Marian Coman este scriitor și coordonator al imprinturilor Armada și Nezumi în cadrul editurii Nemira. A lucrat în presa scrisă și televiziune și, pentru o vreme, s-a dedicat exclusiv scrisului, făcând parte din proiectul HAC!BD, unde a publicat primele romane grafice din trilogia Haiganu și a scris scenarii pentru benzile desenate Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe. A debutat în volum în 2005 la editura Tritonic. Cele mai recente volume de autor sunt colecția de proze scurte Omulețul din perete și alte povestiri fantastice și romanul Ultima carte (colecția n’autor, Nemira). Este membru PEN Club România și al Science Fiction & Fantasy Writers Association (SFWA). Dovedind că pasiunea pentru literatură și profesionalismul sunt imbatabile când merg mână în mână, Marian a ajuns nu doar să editeze cărțile autorilor cu care s-a format, dar să și împartă rafturile bibliotecilor și librăriilor cu aceștia.
Te-ai născut în Mangalia, ai trăit în Brăila. Marea sau râul? Și, dacă am merge mai departe, care sunt cărțile-mare și care cărțile-fluviu care ți-au marcat parcursul de cititor?
Cred că există un timp pentru mare, așa cum există un timp pentru fluviu și așa cum există un timp pentru munte. Primii mei șase ani de viață sunt legați de mare, de copilăria în Mangalia sfârșitului de ani ‘70 – începutului de ani ‘80. Amintirile mele despre locul și perioada aia sunt atât de calde, de plăcute, încât marea a rămas în memoria mea afectivă ca un loc al nostalgiei, un spațiu în care mă întorc când vreau să mă încarc, în vreme ce Brăila mi-a rămas în memorie ca un loc încărcat de un anumit tip de violență urbană, dar și un spațiu al prieteniilor din adolescență. Cărțile-mare sunt cărțile copilăriei și adolescenței mele, sunt romanul Insula misterioasă al lui Verne, sunt Mark Twain și Dickens, apoi Dune al lui Frank Herbert și primele romane ale lui Stephen King, sunt cărțile în care m-am pierdut, în care m-am înecat realizând cât de uimitoare e literatura și ce lucruri extraordinare poate face mintea umană. Cărțile-fluviu sunt cele care m-au luat și m-au dus, sunt romanele care mi-au accentuat maturizarea, sunt Lupul de stepă al lui Hesse, sunt poveștile lui Kafka și Poe, dar și romanele lui Dostoievski. Undeva, între ele, sunt simboliștii români, sunt Bacovia, Macedonski și Minulescu.
Ai debutat la 17 ani, când ai publicat prima povestire în suplimentul Supernova al ziarului Evenimentul din Iași și când ai făcut și primii bani din scris, după cum mărturiseai. Cum a avut loc acest debut și cum a fost apoi colaborarea cu editura Tritonic, unde ai publicat primele volume de autor?
Pe la 16 ani, îmi apăruseră câteva desene în revista Jurnalul SF, dar începuse să mă prindă și viermele scrisului, așa că mi-am trimis prima povestire pe adresa revistei Anticipația, acolo unde visam să debutez fiindcă îi publica pe scriitorii pe care îi devoram la vremea aia: Arthur C. Clarke, Philip K. Dick, William Gibson. Zilele trecute, m-am întâlnit în București cu Mihai Dan Pavelescu, care era, atunci, redactor-șef al revistei Anticipația și i-am povestit cât de mult a contat pentru mine scrisoarea pe care am primit-o prin 1994 de la el, scrisoare în care îmi explica de ce nu îmi publică textul, dar și ce credea că ar mai trebui să lucrez la el. Chestia e că am luat foarte în serios scrisoarea domnului Pavelescu, am rescris povestea, însă nu am apucat să o retrimit pe adresa revistei fiindcă, într-o vizită la Iași, am citit-o în ședința cenaclului Quasar, care funcționa în Casa Studenților. Textul i-a atras atenția lui Vlad Frânghiu, unul dintre redactorii Supernova, care mi l-a și cerut. În consecință, povestirea mea rescrisă pentru Anticipația a fost publicată în Supernova. Am primit și drepturi de autor pentru micul meu text, așa că în mintea mea de adolescent, antrenată deja să-și imagineze lucruri imposibile și să idealizeze, s-a construit perspectiva unei întregi cariere și iluzia că în România funcționează o industrie literară similară celei