Lucia Eniu este profesoară de franceză și italiană la Colegiul Național Mihail Sadoveanu din Pașcani. Este doctor în filologie cu o teză despre Michel Tournier, susținută la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași și traduce din literatura franceză. A publicat un roman, Păpușarnița, apărut în 2024 la editura Leviathan, și o carte pentru copii, Regate din hârtie sau Călătoriile lui Marc Lemonde, publicată și în traducere franceză la editura Le Lys bleu din Paris. Cu pasiune și dedicare, Lucia Eniu reușește să-și modeleze fiecare oră în funcție de interesele și nevoile elevilor săi, să transforme limba franceză în ocazie de distracție și, de multe ori, italiana în alinare, mai ales pentru elevii născuți în diaspora și veniți în România. Iar literatura devine deschizătoare de uși și minți pentru toate acestea.
Predați franceza și italiana la Colegiul Național Mihail Sadoveanu din Pașcani. Cum ați ales această meserie și care au fost cărțile și oamenii care v-au format?
Meserie ori vocație? Unii dintre noi o consideră meserie, alții, din ce în ce mai puțini, vorbesc despre o adevărată vocație. Nu am ales-o eu, cred că, mai degrabă, ea m-a ales. Pentru că, în acei ani, după terminarea unei facultăți de limbi străine, nu prea aveai oportunități. Mi s-a oferit un post de interpret pe italiană în ceea ce se numea pe atunci Securitate, dar n-am acceptat. Aveam oroare de tot ce avea legătură cu instituția sus-numită. Așa că am intrat în învățământ. Cu pași șovăielnici, ca într-un templu. Cum ar fi putut să fie altfel? Amintirile mele de școlar timid se deschid spre o lume guvernată de reguli stricte. Cam ca în poeziile lui Jacques Prévert, cu elevul Hamlet și cu leneșul care spune „da” lucrurilor pe care le iubește și „nu” profesorului. Dar, dincolo de rigiditatea și rigoarea acelei lumi, am cunoscut profesori implicați, empatici și corecți, pe care i-am venerat. În mintea și sufletul meu de adolescentă a rămas venerabilul și neasemuitul L.F.I. din Oradea, altfel spus, Liceul de Filologie-Istorie, care astăzi este Colegiul Național Mihai Eminescu. Anii petrecuți acolo au fost, fără doar și poate, cei mai frumoși și mai rodnici. Iubesc acel loc, îl port mereu în mine, oriunde mă duce viața. Ar fi multe de spus despre el, despre acei minunați dascăli care m-au format și cărora le datorez mult. Așa că, atunci când, la rândul meu, am intrat pentru prima oară în cancelaria Liceului Minier din Gura Humorului, m-am făcut mică, micuță și neînsemnată ca un fir de nisip. Aveam să fiu printre ei, Profesorii. Să devin și eu asemenea lor, implicată și empatică, modelatoare de suflete și minți. N-a fost ușor, dar, de îndată ce am trecut pragul primei săli de clasă, am simțit că sunt acolo unde trebuie să fiu. Și am rămas pe baricade.
Ați început cariera didactică înainte de 1989, la, cum ați menționat, un liceu din Gura Humorului. Cum au fost pentru dumneavoastră acei ani, cum erau interacțiunile cu elevii, cu colegii de cancelarie?
Era o perioadă tulbure, știm care a fost parcursul și ce a urmat. Dincolo de mizeriile comunismului, cu tot alaiul lui de lingăi și oportuniști care mișunau și prin școli, am găsit în acel colț de țară o comunitate frumoasă, bucovineni calzi și așezați, respectuoși și din cale-afară de plăcuți. Așa că toate celelalte neplăceri au trecut pe locul al doilea. Pe primul loc a rămas interacțiunea cu oamenii, îndeosebi cu elevii și cu colegii mei. Mi-au fost dragi și mi-au rămas în suflet. Și, poate că, dacă lucrurile ar fi stat altfel în ceea ce privește conducerea școlii – nulă din punct de vedere moral și etic, dar susținută de sistem – aș fi rămas acolo. Ironia sorții a făcut ca, la câteva luni după ce m-am transferat, pierzându-mi astfel și titulatura, să izbucnească Revoluția. Viața ne joacă feste, ne învârte pe degete ca pe niște inele de tinichea. Îmi amintesc, printre altele, de episodul tragicomic din ultimul an petrecut acolo. Domnul director, reclamat de o parte din profesori la minister, a ales să se interneze în spital, taman când urma să sosească o comisie care să analizeze ce și cum. Concluzia comisiei? Cataloagele din ultimii zece ani nu erau în regulă, mai lipseau niște corecturi, mai era nevoie de verificări, așa că, într-o duminică, am fost cu toții obligați să ne punem pe treabă și să luăm cataloagele la puricat. Ceea ce însă ar fi trebuit să fie un moment trist și supărător, cu multă trudă și umilință, s-a transformat într-o veselie generală, căci românul, orice ar fi, face mereu haz de necaz. Domnul director? Adică, tovarășul? A căzut tot în picioare, ca Hopa Mitică.
