Iustina Croitoru este redactor-șef de dezvoltare editorială la editura Humanitas, coordonatoarea colecției Humanitas Junior și, când timpul n-o ia la goană, traducătoare din engleză și franceză. Și-a început parcursul în industria de carte la Polirom, colaborând apoi și cu Humanitas Fiction. Iustina întâmpină și omenește cărțile Humanitas de când acestea intră în editură și până când le predă redacției; de cărțile Humanitas Junior se ocupă îndeaproape, de la selecție la, deseori, traducere sau redactare. Lista de lucruri de făcut depășește de multe ori lungimea unei zile, dar toate își găsesc apoi locul, căci unde-i profesionalism și pasiune nu-i tocmeală.
Când ai început să lucrezi la Humanitas și care a fost parcursul profesional de până atunci?
Drumul meu în Grupul Humanitas a început în februarie 2006, la Humanitas Fiction, după ce mai înainte fusesem patru ani redactor la Editura Polirom. La Humanitas Clasic – cum îi spunem noi cu afecțiune editurii înființate în 1990 – am ajuns ceva mai mai târziu, la începutul lui 2012, iar din 2017 mă ocup de Humanitas Junior.
Cum arată ziua ta de lucru, având în vedere că te ocupi și de o parte din autorii și cărțile de la Humanitas Clasic, dar și de Humanitas Junior; în Povestea insulei Humanitas, Gabriel Liiceanu, folosind metafora editurii ca o pâlnie dublă, spunea că te ocupi de partea ei de sus, de intrările din exterior.
Partea foarte interesantă și atrăgătoare a muncii într-o editură este că nici o zi nu seamănă cu alta. Asta te ține în priză, cu simțurile încordate. O zi pe care ți-o planifici pentru chestiuni administrative, să spunem, se poate transforma pe nepusă masă în aventura palpitantă a alcătuirii cuprinsului pentru o carte care va apărea peste un, și invers. Sunt zile când răspund la e-mailuri de dimineață până seara și zile când doar citesc manuscrise, zile când am întâlniri cu colaboratori și zile când redactez, și tot așa.
Cât privește „metafora pâlniei“ despre care povestește Gabriel Liiceanu în carte, deși poate părea cine știe ce lucru misterios, nu-i altceva numele care i s-a dat organizării interne a unei părți din editură. Practic, în această schemă, eu mă ocup de relația cu colaboratorii și de soarta titlurilor contractate – că e vorba despre cărți de autor ori despre traduceri – până în clipa în care ni se predau sub formă de manuscris. De aici încolo începe drumul cărților spre publicare, care trece prin redacție și tehnoredacție, departamente vegheate de redactorul-șef. E un sistem care la Humanitas funcționează foarte bine și care îmi lasă timp să mă ocup de Humanitas Junior.
Îmi imaginez că primești zilnic (poate) zeci de recomandări de titluri și autori noi, de la editurile străine și de la agenții literari. Reușești să treci prin toate? Cum te asiguri că nu ratezi ceva ce s-ar potrivi mănușă editurii?
Cu adevărat, numărul manuscriselor pe care le primim e copleșitor, și n-ai pus la socoteală manuscrisele românești. Suntem însă un colectiv mare și ne împărțim cărțile între noi, iar experiența și discernământul fiecăruia joacă un rol important în cernerea grâului de neghină. Pe deasupra, știm cu toții instinctiv ce ni se potrivește și ce nu și ce așteptări au cititorii de la noi. Cum mă asigur că nu ratez un titlu care ni s-ar potrivi ca o mănușă? La drept vorbind, nici o metodă nu e infailibilă și nu cred că e editor pe lume care să nu fi trecut la viața lui pe lângă o carte bună și să n-o fi ratat din te miri ce motiv. Cu toate astea, dacă te ții la curent și cu ceea ce se publică, și cu deal-urile care se fac în piețele de carte din străinătate, respectiv dacă reușești să simți potențialul unui titlu românesc, chiar dacă manuscrisul primit e departe de perfecțiune, probabilitatea să ratezi o viitoare carte de succes scade simțitor.
Care sunt cele mai importante criterii în selecția titlurilor pentru Humanitas Junior?
