndouă, succesiv și simultan. Pentru partea muzicală, ca unul care a ascultat de peste 2000 de ori Norocul inorogului, îmi îngădui La licorne a grupului Les Compagnons de la Chanson (din care, după știința mea, Antoine Compagnon nu a făcut parte).
Cum arată ziua sau noaptea de lucru a unui traducător?
Mes nuits sont plus rebelles que vos jours. Noaptea devin activ, fără să frizez totuși hărnicia. Atunci traduc, redactez, citesc, fac cafele, înjur, ascult muzică… Dimineața mă culc nemulțumit (traducătorii mulțumiți trebuie să se lase de meserie), iar după somn există oameni imprudenți care mă suportă în preajma lor.
Care e prima carte pe care ai tradus-o și cum ai ajuns să traduci?
Pentru că Editura Institutul European din Iași rătăcise jumătate din documentul predat de traducător (pe dischetă, ca să situăm întîmplarea nefericită în punctul exact al Antichității), a căzut pe mine, proaspăt redactor acolo, să refac de urgență o parte din carte. Îmi doream să traduc și nu mi-am permis să refuz. Așa am ajuns co-traducător al unui volum despre chestiuni militare în care limba de lemn se împletea cu limba de oțel, se chema Apărarea Europei. M-am răzbunat peste ani traducînd romanul antimilitarist al lui Alfred Jarry, Zile și nopți.
Care e procesul prin care te apuci de o nouă traducere: editura îți propune un titlu sau se poate și ca tu să sugerezi o carte pentru care editura să cumpere drepturile ulterior?
De obicei, propunerea este a editurii. Mi s-a întîmplat totuși și invers, să sugerez eu titluri pe care editura să le accepte și să mi le dea spre traducere. Iar situația ideală, firește, a fost să traduc de capul meu, pentru plăcerea mea egoistă, niște cărți, iar vreo editură să fie atît de ahtiată după pagubă încît să le publice. Pînă acum am reușit să strecor așa trei cărți.
Ai colaborat cu mai multe edituri din România. Care sunt așteptările tale de la o editură?
Am colaborat cu șase edituri. Numai de două a trebuit să mă rog să mă plătească. E un bilanț bun, alți colegi au fost mai puțin norocoși. Apoi, vreau ca traducerea mea să treacă printr-un proces editorial normal, să fie redactată, corectată, pusă sub o copertă cît mai puțin jenantă și publicată, preferabil, în timpul vieții mele. Nu vreau să fie stîlcită pentru a face cartea mai vandabilă (dacă asta își dorea editorul, putea să aleagă altă carte). Și, fără să fiu orgolios, cred că numele traducătorului e o informație necesară în prezentările cărții. Am văzut pe site-uri ale editurilor că se precizează chiar și greutatea cărții, dar nu aflăm cine a tradus-o. Or, omul ăla e „vinovat” pentru versiunea care ajunge la cititor.
Dar ale unei edituri de la un traducător?
Să nu fușerească. Să lucreze atent, să se vadă că îl interesează textul. Să se întrebe din cînd în cînd: „Oare autorul ăsta a scris un anacolut de două pagini sau am greșit eu?”. O traducere făcută în bătaie de joc, care are nevoie de multă muncă în editură (iar redactorii și corectorii, de calmante) este mai rea decît o întîrziere. De asemenea, să se ferească de păcatul originalității și de dorința de a-l corecta pe autor. Autorul are dreptul sfînt de a scrie prost, traducătorul nu are voie să-l uzurpeze.
Ai amintiri neplăcute cu texte, fragmente care nu se lăsau traduse cu niciun chip?
O, desigur! Și tocmai din autori care îmi plăceau foarte mult și pe care grozav i-am suduit pe moment. Lui Jarry i-aș fi spart bucuros cauciucurile de la bicicletă, de exemplu. Sau Romain Gary, cu cîte un joc de cuvinte la fiecare trei rînduri. Sau Camille Lemonnier, cu termeni despre care nu știam dacă-s arhaisme franceze, belgicisme rare sau pur și simplu îi născocise el. Pe de altă parte, sînt textele nu neapărat dificile, dar plicticoase, proaste pînă la îngrețoșare, prin care înaintezi ca printr-o peltea. Din fericire, nu mi s-a întîmplat prea des, ultima oară a fost la un roman din ceea ce se cheamă feel-good literature. Sper să pot pune cîndva în practică sfatul bun al primului meu șef, anglistul ieșean Sorin Pîrvu, de a nu fi și cititor atunci cînd traduc.
Ai tradus și ficțiune, și nonficțiune. De care tip de texte ești cel mai apropiat și la care lucrezi cu mai multă plăcere?