Până în 2011 ați lucrat la Liceul Economic din Pașcani. Care sunt cele mai importante diferențe între relaționarea cu elevii din acei ani, ținând cont și de profilul liceului, și modul de abordare de acum?
Când am început activitatea acolo, instituția purta denumirea de Școala nr. 5, apoi, Nicolae Iorga. O școală mică, dar simpatică, vie și plăcută, care m-a atras din prima clipă. Domnul director Pasat? Integru, vertical și neînduplecat în fața măreției comuniste. Un adevărat domn. Colegii? Plăcuți și simpatici. Impactul puternic a fost trecerea de la elevii de liceu la cei din ciclul primar. Am predat limba franceză la gimnaziu, dar și la clasele a II-a, a III-a și a IV-a. Acea perioadă a fost un adevărat tur de forță, un botez al focului. Nu aveam manuale, aveam, în schimb, de fiecare dată când intram în clasă, o mare de ochișori sclipitori, vioi care mă analizau și mă răscoleau. Pentru ei am început să scriu povestioare, poezii și, mai apoi, cântece pe care domnul profesor de muzică Gheorghe Arșinel le adapta și le cânta la corul școlii. Primeam din Franța cărți pentru copii, le exploatam în clasă și, ușor, ușor, m-am adaptat. Frumoși ani! Ar fi multe de povestit.
Cum arată astăzi ziua dumneavoastră de lucru?
Astăzi, la Colegiul Național Mihail Sadoveanu, după un număr de ani în care s-au perindat atâtea generații de copii, lucrurile stau bine. E o echipă de oameni foarte bine pregătiți aici, dedicați, cu domnii profesori Radu Ardeleanu și Mihai Frăsilă la conducere, doi colegi dinamici, care au reușit să asigure un climat plăcut și să schimbe fața școlii. Se muncește frumos, în ciuda cârcotașilor care reduc învățământul de astăzi la cifre și nereguli. Sigur că există multe neajunsuri în sistem, sigur că mai există și uscături, dar, dincolo de ele, ceea ce nu văd cei care nu fac parte din el este implicarea, dorința de a modela cât mai bine și mai eficient fiecare copil, de a transmite cunoștințe, de a-i aduce pe toți la un anumit nivel, cât mai sus cu putință, de a excela acolo unde se poate și de a reuși să ținem lucrurile pe linia de plutire. Toți cei care lucrează pentru modelarea minților și sufletelor pot să vorbească despre vocație. Dascăli, medici, preoți. Toți suntem în aceeași barcă și cu toții dorim binele și frumosul în tot ceea ce realizăm. Atât cât se poate.
Când engleza pare să fi devenit o a doua limbă maternă pentru mulți tineri, cum se raportează elevii dumneavoastră la franceză și italiană?
Da, engleza, draga de ea, frumoasa de ea, a căpătat, în ultimii ani, un binemeritat loc fruntaș în opțiunile părinților și copiilor lor. Și pe bună dreptate. Dincolo de impactul ei năucitor cu, din păcate, unele neajunsuri în ceea ce privește limba română, infectată de tot felul de neologisme mai mult sau mai puțin acceptabile, engleza va continua să domine piața lingvistică românească. Cam așa se întâmpla prin secolul al XIX-lea cu limba franceză. Era răsfățata saloanelor mondene, cu tot alaiul lor de Chirițe și Cațavenci. A rămas și va rămâne limba eleganței, a bunului gust și a artei, așa că, departe de a face din ea o Cenușăreasă, cred că este încă pe val. Și va rămâne pe val. Mai ales că spiritul francofon în România este cât se poate de viu. Cât despre italiană, aici este o altă poveste. Profesorii, din păcate, sunt destul de puțini, orele, la fel. Păcat! Este o limbă atât de frumoasă, de muzicală, cu o zestre culturală și literară fantastice! În ceea ce mă privește, o predau cu drag, mai ales că, în ultima perioadă, elevii interesați de italiană sunt îndeosebi cei care au început școala în Italia, unii s-au născut și au locuit acolo o vreme și trăiesc tragedia despărțirii de o țară și o comunitate în care s-au format. Tânjesc după Italia, ajung să uite limba și sunt dornici să reia cursurile, să-și amintească ceea ce au învățat, să participe la concursuri. Am reușit să încropim un blog al „italienilor” din școală. Acolo își postează tot felul de materiale, gânduri, propuneri de colaborare. Sunt copii frumoși și talentați. Și, mai presus de toate, dornici să continue să își dezvolte abilitățile lingvistice. Ne leagă dragostea de această limbă superbă.