Humanitas Junior – care a început, de fapt, în 2001 cu cărțile pentru copii semnate de Neagu Djuvara și Radu Oltean – a turat de-adevăratelea motoarele în 2017, captând înainte de orice atenția unui public care exista deja, și anume publicul Humanitas. Din această pricină a fost aproape de la sine înțeles că titlurile pentru copii pe care aveam să le publicăm vor declina temele și domeniile de predilecție ale editurii-mamă. Cumva, planul editorial s-a trasat firesc în jurul cărților de știință, de istorie, de literatură. Le-am adăugat cărțile bogat ilustrate, așa-numitele picture books, având grijă să aleg ilustratori de talent, care știu să spună povești prin imagini. Ulterior, văzând că în piața noastră de carte traducerile sunt preponderente, am hotărât să deschid larg ușa pentru autorii și ilustratorii români care au ceva de spus – o direcție de portofoliu pe care sunt hotărâtă să o dezvolt și pe viitor.
Firul roșu care unește tot ceea ce am publicat până acum într-un întreg coerent este calitatea, criteriul suprem al oricărei alegeri, căci i se subsumează toate celelalte criterii, care merg de la talentul literar și artistic al autorilor și ilustratorilor până la folosul și rostul fiecărei cărți.
Există un proces de analizare și aprobare prin care trece o carte până să intre în portofoliul vostru?
În Humanitas s-a hotărât de le bun început că lucrurile funcționează ca în orice societate democratică, și anume prin vot. Oricine din editură, ba în unele cazuri chiar și din afara editurii, poate propune orice titlu i se pare că merită a fi făcut cunoscut pentru că, într-un fel sau altul, îi va îmbogăți pe aceia care îl vor citi. Această propunere ajunge la board-ul editorial, care evaluează potențialul de publicare și republicare al cărții. Desigur, dacă am trăi într-o lume ideală, analiza s-ar opri la valoarea intrinsecă a textului. Cum însă nu trăim într-o lume ideală, iar piața de carte de la noi agonizează de ani buni, obligându-ne uneori să judecăm doar cu sânge-rece și să ne călcăm pe inimă, aspectele financiar-contabile ale publicării ajung să joace un rol important în alegerea unui titlu. Așadar, ca să scurtez, după ce punem sub lupă toate fațetele publicării unei cărți, votăm, iar uneori argumentăm, dezbatem, ne răzgândim…
Alături de cărțile traduse din diferite limbi, Humanitas Junior are și un portofoliu însemnat de autori români. Cum ajung aceștia să publice la voi? Trimit ei manuscrisele gata pregătite, le solicitați voi anumite teme sau concepte?
Într-adevăr, în urmă cu ceva vreme am foarte fericită să trag linia și să constat că aproape o treime dintre titlurile de la Humanitas Junior sunt semnate de autori și ilustratori români, ceea ce nu-i puțin lucru. De obicei autorii ne scriu, iar ilustratorii ne trimit portofoliile – nimic mai simplu. Și, dacă un manuscris îmi atrage atenția, mi se pare că aduce ceva nou în peisajul cărților pentru copii, că vine cu un concept interesant, proaspăt, nu voi ezita să îl preiau în portofoliu chiar dacă autorul e la debut, iar la text mai e de lucrat.
În unele cazuri fericite, manuscrisele pe care le primim sunt aproape gata de publicare, căci autorul are condeiul sigur; alteori autorul și cu mine lucrăm împreună asupra textului ca să îl aducem aproape de ceea ce așteaptă publicul de la noi – un proces extrem de interesant și de satisfăcător, pe care îl văd asemănător cu cel al șlefuirii diamantelor.
Și, într-adevăr, nu de puține ori, un concept gândit în editură ajunge să prindă viață cu ajutorul autorului și ilustratorului potriviți, iar asta e, după mine, cea mai frumoasă parte a muncii unui editor: să inventeze cărți și să vadă cum se înfiripă, rând după rând, ilustrație după ilustrație, ceea ce a gândit la un moment dat și a schițat în fugă pe dosul unei coli tipărite.
Cum arată drumul unei cărți Humanitas Junior de la manuscris la raft?
Am avut acum câteva luni un eveniment la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, unde am descris în detaliu traseul cărții de la manuscris la rafturile librăriilor. Cei prezenți au fost uimiți să afle câți oameni muncesc să transforme un text în carte. Eu, la rândul meu, am fost uluită să constat câtă lume are impresia că un autor trimite un document Word la o tipografie (atenție, mulți nu fac diferența între editură și tipografie), și gata cartea!