Cu o excepție, cărțile de nonficțiune au fost comenzi de la edituri, nu le-am ales eu. De mulți ani traduc numai beletristică și firește că îmi place mai mult. Dar am început ca traducător de cărți științifice și, cum perioada aceea coincide cu îndepărtata mea tinerețe, mă gîndesc cu nostalgie la ea.
Care sunt instrumentele de lucru ale unui traducător?
Gramatica limbii române, lecturi multe, variate și atente înainte de a-i trece prin cap să traducă, o învățare continuă a limbii-sursă (folosind orice mijloc, de la tratate de lingvistică pînă la seriale polițiste), modestia și singurătatea. Pentru restul, există dicționare.
Până să intre la tipar, o traducere ajunge în mâinile unui redactor și, cu puțin noroc (și resurse financiare), ale unui corector. Ai avut dispute cu vreun redactor privind un termen sau o nuanță? Cine cedează primul?
Nu dispute, dar discuții am avut. La Editura Univers, unde mi-au apărut cele mai multe traduceri, am avut norocul să o am redactoră (așa, că eu îs feminist) pe Diana Crupenschi, ea însăși traducătoare cu experiență, care m-a ajutat de multe ori să îmbunătățesc textul, nu numai ochind gogomăniile care-mi scăpaseră (asta e partea ușoară), ci învîrtind împreună nuanțe pînă o găseam pe cea mai potrivită.
Ai redactat și tu, la rândul tău. Din această postură ții minte vreo discuție mai aprinsă?
Discuții aprinse am avut tocmai cu traducătorii buni. Cu aceia care dăduseră versiuni catastrofale nici nu avea rost să discut (n-ai chef să vezi cum nici în e-mailuri nu știu să pună virgulă după vocativ). Îmi amintesc cu nostalgie certurile amicale cu Lavinia Similaru, excelenta traducătoare a lui Bolaño, Marías sau Asturias.
După ce predai traducerea unei edituri mai urmărești parcursul cărții? Te interesează receptarea ei?
Aș vrea să ajungă în librării și să fie citită. Critică de traducere nu știu dacă se mai face la noi, dar m-ar interesa, desigur.
Recitești cărțile pe care le traduci după ce sunt publicate?
Mă mai uit prin ele, dar niciodată nu am recitit integral una. Desigur, dacă s-ar pune problema reeditării, le-aș pureca sever.
Care e cartea tradusă de care ești cel mai mândru?
Zile și nopți de Alfred Jarry. L-am iubit pe Jarry de cînd l-am descoperit în adolescență. Înaintea mea îl traduseseră alde Romulus Vulpescu ori Luca Pițu. Și, ca o probă de recepție eminamente patafizică, acest mic roman antimilitarist a căpătat o cronică în Observatorul militar. Desfid pe orice literat care nu s-a învrednicit decît de recenzii în Observator cultural.
Și ce carte sau ce autor ți-ar plăcea să traduci?
Jean Genet, Pompes funèbres. Poate o să mă și apuc s-o traduc de capul meu. (Dacă este vreo editură dispusă să publice acest roman recomandabil tuturor iubitorilor de pisici…)
Ai un model printre traducători, pe care-l admiri și de la care înveți sau ai învățat ceva?
Sînt mulți traducători pe care-i admir. Am citit chiar cărți care nu mă interesau în mod deosebit, numai din plăcerea de a urmări o traducere. Unii sînt atît de buni încît te intimidează. De pildă, Laszlo Alexandru, dacă nu ar mai fi tradus și scris nimic în afară de Ai toată viața înainte și Zazie în metrou, tot ar fi avut o operă impresionantă, sînt două capodopere de traducere pe care le poți pune fără probleme lîngă creațiile vreunui mare romancier român. Șerban Foarță românizează cele mai imposibile texte. Octavian Soviany a tradus integral poezia lui Baudelaire. Desigur, zeița noastră, a traducătorilor de franceză, a rămas Irina Mavrodin. Apropo de I.M., acum aștept cu nerăbdare noua traducere a lui Cristian Fulaș din În căutarea timpului pierdut. Și Legile ospitalității de Klossowski, promise de Dan Alexe.
Cum e cu meseria asta? Se-nvață sau se fură?
Nu prea ai cum să furi, că nu stai lîngă traducător cînd lucrează. Pe la facultățile de limbi străine se fac dintotdeauna cursuri practice de traducere, ba chiar acum există masterate de traductologie. Dar sînt convins că învățăm mai ales citind.
Întrebarea fatalistă a interviului: care crezi că e viitorul traducătorilor în ascensiunea accelerată a inteligenței artificiale și a mecanismelor automate de traducere?