Care sunt cele mai eficiente metode folosite pentru a le menține atenția elevilor la ore, știind că aceasta e din ce în ce mai redusă?
Când intri în învățământ, te izbești, la propriu și la figurat, de un munte de teorii, vin peste tine de-a valma metode, itemi, modalități de evaluare etc. Te îngrozești la gândul că un simplu proiect didactic, adică, mai pe înțelesul tuturor, un plan de lecție, bine structurat, făcut ca la carte, poate să-ți răpească vreo oră, două. Te sperie gândul că nu vei face lecția cap coadă după normele prescrise etc. În ceea ce mă privește, frica aceasta a dispărut în momentul în care am intrat în clasă. Pentru că acolo este teritoriul practicii, este locul acela fabulos în care începe o adevărată desfășurare de forțe… ludico-științifice. Metode? Nu le-am așezat niciodată în niște tipare, nu le-am dat nume. Ele diferă de la clasă la clasă, de la elev la elev. Trebuie să fii intuitiv, creativ, să știi să acționezi în fiecare clipă, astfel încât, făcând ceea ce ai de făcut, să ai grijă și de sufletul copilului, de nevoile lui. Activitatea într-o clasă este un univers în sine. Dacă implicăm în el și ludicul, bineînțeles, cu măsură, se instaurează un climat plăcut și funcțional. Gramatica franceză este considerată ca fiind printre cele mai rigide, e normal, provine din latină. Dar ce frumusețe! „La grammaire est une chanson douce”, spune Erik Orsenna în cartea cu titlu eponim. O minune de carte pe care v-o recomand. După acest principiu, de ce n-ar fi gramatica deschisă spre ludic? Așa că, ori de câte ori este posibil, strecor în lecțiile de gramatică joc, muzică, filmulețe, ca de pildă desenul animat Alike, extraordinar de ofertant pe toată plaja gramaticală și nu numai. Cu cântecul Si j’étais président, te joci cu a doua regulă a lui Si condițional etc. De îndată ce observi plictiseală în priviri, schimbi registrul. O glumă, un mic joc, un calambur etc., tot felul de năstrușnicii care să dea savoare clipei și să dezmorțească corpurile și creierele. Cam ca un actor, să zicem. Regula nescrisă ar fi, cred, să ne vedem pe noi în bănci. Am rezista atâtea ore cu mintea ascuțită, stând țepeni pe scaune incomode, încercând să nu-i supărăm pe cei de la catedră? Uneori, cu burțile goale, obosiți deja de la navetă, poate chiar bolnavi, cu părinți plecați departe, cu dorul de ei, dar prefăcându-ne că suntem bine?
Ce oportunități de proiecte și colaborări extrașcolare există atât pentru elevi, cât și pentru profesori în Colegiul Mihail Sadoveanu?
Multe. Nu sunt în măsură să fac un inventar al lor, dar pot să afirm că este o școală foarte bine cotată în care există un furnicar viu de activități de tot felul, de la cele care se fac la nivelul școlii, legate de diferite evenimente, la cele mai complexe, care implică proiecte Erasmus etc. Sunt profesori dedicați, deosebit de implicați și dornici de nou, de a face școala cunoscută, de a ieși pe piață cu lucruri deosebite. Toate acestea sunt viu prezentate pe site-ul școlii, se pot cunoaște, sunt la îndemâna oricui pe Facebook. O să remarc, în mod deosebit, prezența și dedicarea a două colege, doamna profesoară de limba latină Mia Preutu și doamna bibliotecară Maria Iacob. Sunt notabile reprezentațiile artistice pe care, de-a lungul anilor, le-au realizat. Anul trecut, de pildă, s-au remarcat prin spectacolul de teatru Floralia care a fost reprezentat în decorul de poveste al Grădinii Botanice din Iași. Tot ceea ce s-a desfășurat timp de câteva ore bune, de la costume la replici savuroase, recitări, joc de scenă, mișcare, culoare, ritm, umor, totul a ilustrat măiestria și creativitatea celor două colege.
Care sunt obiectivele profesionale ale elevilor dumneavoastră? Care este raportul dintre o carieră în România și emigrare?