din Statele Unite, despre care citisem deja prin diverse articole și interviuri cu scriitorii pe care îi veneram la vârsta aia. De la prima poveste publicată până la prima carte publicată au trecut însă mai bine de zece ani, vreme în care am continuat să public în reviste și să particip la tot soiul de concursuri, dar și să îmi alung iluzia construită în adolescență că s-ar putea trăi din scris literatură în România acelor ani. Am ales totuși să trăiesc din scris și așa am devenit jurnalist. Mai întâi colaborând cu Opinia studențească, în anii de facultate, apoi, întors la Brăila, angajându-mă ca reporter în presa locală. În 2005, îmi adunasem poveștile într-un volum pe care i l-am trimis lui Michael Haulică, de care mă lega o deja veche prietenie. Iubesc și acum scriitura lui Michael și am mare încredere în sfaturile lui, așa că îi trimisesem micul meu volum, Nopți albe, zile negre, doar pentru o părere, fără să știu că în chiar acele zile, el urma să devină redactor-șef la Tritonic, unde urma să-i publice, pentru prima oară în România, pe Neil Gaiman, Jeff VanderMeer și China Mieville. Și pe mine. Îmi amintesc și acum telefonul lui Mike: „Marian, ești pregătit să semnezi un contract de publicare?”. Tot cu Michael am lucrat și cel de-al doilea volum, Testamentul de ciocolată. Apoi, după ce Mike a plecat de la Tritonic, Bogdan Hrib mi-a propus să îmi adun editorialele publicate în ziare într-un volum de publicistică. S-a numit Teoria flegmei. Apel la mitocănie. După care a urmat o pauză lungă.
Înainte să te alături echipei Nemira, ai trăit, visul tuturor scriitorilor, exclusiv din scrisul tău, lucrând la trilogia Haiganu și la scenariile benzilor desenate Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe. Cum au fost acei ani și cum a luat naștere proiectul HAC!BD, care a pus bazele, cred, pieței de comics și romane grafice românești?
S-a întâmplat că aproape renunțasem la ficțiune. Eram concentrat pe sensul meu în mass-media, aveam micile bătălii locale, o echipă de condus și un cotidian de făcut șase zile din șapte. Eram redactor-șef la ziarul căruia i-am dedicat niște ani din viață, iar literatură scriam sporadic, câte o povestire, în cazul în care cineva își amintea de mine și îmi cerea un text pentru o antologie. Am văzut într-o seară, pe Facebook, o reclamă la proiectul Harap Alb continuă și mi-au revenit în minte desenele pe care le făceam în copilărie încercând să imit revistele Pif și Rahan, dar și faptul că, în urmă cu numai câteva luni, semnasem un text în revista americană Weird Fiction Review, în care vorbisem despre personajele din „Povestea lui Harap Alb”, pe care le comparasem cu mutanții din benzile desenate X-Men. Deși nu am obiceiul să abordez oameni necunoscuți pe Facebook, am simțit nevoia să îi felicit pe inițiatorii HAC!. O oră mai târziu după micul meu mesaj de felicitare, primeam din partea editurii o invitație de a scrie o poveste pentru proiectul lor. O lună mai târziu apărea primul număr al revistei și primul capitol din Haiganu, care ar fi trebuit să fie o nuvelă. Patru luni mai târziu scriam primul meu scenariu de bandă desenată. Doi ani mai târziu apărea primul roman Haiganu, eu renunțam la jobul de la ziar și făceam ceea ce visasem pe când eram adolescent: scriam povești și eram plătit pentru asta suficient de bine încât să nu fie nevoie să fac și altceva. A fost, din multe puncte de vedere, una dintre cele mai plăcute experiențe din viața mea. Mai întâi, colaborarea cu Mihai Ionașcu, editorul revistei, și cu artiștii implicați în proiect – Octav Ungureanu, Andrei Moldovan, Bogdan Chelaru și Daniel Rosa Duran, apoi întâlnirile cu cititorii, care mă încărcau cu energie și mă motivau. Publicul de bandă desenată este cu totul și cu totul special. Îmi este greu să îți descriu, de pildă, senzația pe care am avut-o atunci când am văzut o cititoare costumată într-unul dintre personajele mele. Sau pe cea avută atunci când am văzut o hală de la Romexpo plină de oameni veniți special pentru lansarea noastră.