Pentru că procesul publicării unei cărți e îndelungat și laborios, o să încerc să-l surprind într-un tablou cât mai sintetic. Așadar, o viitoare carte ajunge în editură pe mai multe căi: autorii români trimit manuscrise, agenții literari trimit manuscrise străine sau cărți străine deja publicate. În acest ultim caz, dacă preluăm un titlu, primul pas după semnarea contractului extern, chestiune de care se ocupă departamentul de copyright, este să încredințăm textul unui traducător. Cât de important este traducătorul în acest proces e cu neputință de prins în câteva rânduri, ar fi nevoie de o discuție separată.
După ce primim traducerea, soarta manuscriselor semnate de autori străini nu e cu nimic diferită de a celor semnate de autori români: toate ajung la un redactor, așadar un profesionist al lecturii cu pixul în mână, care se îngrijește ca textul să intre în lume în cea mai bună formă cu putință. Din păcate, dacă traducătorii se mai bucură de recunoaștere măcar în branșă și în rândul publicului educat, mă tem că munca redactorilor, aceste Cenușărese tăcute ale industriei cărții, rămâne, de cele mai multe ori, necunoscută și neapreciată cum se cuvine.
Următorul pas după redactarea textului este paginarea: un tehnoredactor, urmând sugestiile redactorului-șef, găsește un layout pentru carte în funcție de specificul colecției în care va fi publicată sau gândește un layout aparte, dacă e vorba de o carte hors collection. Apoi, cartea se paginează, adică textul se toarnă în acest layout prestabilit. Dacă e vorba de o carte pentru copii, odată cu textul se prelucrează și aranjează ilustrațiile, care fie sunt comandate unui ilustrator român, în cazul titlurilor românești, fie se primesc sub formă de fișiere, în cazul celor străine.
După paginare, cartea ajunge la un corector care, cu ochi vigilent și neiertător, vânează greșelile de ortografie, de ortoepie și de punctuație, idealul fiecărui editor fiind să publice o carte impecabilă din acest punct de vedere. Desigur, cum știm, carte fără de greșeală se pomenește destul de rar, căci demonul Titivillus, spaima celor care scriu texte, are obiceiul să-și cam bage coada. Asta nu înseamnă că încetăm să urmărim idealul, dimpotrivă.
Odată corectată, cartea se întoarce la redactor, care o citește din nou și urmărește fiecare modificare a corectorului, hotărând asumat ce acceptă și ce nu. Apoi, paginile cu toate aceste corecturi ajung la paginator, care le introduce în text, rezultând, în cele din urmă, o variantă cu un pas mai aproape de publicare. Cum în orice editură urma scapă turma, corectorul urmărește ca paginatorul să fi scos corect toate aceste greșeli și, după un soi de ping-pong cu pagini corectate între corector și paginator, cartea ajunge iarăși la redactor, care dă bunul de tipar, și la redactorul-șef, care își dă acordul ca documentul să fie trimis la tipografie de către directorul de producție.
Tot ceea ce am povestit până acum ține de interiorul cărții, dar urmează coperta, pe care o realizează un grafician, o pune în layout un tehnoredactor și pentru care redactorul scrie texte de prezentare, pe care un corector vigilent le corectează.
Când volumul tipărit vine de la tipografie, urmează alte etape nu mai puțin importante: aducerea tirajului în depozitul editurii și preluarea lui în gestiune, stabilirea unui preț, difuzarea către librării, punerea în vânzare. În tot acest timp, colegii de la marketing și promovare se ocupă să facă cunoscut publicului faptul că se pregătește un titlu nou și pun la cale evenimente, lansări, concursuri, interviuri, postări pe rețelele de socializare etc.
Acesta ar fi, în rezumat, drumul cărții de la manuscris la raft, dar el e mult mai meandric și mai complex de atât. Câți oameni muncesc, de fapt, pentru editarea, publicarea și vânzarea unei singure cărți? Cu zecile.
Dacă publicarea propriu-zisă a unei cărți urmează un traseu cât de cât standardizat și previzibil, promovarea ei poate intra rapid în zona nisipurilor mișcătoare. Care sunt cele mai eficiente metode de promovare a cărților Humanitas Junior?