Tocmai am discutat la ora de dirigenție despre profesia pe care vor să și-o aleagă. Sunt în clasa a XI-a, așa că e nevoie de o astfel de discuție, deși pare că mai e timp. În afară de o singură elevă din Republica Moldova, care dorește să urmeze o facultate în America, toți ceilalți rămân în țară, la Iași, îndeosebi, la Cluj, la București. Meserii diverse, de la pompieri, jandarmi ori magistrați, la traducători, antreprenori, profesori, psihologi etc. Tineri serioși, care gândesc frumos și vor un viitor pe măsura pregătirii lor. Mă bucură taaare mult să-i știu așa! Avem nevoie de ei, ca să uităm că există și destule rebuturi ale societății. Tinerii mei frumoși, talentați și responsabili și foarte mulți ca ei în toată țara fac diferența. Așa că, hai să nu mai fim așa de pesimiști și să vedem și fața asta a țării!
Se află lectura printre interesele elevilor dumneavoastră? Le recomandați cărți, vă urmează sfaturile în acest sens? Dar invers – primiți recomandări de lectură de la ei? Care sunt cele mai recente?
Sigur că da. Citim la ora de dirigenție, dar citim și scriem și la franceză și italiană. Zilele trecute, pe canavaua poveștii, elevii de la grupa de intensiv franceză au scris o povestire bilingvă, au ilustrat-o și au ieșit niște cărticele simpatice. Una dintre povestiri este deja postată online. Poate vor urma și altele. Trebuie să-i încurajăm să creeze, nu numai să citească. Și să interacționeze, să-și citească textele și să le comenteze. Îi ajută pentru examenele de mai târziu. Încet, încet, se desprind de latura școlărească și prind zbor spre universitate.
Le recomand cărți, desigur, dar nu mă supăr să primesc recomandări. Profesorul, paradoxal, poate, pentru unii, învață cot la cot cu elevii, învață și de la ei. Și, până la urmă, așa ar trebui să fie, de la un punct încolo, o interacțiune continuă, în care profesorul să fie dirijorul, dar și interpretul și colaboratorul. E cam același lucru ca turnul de fildeș din literatură. Scriitorul trebuie să coboare în Cetate, la fel și dascălul.
Aveți un doctorat în literatură franceză, obținut la Universitatea Al.I. Cuza din Iași, cu o temă despre Michel Tournier. Traduceți din limba franceză, având gata inclusiv ultimul roman al scriitorului francez, care-și așteaptă un editor român. Cum s-a dezvoltat pasiunea pentru opera lui Tournier?
Pasiunea pentru Michel Tournier a început odată cu deschiderea primei cărți, Picătura de aur. Au urmat, apoi, celelalte. M-a uimit peste măsură. Astfel încât, fără să știu prea bine când și cum, am început să recitesc, să comentez romanele, să caut înfrigurată alte și alte scrieri ale lui și, în cele din urmă, m-am oprit asupra poveștii. Michel Tournier este, în primul rând, povestitor. Am intrat în lumea teoriei despre poveste, fascinantă lume, sute de scrieri. Am citit cam tot ce s-a putut găsi pe Amazon și nu numai, am citit mult despre conteurs and contage, despre simbolistică, semiotică literară, teorii ale lecturii etc. Lucrarea mea, care nu este exhaustivă, bineînțeles, se numește Les signes du conte et le conte des signes dans l’oeuvre de Michel Tournier (Semnele poveștii și povestea semnelor în opera lui Michel Tournier). M-am bucurat de îndrumarea domnului profesor doctor Alexandru Călinescu, profesor universitar, critic literar foarte reputat și publicist, o prezență deosebită în peisajul universitar ieșean. N-am publicat teza, dar părți din ea au apărut în Estudios Romanicos a Universității din Murcia și în Nouvelles Francographies, no. 5, Hofstra University, Georgia. E o lucrare super muncită, fără plagiat, despre care aș putea să vorbesc ore în șir. De fapt, despre Tournier. El este vioara întâi în toată această poveste. Închei cu mărturisirea că mi-aș fi dorit mult să ajung să-l cunosc și să stau de vorbă cu dumnealui. I-am scris, am primit răspuns și ilustrată cu presbiteriul din Choisel, unde locuia și cam atât. N-a fost să fie. Dar pentru mine este încă viu, mereu prezent, o prezență de poveste. Ultimul său roman, La Couleuvrine, da, l-am tradus și zace în sertarul calculatorului. Din păcate. E romanul care ne învață că, de cele mai multe ori, hazardul o ia înaintea tuturor calculelor, că, oricât de bine am juca șah și am anticipa orice mișcare, hazardul ne depășește și rânjește obraznic.