Cele mai recente volume, colecția de proze scurte Omulețul din perete și alte povestiri fantastice și romanul Ultima carte, au fost publicate în colecția n’autor a editurii Nemira. Cum a fost colaborarea cu Eli Bădică pe texte? Au existat negocieri la redactare, compromisuri, poate vreo frază sau vreun cuvânt care-a iscat scântei?
În Despre scris. Autobiografia unui meșteșug, Stephen King scrie că „editorul are întotdeauna dreptate”. Și completează apoi, spunând „a scrie e omenesc, a edita este divin”. Să fii editor înseamnă să dai dovadă de mult, de foarte mult altruism, înseamnă, printre altele, să ai o minte de scriitor, dar să o folosești pentru cărțile altora. King spune adevărul: „editorul are întotdeauna dreptate”. Iar dacă simți că nu are, înseamnă că e timpul să renunți să lucrați împreună. Unul dintre voi se va umple de frustrări, iar povestea voastră nu se va termina bine pentru singurul lucru care contează cu adevărat: cartea pe care vreți să o publicați. Am colaborat excelent cu Eli Bădică, singurele discuții care au intrat în prelungiri au fost legate de titlurile celor două volume și de ilustrațiile copertelor, dar cred că acestea sunt lucruri firești, cu atât mai mult cu cât ele trec dincolo de binomul autor – editor, implicând ilustratori și, să spunem, strategii de marketing.
Unul dintre personajele tale își creează spațiul perfect pentru a scrie: un loc izolat la munte, fără conexiune la telefon și fără internet, cu susurul unui râu în fundal. Ai vreun tabiet legat de scris? Unde, cum și când scrii?
Problema cu care mă confrunt este că, lucrând într-o editură, citind manuscrise, locuind în lumile altor autori, nu pot să mă așez oricând la masa de scris. Am nevoie de perioade mai lungi departe de textele de la job și, da, obișnuiesc să îmi iau câte o vacanță și să mă izolez undeva pentru a scrie. Anul trecut, de pildă, am închiriat o casă într-un sat aproape pustiu din Bulgaria, într-o zonă deloc atrăgătoare din punct de vedere turistic. Dar asta nu e o regulă și nici tabiet nu e. E cazul ideal. Altfel, pot scrie oriunde, inclusiv acasă, dacă am ceva mai mult timp liber și muzică bună de pus în căști. De fapt, cred că muzica e, pentru mine, singura componentă absolut esențială. Mă ajută să mă proiectez rapid în starea de care am nevoie pentru a scrie.
Lucrezi din 2018 la editura Nemira, unde coordonezi imprinturile Armada și Nezumi. Cum ai ajuns la Nemira și cum au fost începuturile?