Bine spus nisipuri mișcătoare! Dacă am învățat ceva în anii de când mă ocup de Humanitas Junior e că nu există rețetă de promovare care să se potrivească de la un capăt la altul al spectrului atât de bogat al cărților pentru copii. Dacă în cazul titlurilor pentru adulți lucrurile sunt limpezi, căci avem de-a face, în mare, cu cărți de ficțiune (literatură română și străină), respectiv de nonficțiune (memorialistică, istorie, eseu, știință, carte practică, albume etc), care pot fi citite, în fond, de un public foarte larg, cu vârsta cuprinsă între 15 ani și 100 de ani, în ceea ce privește cărțile pentru copii, împărțirea pe domenii și specii se subsumează împărțirii pe vârste. Rezultă astfel că orice titlu pentru copii e, de fapt, nișat. Avem, spre exemplu, o nișă pentru carte de nonficțiune ilustrată/științele naturii/4-6 ani și o alta pentru ficțiune/povestiri ilustrate/6-8 ani. Și tot așa, în multe și felurite combinații posibile, căci, în cazul cărților pentru copii, inventivitatea autorilor și editorilor nu cunoaște opreliști. Ținând cont de toate acesta, e firesc ca promovarea să se facă pentru fiecare carte în felul său. Firește că sunt lucruri care trebuie bifate indiferent de titlu, însă, dincolo de asta, gândim campaniile de la caz la caz. Pe deasupra, să nu uităm că, deși publicăm cărți pentru copii, ținta noastră sunt părinții, cumpărătorii de-adevăratelea, și lor ne adresăm în principal atunci când ne promovăm cărțile.
Pentru mine, reprezentative pentru Humanitas Junior sunt minunatele atlase Animalium, Historium, dar și Hărți, De la mic la mare and Timeline. Cum și-au făcut ele loc pe piața de carte românească? Reușește o astfel de carte să-și scoată investiția?
Foarte bună observație, cred că dintre toate cărțile pe care le-am publicat până acum, cele zece atlase de știință și istorie întruchipează exemplar spiritul Humanitas Junior. Acestea sunt cu adevărat cărțile care nu ar trebui să lipsească din biblioteca nici unui copil dornic să descopere și să înțeleagă lumea. Lângă ele am ținut neapărat să-l adăugăm pe al unsprezecelea, producție proprie, O călătorie prin univers: Astrofizica povestită, de Cristian Presură, cu ilustrații de Ana Alfianu. A fost un act de curaj, căci a însemnat o premieră românească în domeniu, dar a meritat pe deplin munca de aproape un an din spatele lui. De-adevăratelea, toate și-au găsit culoarul către public, unele mai iute, câteva mai lent, iar altele au ajuns bestselleruri, ceea ce e mare lucru într-o piață atât de mică precum a noastră, unde cărțile de 100 de lei sunt rarități și sperietori. I-aș îndemna însă pe părinții care nu se încumetă să facă o asemenea achiziție să o socotească o investiție pe termen lung în educația copilului și să aibă curaj să cumpere o carte care rămâne în bibliotecă și la care copilul se va întoarce iar și iar în loc să cumpere cinci cărți cu preț prietenos, dar fără miză, care nu deschid nici mintea, nici ochii, nici inima și pe care poți să le uiți fără părere de rău în autobuz.
O direcție curajoasă și cu atât mai interesantă mi se pare cea a adaptărilor grafice. Am întâlnit Jurnalul Annei Frank, Iliada and Odiseea în multe recomandări de lectură și în topuri de vânzări. Cărui fapt li se datorează succesul?
E neîndoios că, dincolo de talentul ilustratorilor – adaptările grafice după Iliada and Odiseea pe care le-am publicat sunt vârfuri ale genului, după părerea mea –, succesul e al textelor de la care au plecat. Jurnalul Annei Frank e una dintre operele definitorii ale veacului XX, iar poemele homerice sunt lecturi esențiale, care au conectat generații după generații la valorile imuabile ale omenirii. Regândirea lor în chip de bandă desenată, făcută fidel și cu respect față de textul-sursă, are darul de a le insufla o nouă viață și de a le face relevante pentru cititorii tineri, care răspund mai bine la mesaje vizuale. Speranța mea e că, la un moment dat, adaptările grafice vor le aviva curiozitatea acestor cititori și-i vor face să deschidă cărțile de la care au pornit.
Au existat pariuri pierdute printre cărțile publicate până acum? Dar cărți care au depășit în bine așteptările sau poate temerile?