Scrieți proză și poezie, cel mai recent roman, Păpușarnița, fiind publicat anul trecut la editura Leviathan din București. Cum ați intrat în legătură și cum a decurs colaborarea cu editura?
Păpușarnița a fost la început o mică povestire scrisă pentru concursul Polaris al Editurii Biscara, în care se cerea o reinterpretare a miturilor. M-a atins din plin, pentru că mi-a plăcut dintotdeauna mitologia, lumea poveștilor, a fabulosului. Am fost printre cei câștigători și, drept răsplată, povestirea a fost publicată în Revista Leviathan, o revistă prestigioasă pe care o citeam cu plăcere de multă vreme. Personajul, Zane morarul, m-a intrigat din primele creionări, așa că l-am dezvoltat, i-am scris povestea cum m-am priceput mai bine și a ieșit un mic roman de 198 de pagini. Prietena mea, doamna Dana Shishmanian, soție a poetului Ara Alexandru Shishmanian, dar și o prezență vie în viața literară din Franța (printre altele, membră a Comitetului de lectură al Revistei Francopolis) a fost prima care l-a citit și m-a sfătuit să apelez la Editura Leviathan. Așa i-am cunoscut pe doamna Pușa Roth și pe domnul Costin Tuchilă. Doi oameni deosebiți și super simpatici, care m-au primit cu multă căldură în rândurile scriitorilor care au trecut pragul editurii și cărora le mulțumesc mereu pentru încurajare și susținere. O colaborare reușită. Așa a apărut Păpușarnița.
Ați publicat și o carte de literatură pentru copii, Regate din hârtie sau Călătoriile lui Marc Lemonde / Royaumes en papier ou Les voyages de Marc Lemonde, apărută atât în română, la o editură din Iași, cât și în franceză, la editura Le Lys bleu din Paris. Cum ați reușit publicarea în Franța și care este feedbackul pe care l-ați primit de la cititorii francezi?
Am reușit să public în Franța tot cu ajutorul prietenei mele, doamna Dana Shishmanian. Trei povestiri din această cărticică apăruseră deja în Revista Francopolis. Doamna Shishmanian a scris prefața și mi-a recomandat Editura Le Lys bleu din Paris. Pot să afirm că este întru totul meritul dumneaei. În ceea ce privește feedbackul cititorilor francezi, cu câteva excepții (prieteni, cunoștințe din Normandia și din Japonia, unde câteva exemplare au reușit să ajungă) acesta îmi este total necunoscut, deoarece, nefiind prezentă în Franța, așa cum sunt autorii francezi, n-am reușit să o promovez. În schimb, s-a întâmplat un lucru mai puțin obișnuit, cel puțin pentru mine. Cu o lună înainte de apariție, un reprezentant al editurii îmi trimite un mesaj cu subiectul Excellente nouvelle!, în care îmi aduce la cunoștință că încă nu au tipărit cartea, pentru că nu au voie. De ce? Pentru că tocmai fusese aleasă să facă parte dintre cărțile care urmau să fie citite la Campionatul mondial de lectură rapidă, Categoria Junior, care în 2023 s-a ținut în Polonia, în luna aprilie și la care au participat 5000 de persoane. Cartea urma să fie tradusă (și a fost) în vreo 7-8 limbi, dar nu în format fizic, ci doar pentru a fi citită online de către concurenți. Același reprezentant a ținut să-mi precizeze că nu trebuie să mă aștept la vreo remunerație, ci doar la onoarea de a fi făcut parte dintre autorii selecționați pentru această prestigioasă competiție. Bineînțeles că nu există nicio listă cu cărțile selecționate de-a lungul timpului pentru a fi lecturate. Oare n-ar fi trebuit să existe, m-am întrebat. Și am rămas cu întrebarea retorică și cu onoarea. Cam atât cu feedbackul.
Care sunt cărțile citite în ultimul timp care v-au bucurat cel mai mult?
Am recitit Zogru al Doinei Ruști și Șatra lui Zaharia Stancu. Am terminat Cicatricea lui China Miéville, a treia carte din Trilogie. Îmi place mult acest scriitor. Stația Pierzaniei e o minune, am citit-o cu multă plăcere. Acum citesc Splendida cetate a celor o mie de sori a lui Khaled Hosseini și vreau să încep La cinquième saison – un roman vénitien al lui Erik Orsenna. M-aș bucura să am ocazia să-l traduc, chiar dacă ar rămâne în sertar. Ar fi o onoare.
[Fotografiile fac parte din arhiva Luciei Eniu.]