Știi, eu sunt unul dintre fanii Nemira. Unul dintre geek-șii anilor ‘90. Când eram în liceu colecționam titlurile din colecția Nautilus. Nemira e editura care mi i-a dat pe la 16 ani pe Frank Herbert, pe Stephen King și pe Ursula K. Le Guin. L-am cunoscut pe Valentin Nicolau în anii ‘90 și am admirat ce a reușit să construiască, am iubit faptul că mi-a colorat adolescența cu niște povești la care generațiile de dinaintea generației mele nu avuseseră acces și o să-i fiu mereu recunoscător pentru asta. Scriam pentru HAC!, în 2015, când am aflat că Valentin Nicolau nu mai este și am simțit că am pierdut ceva prețios. Cred că un an sau doi mai târziu am cunoscut-o pe Ana Nicolau și, după ce m-am mutat în București, i-am făcut o vizită la editură. Ceea ce cred că nu i-am spus ei niciodată este că mi-am pierdut tatăl cam la aceeași vârstă la care și l-a pierdut și ea și am admirat-o pentru puterea pe care a avut-o ca, la mai puțin de 30 de ani, să preia Nemira și să facă performanță pe această piață capricioasă. Ana mi-a propus să reiau proiectul revistei Nautilus, ceea ce am și făcut pentru câteva luni, apoi au fost discuțiile despre un nou imprint dedicat literaturii SF, fantasy și thriller, un imprint gândit pentru o nouă generație de cititori. În 2018, la Gaudeamus, apăreau primele romane Armada. La Nemira am descoperit o energie foarte faină care-și are rădăcinile în pasiunea pentru cărți și pentru poveste, dar acesta era un lucru de așteptat. În fond, nu cred că există editură în care să nu găsești asta. Ce e diferit, cred, la Nemira, ține de faptul că editura este, întâi de toate, o afacere de familie, iar un anume tip de legătură afectivă, emoțională, s-a transmis în relațiile din companie. Am fost mereu un fiu rătăcitor, dar, când am început să lucrez cu Ana și cu ceilalți colegi, am avut sentimentul straniu că m-am întors acasă. Nu vreau să idealizez, nicăieri nu sunt toate zilele luminoase și nici eu nu sunt tocmai un om lipsit de capricii, munca într-o editură seamănă adeseori cu cea a unui echipaj aflat pe o corabie în timpul furtunii, mai ales atunci când se apropie târgurile de carte, dar au trecut deja mai bine de șase ani de când sunt la Nemira și încă îmi face mare plăcere să întindem pânzele pentru a prinde vântul ăla bun.
Cum arată ziua ta de lucru acum?
Aș începe cu faptul că nu toate zilele sunt la fel. În trei zile din săptămână merg la editură, în celelalte, lucrez de acasă. În principiu, timpul meu se împarte între evaluarea de manuscrise, lucrul la unele cărți aflate în diferite etape, feedback pe ilustrații, ședințe, discuții cu ceilalți colegi, interviuri, BT-uri, multe emailuri și o sumedenie de tabelele Excel. O dată pe lună mă întâlnesc cu niște oameni foarte faini la Clubul de carte Armada care va împlini, foarte curând, ediția cu numărul 100.
Armada conține nu doar unele dintre cele mai noi și pe val titluri din zona SF, Fantasy și Thriller din literatura universală, dar și multe cărți care au stat la baza unor blockbustere, precum Dune, Game of Thrones sau Witcher. Cum au schimbat ecranizările vânzările, poate ne poți da niște cifre?
Reușite sau nu, unele ecranizări au darul să pună cărțile în lumină, să le scoată din bula destul de strâmtă a fanilor genului și să le aducă în mainstream, să le ofere acces la un nou public. Dune este, într-adevăr, cel mai cunoscut exemplu, dar ultimii ani au fost foarte generoși cu multe alte titluri din portofoliul Armada. Aș aminti, spre exemplu, Amintiri din trecutul Terrei, trilogia lui Liu Cixin care stă la baza serialului Problema celor trei corpuri, romanul Silozul al lui Hugh Howey, ecranizat de Apple TV, Foc și sânge, de George R. R. Martin, sursa de inspirație a serialului Înălțarea dragonului, precum și Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare de Suzanne Collins, prequelul mult mai celebrei serii Jocurile foamei. Cifre nu pot să dau, dar o să amintesc că toate aceste cărți au avut parte de prelungiri consistente de tiraje.
Nezumi este primul imprint din România dedicat în exclusivitate traducerilor manga. Cum v-ați aventurat în acest demers? Știu că poate fi riscant, mulți dintre cititorii genului preferând odată să citească traducerile în engleză.
A fost pasiunea pentru benzile desenate cu care venisem deja în editură, a fost colecția Armada Comics, în care am publicat romanul grafic Dune, au fost semnalele venite din piață și discuțiile cu cititorii noștri adolescenți și au fost dorința și curajul Anei Nicolau de a intra pe această nișă. Cred că era important ca unele dintre cele mai citite serii manga la nivel mondial să fie accesibile și publicului din România, în limba română. Seriile pe care le publicăm în Nezumi sunt traduse direct din japoneză de tineri profesioniști, pasionați de manga și conectați la cultura niponă, ceea ce, încet-încet, devine un argument puternic și pentru cei care obișnuiau să citească edițiile traduse în limba engleză.