Ca și trecutul. Nici o grijă, inteligența artificială n-are cum să înlocuiască inteligența tulbure a traducătorului uman. Eventual, programele informatice or să se traducă între dînsele. Singurul lucru care ar putea schimba asta ar fi avariția ticăloasă a vreunui editor.
Ce are un traducător și-i lipsește unui robot? În afară de Busuioaca de Bohotin și Pacific Ocean Blue-ul lui Dennis Wilson.
Îndoieli. Sînt foarte importante. Pericolul nu e că ne-ar lua roboții slujba, pîinea și țigara de la gură, ci că ne-am putea robotiza noi. Traducătorii foarte siguri pe ei sînt spaima mea de redactor. (Altfel, Dennis Wilson s-a înecat, beat, în albastrul Pacificului, iar Busuioaca e un vin grețos de dulce și suportabil numai în compania unor amintiri.)
Și dacă tot suntem pe filonul fatalist mioritic: există axioma care umblă liberă prin târg conform căreia în România nu se poate trăi din scris (dar are și scrisul ăsta formele lui). Din traducere se poate?
Cred că Pavel Coruț trăia din scris. Am auzit că și unii autori de cărți pentru copii se descurcă. Cu traducerile am încercat eu, în tinerețe, și a fost excesiv de aventuros. Nu cunosc pe nimeni care să facă doar asta.
Ești cititor pasionat mai ales de literatura franceză, dar ești și iubitor de cărți vechi și prețioase. Când și cum ai început să le colecționezi?
De literatură francofonă. Nu sînt neapărat un colecționar, cărțile le adun ca să le citesc. Și, mai ales, să le recitesc. Dar pot să-ți spun momentul precis cînd mi-am conștientizat bibliofilia: cînd mi-am descoperit un complice în persoana bunului meu prieten, criticul literar Antonio Patraș, cu care m-am trezit vorbind despre ultimele noastre prăzi de prin anticariate. Asta în timpul unei partide de tenis cu piciorul. El e mult mai erudit decît mine și un bibliofil mai rafinat, de aceea este primul căruia mă laud cu ce am mai pescuit de la Tîrgul Cărții și altele. Mă rog, pasiuni de ochelariști.
Ce caracteristici trebuie să întrunească o carte pentru a-ți atrage atenție de bibliofil?
Să fie în franceză („j’suis snob, foutrement snob”, vorba cîntecului) și să fie ieftină. Această din urmă condiție va dispărea, firește, atunci cînd tarifele traducătorilor vor crește spectaculos. Și să fie o carte pe care îmi doresc s-o citesc, nu am luat niciodată una doar ca obiect. Firește, mă bucur cînd găsesc o astfel de carte într-o ediție veche și rară.
Care sunt cele mai importante piese ale colecției?
Nepotul meu îmi tot cere, mai în glumă, mai în serios, în calitatea lui de moștenitor, să-i spun pe care cărți poate lua măcar cît să-mi plătească incinerarea cînd oi da colțul. Nu știu dacă ar fi importante pentru altcineva în afară de mine. Nici foarte vechi nu-s, cea mai veche e o ediție din teatrul lui Destouches, din 1811. Unele au aparținut unor personalități, de la Elena Văcărescu sau Pamfil Șeicaru la Radu Beligan. Am o ediție din Maldoror din biblioteca lui Mihai Beniuc, ceea ce arată că tovarășul nostru citea cea mai decadentă literatură. Mă înduioșează semnăturile vechi, precum cea a unei „Alice”, caligrafiată, prin anii 1920, pe pagina de gardă a multor cărți bune ajunse la mine. Încă reușesc să rîd răsfoind cărțile cu desene de Wolinski, Cabu și Charb. L’Histoire de France vue par San-Antonio nu e vreo raritate, dar mi-a fost dăruită de fostul meu profesor Luca Pițu. Iar Antonio Patraș mi-a adus de la Paris un roman care se cheamă chiar așa, Le bibliophile, despre primejdiile viciului nostru. În fine, am o ediție din Le roi lépreux de Pierre Benoit pe care posesorul anterior a scris de-a dreptul: „Furată de la R. Antoniu”.
Dac-ar fi să-i recomanzi unui colecționar de carte rară de prin anul 2246 un volum tradus de tine care-ar fi?
Acum cîțiva ani am tradus o cărțulie de proze scurte a unui autor francez stabilit în Brazilia, Stéphane Chao. Se cheamă Ideograma nopții. Am cerut-o recent de la editură ca s-o dăruiesc cuiva și cică nu mai este în depozit. Așadar îndeplinește de pe acum criteriul rarității.