Da, mă tem că au existat și pariuri pierdute, nici nu e realist să-ți închipui că toate cărțile pe care le publici vor fi succese zdrobitoare. La urma urmei, piața de carte se schimbă organic, dar și în funcție de factori externi, publicul se schimbă, gusturile se schimbă… Așa se face că uneori titluri pentru care ai fi băgat mâna-n foc sunt receptate sub așteptări și, reversul medaliei, titluri cărora le prevedeai un parcurs nespectaculos au parte de retipăriri peste retipăriri. Se vede astfel cât imprevizibil se strecoară în ecuația succesului la public a unei cărți. Norocul e că, de obicei, nereușitele sunt contrabalansate de reușite predictibile sau complet surprinzătoare – această din urmă categorie e preferata mea.
Ce înseamnă un bestseller pentru Humanitas Junior?
Dacă ar fi să ne luăm după definiția din dicționar, am vorbi despre tiraje, retipăriri, break-even, viteza de recuperare a investiției și altele asemenea. Am putea despica firul în patru și discuta despre ce înseamnă succes în cazul autorilor români versus străini și aș putea veni cu exemple lămuritoare și de-o parte, și de alta.
Totuși, după mine, dincolo de cifre, bestseller e cartea care impune un autor, care se retipărește mereu, care nu se uită, care rămâne, la care te întorci, indiferent de vârstă, și pe care le-o vei cumpăra și citi copiilor sau nepoților tăi. Sunt fericită să spun că la Humanitas Junior avem cărți pe care le retipărim întruna de zece ani, de cincisprezece, de douăzeci de ani și lângă care am adăugat titluri pe care cititorii le cumpără constant și pe care simt că le vom retipări încă multă vreme de acum înainte.
Există zone din literatura pentru copii care încă nu au fost „desțelenite”? Categorii de cărți care încă nu au un public format?
Absolut, una dintre ele ar fi așa-numitele silent books, cărți fără text, doar cu ilustrație. Puțini au avut curajul să publice așa ceva la noi pentru simplul motiv că o parte a publicului nu apreciază la justa valoare ilustrațiile. Se pare că e o caracteristică a pieței de carte din Europa sud-estică. Poate că motivul e felul cum se predă educația estetică în școală, poate lipsa unei tradiții îndelungate și continue… Cert este că în această parte de lume cărțile se cumpără pentru text, iar ilustrația e socotită pur decorativă. M-aș bucura ca părinții să-și dea seama ce importanță covârșitoare are o ilustrație bună și cât de păgubitoare este o ilustrație proastă, și să aleagă cărțile și după acest criteriu. Mai cu seamă în cazul cărților pentru preșcolari, ilustrația e cea care spune, de fapt, povestea, în vreme ce textul e un ghid care îl ajută pe copil să înțeleagă ceea ce vede. De asemenea, nu trebuie să subestimăm capacitatea copiilor de a inventa propriile povești pornind de la ilustrații, dimpotrivă, trebuie să-i încurajăm în această direcție. Așa se dezvoltă curiozitatea, creativitatea, imaginația.
Cum editura Humanitas are o revistă semestrială, Humanitas Junior are o revistă lunară, în care apar noutățile. Cine se ocupă de ele, cum ajung ele la cititori și care este impactul pe care-l au în vânzări?
Revista Humanitas Junior, care se postează lunar de mai bine de doi ani pe pagina noastră de Facebook, a fost răspunsul spontan la pandemie, care ne-a pus în imposibilitatea s-o tipărim, așa cum se întâmpla înainte. Ideea de a publica știri de tot felul despre cărți nu e nouă, căci asta face orice newsletter, la urma urmei, dar mi s-a părut că varianta aceasta e mai atrăgătoare, iar părinții ocupați ai zilelor noastre au, o dată pe lună, toată informația de care au nevoie despre Humanitas Junior. Pe deasupra, mă bucur că pe lângă veștile despre cărți, evenimente, campanii de promovare și așa mai departe, am reușit să găzduim în paginile revistei interviuri interesante (le-am numit, de fapt, binterviuri, căci sunt realizate de doi autori care-și pun întrebări unul altuia), povești și cronici literare scrise de copii, între ei făcând figură aparte minunații noștri cronicari, Mihnea Gâdici și Renata Truțescu, mari iubitori de literatură, înzestrați cu spirit critic. Bineînțeles, nu ne oprim aici, ba chiar încercăm să punem reflectoarele pe cât mai mulți copii talentați. Cu siguranță, revista are un impact în vânzări, chiar dacă mai greu cuantificabil. Ceea ce pot să spun însă cu certitudine este că e așteptată și, atunci când, din motive tehnice am postat-o cu întârziere, cititorii ne-au tras numaidecât de mânecă și ne-au întrebat când apare.