Diferă procesul de achiziție de drepturi și de publicare a volumelor manga față de cel al titlurilor din Armada, fie ele „cărți clasice” sau comics? Cum arată drumul unui volum Nezumi în editură?
În principiu, procesul este asemănător. Greu a fost, însă, începutul, fiindcă o particularitate în relațiile cu partenerii japonezi ține de felul în care ei se raportează la o valoare importantă pentru ei: tradiția. Așadar, primele întrebări pe care le-am primit de la ei au fost dacă Nemira a mai publicat vreodată manga, apoi dacă în România a mai apărut vreo serie manga. Cum răspunsurile au fost negative, a fost dificil să spargem cercul vicios în care intrasem fiindcă e imposibil să bifezi la capitolul tradiție atunci când faci pionierat. Publicarea unui volum manga implică o echipă complexă. Pe lângă traducători, din Nezumi mai fac parte redactorul Andreea Roșeț, dar și colaboratori externi pentru DTP și lettering, oameni care au experiență în diferite proiecte de comics.
Spuneai la un moment dat că „problema pe care trebuie să și-o pună orice scriitor și editor din țară este cum să ajungă la publicul” care participă la Comic Con. Ai ajuns la East European Comic Con și ca scriitor, și ca editor. Ce înseamnă această experiență pentru o editură?
Trebuie să subliniez că spuneam asta în urmă cu șase – șapte ani, referindu-mă la editorii și autorii români de SF & Fantasy, în contextul în care exista o discuție despre lipsa de interes a cititorilor pentru titlurile scriitorilor români de gen, iar eu îi îndemnam să coboare din turnurile de fildeș și să își întâlnească publicul potențial. Știi, sunt deja mai bine de zece ani de când particip la Comic Con, fie ca autor, fie ca editor și cred că evenimentul constituie prilejul perfect pentru un contact nemijlocit cu o bună parte din publicul căruia încerci să i te adresezi dacă editezi literatură SF & F. Ca autor și ca editor mă interesează adolescenții. Îmi doresc să îi întâlnesc, să le înțeleg interesele, să văd cum pasiunea pentru o anumită zonă de pop culture se transformă de la o generație la alta. Și nu fac asta numai la Comic Con. Profit de orice prilej pentru a mă întâlni cu liceeni și studenți și nu mă bucur doar de informația pe care o culeg de la ei, cât mai ales de energia specială pe care o au, de pasiunea asta vie și sinceră cu care sunt înzestrați și care este virală.
Copilăria poate avea gust și miros de clătite cu dulceață de caise. Care e sinestezia anilor de acum și care sunt cărțile și muzica ce o însoțesc?
Cele mai multe cărți pe care le citesc sunt dintre cele în care caut ceea ce urmează să publicăm în Armada, așadar e mult SF, fantasy și thriller. Apoi încerc să fiu la curent cu ceea ce scriu acum autorii români, mă interesează cărțile care apar în imprintul n’autor, dar și în colecțiile de literatură română contemporană ale celorlalte edituri. Și că tot am ajuns la asta, cred că literatura română trece printr-o perioadă tare faină și sunt bucuros nu numai pentru că se publică mult, cât mai ales pentru că cititorii sunt din ce în ce mai interesați de poveștile autorilor de la noi. Apoi, în restul timpului, explorez. Așadar, săptămâna asta, spre exemplu, am combinat un roman grafic horror de la Kodansha, cu un hard SF care îmi face cu ochiul pentru Armada, cu Întinde mâna, Tiberiu!, romanul lui Horea Sibișteanu, și Gara Malma al lui Alex Schulman. Muzical, cel mai tare mă bucur de revenirea băieților din trupa Changing Skins care au dedicat noua lor piesă romanului Ultima carte. În playlist-ul meu de zilele astea se mai află, printre mulți alții, Byron, The Mono Jacks, Om la Lună, Jonathan Bree, Admiral Freebee, The Dø, Michelle Gurevich.
[Fotografiile fac parte din arhiva personală a lui Marian Coman.]