Am fost recent într-o librărie, căutând o carte pentru copii scrisă de un autor român. E drept că aveau un colț destinat titlurilor pentru copii, dar majoritatea cărților erau așezate „la cotor”, formulă complet nepotrivită pentru astfel de volume, de obicei subțiri, deci foarte greu de văzut. Cât din vânzările Humanitas Junior se bazează pe librăriile fizice și cât de mult ajută faptul că Grupul Humanitas are propriile librării?
Deși în ultimii doi ani, din pricina pandemiei, vânzările online au crescut, iar la Humanitas Junior, chiar simțitor, acestea nu au ajuns să depășească vânzările din librăriile fizice și nici nu cred că se va întâmpla asta prea curând. Asta nu înseamnă însă că librăriile de la noi forfotesc de lume, ci doar că publicul, atât cât este, preferă încă experiența cumpărării dintr-o librărie. Pe undeva, mai cu seamă în cazul cărților pentru copii, e de înțeles, căci impactul vizual e altul când ții cartea în mână decât atunci cât o vezi pe ecranul telefonului.
Cât privește felul cum sunt cărțile așezate în librării, mă tem că acesta este un punct nevralgic, iar vindecarea nevralgiei nu stă în puterea librarului ori a companiei de librării, ci a publicului, a școlii, a ministerelor care ar trebui să se ocupe de cultură și de educație și care nu sunt alarmate că pofta de lectură în România e la cote sub nivelul mării. Deși pare că pe piață ar fi o abundență de cărți pentru copii și, implicit, public numeros pentru acestea, de fapt, lucrurile nu stau de loc așa. Ca dovadă, nu a existat în ultimii treizeci de ani o librărie pentru copii de succes, care să supraviețuiască din vânzare de carte, iar nu din fel de fel de alte activități suplimentare. Nici măcar în București, unde e concentrat cel mai numeros segment al cititorilor, o astfel de întreprindere n-are șanse de reușită. Așa încât, cu mica și amara mulțumire că încă se mai deschid librării generaliste, încercăm să decupăm în spațiul lor, atât cât putem, locuri adecvate pentru cartea pentru copii. Bunăoară, în centrul vechi al Capitalei, pe Lipscani nr 42, unde am deschis de curând un nou magazin Humanitas–Takumi, avem o încăpere largă și luminoasă dedicată cărților pentru copii. Ne-am dori o librărie întreagă pentru asta noi, mica echipă de la Humanitas Junior? Nu încape îndoială, dar, la cum merg lucrurile în România, nu e realist să credem că ne vom vedea visul cu ochii prea curând.
Cu toate astea, faptul că avem propriile librării ne ajută să avem fir direct cu părinții și să ne dăm seama mai ușor ce cărți le atrag atenția, cum judecă oferta editurilor, ce așteptări au și așa mai departe, lucru important pentru că reușim să luăm pulsul pieței și să calibrăm portofoliul.
Nu doar că te ocupi de coordonarea editurii Humanitas Junior, dar și traduci unele cărți publicate aici. Este un hobby sau un argument pentru pariul pe care l-ai făcut în alegerea cărții respective?
Îmi place să traduc literatură, dar, din păcate, nu-mi rămâne timp. Așa se face că ultima carte „pentru oameni mari“ pe care am tradus-o a fost publicată prin 2008. În schimb, din când în când, mai traduc cărți pentru copii, cu text puțin, probabil ca să închid gura traducătorului frustrat din mine, care își cere drepturile. Mi-am promis de multa vreme că la pensie mă voi muta într-un oraș de munte unde, ca să-mi țin mintea alertă, voi citi cărți de știință și voi traduce romane.
Când ziua de lucru se încheie și to-do-listul e cât de cât bifat, care sunt activitățile care-ți încarcă bateriile pentru o nouă zi?
Mi-ar plăcea să pot răspunde că bat orașul cu gândurile aiurea, căci cu adevărat asta mi-ar plăcea să fac. Din păcate, Bucureștiul a devenit de nerecunoscut și de neiubit, iar meteahna din studenția de acum peste douăzeci și cinci de ani, când mă rătăceam cu bună știință pe străzi cu case vechi, a rămas în urmă, în anii ʼ90. Așa că, eșuez acasă, în fața calculatorului, unde, fie că vreau, fie că nu, ajung tot pe site-uri cu cărți.
[Fotografiile fac parte din arhiva personală a Iustinei Croitoru; copyright imagine principală: Radu Sandovici.]
