Ileana Achim is the founder and coordinator of the Frontiera publishing house. She is a professional reader, she has studied English literature and she holds a Master’s Degree in medieval studies from the University of Bristol. She created Frontiera in 2010, and six years later, she devised an outline for the profile it has today. At a first glance, Frontiera is a publishing house for children’s books. But, when two of the twelve titles published annually are dedicated to the deportations in Siberia or to the life of a Russian family, this categorization becomes inadequate. Frontiera is a publishing house for the illustrated literature aficionados. And it is one of the most courageous publishing houses.
Dacă n-ați fi editoare, ce meserie dispărută v-ar fi plăcut să aveți?
Probabil copist, pentru că îmi place să buchisesc – și îmi place să stau singură. Ce-i drept, n-aș mai fi un foarte bun copist, m-am cam dezobișnuit să scriu de mână în ultimii ani, de când tastatul îmi ocupă toată ziua, și îmi pare rău. Când mai iau pixul în mână, am senzația pe care o aveam în vacanțele de vară, că am uitat să scriu și că o să mă prindă toamna cu litere alandala pe caiet.
Și care e cuvântul dispărut care descrie cel mai bine activitatea dumneavoastră de cititor și editor?
Perhaps humorsome? J Timpul dedicat cititului de plăcere s-a redus, vrând-nevrând, și atunci sunt foarte selectivă cu ce citesc – fac nazuri, cum s-ar zice. Ca editor, iarăși sunt năzuroasă (sau boieroasă – am găsit cuvântul ăsta chiar acum, căutând sinonime mai prietenoase). Frontiera și-a propus un portofoliu restrâns, de aproximativ 12 cărți pe an, și atunci alegem la sânge ce publicăm, ceea ce e o constrângere, dar și un fel de boierie, zic eu. Când decidem să mergem mai departe cu un titlu, atunci e clar că l-am trecut prin ciur și dârmon și suntem gata să-l apărăm până în pânzele albe. Iată câte expresii, dispărute sau nu, am înghesuit într-un singur paragraf J
Ați spus într-un interviu din primăvară, publicat pe blogul Cărturești, că, alături de Bogdan
Tăut, echipa Frontiera conține doi alți colegi: Elena Dobre (comunicare, PR) și Horia, care vă ajută cu logistica. Asta înseamnă că externalizați celelalte servicii, cum ar fi redactarea, DTP-ul?
Da. Tot ce se întâmplă în jurul unei cărți (redactare, corectură, ilustrații, grafică) este realizat de o echipă care se formează ad-hoc, în funcție de specificul proiectului. Pe de altă parte, cea mai mare parte a unei astfel de echipe de proiect este alcătuită din constant collaborators constanți. De exemplu, pentru conceptele grafice ale cărților de autori români colaborăm cu Carla Duschka de la Atelierul de Grafică, Andreea Popescu de la Graphomat, Ioana Pârvan de la Studio Formidabil și Andrei Tache de la Vertical Design. Dar ei nu fac parte propriu-zis din Editura Frontiera.
Dincolo de povești și ilustrații, cărțile pentru copii trebuie să fie și trainice, să reziste la citiri și răscitiri, la zboruri prin cameră, la recuperări din dosul bibliotecii și, uneori, la lupte crâncene între frați (la noi a supraviețuit cu demnitate Eu sunt cel mai puternic lui Mario Ramos). Cum decurg discuțiile cu tipografiile? Aveți deja parteneri stabili?
Noi am stabilit de la bun început că vom produce cărți cusute, cărora să nu le zboare foile prin casă. Știu ce înseamnă cititul și răscititul cu copiii, și dacă tot publicăm puțin și bun, atunci am zis să fie bun până la capăt. Legat de tipografii, după mai multe tatonări, am ajuns să avem trei tipografii cu care colaborăm în mod constant, pentru că ne-au putut oferi un echilibru între costuri și calitate. Pe cele mai multe cărți nu le tipărim în România, din păcate, și pentru noi rămâne un mister de ce tipografiile de aici dau atâtea rateuri (greșeli de legătorie, timpi prea scurți de uscare a hârtiei etc).
Cum a fost la începuturile editurii relația cu librăriile offline și online și cum decurge ea acum? Mergeți dumneavoastră către ele, vă contactează cele noi pe dumneavoastră?
La început, am contactat noi toate librăriile, și online, și offline. Nu știa nimeni de noi, iar noi aveam nevoie de distribuție. Unele relații cu distribuitori mari s-au încheiat, altele au pornit greu, dar pe urmă au înflorit (mă refer aici la Cărturești, care inițial a avut rezerve dacă să ne preia sau nu, dar care este acum unul dintre principalii noștri distribuitori).
Între timp, am început să fim contactați de diverși alți distribuitori, iar noi am început să apreciem foarte mult inițiativele private, librăriile mici/independente, în care proprietarul-librar selectează foarte atent cărțile, deci le cunoaște și le susține în fața cititorilor. Cred că se vor bucura să le amintesc aici: librăria Cair Paravel din Oradea, Asteroidul B612 și Seneca Anticafe din București, librăria Tutimi și Titoc din Cluj-Napoca.
Cât de mult colaborați cu librăriile? Organizați evenimente (sigur, când contextul o permite), luați parte la promoții sau la alte campanii de marketing?
Fiind o echipă mică, am fost cumva depășiți de toate activitățile care se cer făcute pentru bunul mers al unei edituri. Ne-am străduit să fim prezenți la târgurile de carte, atunci când se țineau. Nu am colaborat până acum foarte mult cu librăriile, dar nu din vreun motiv principial, ci din lipsă de energie pentru a acoperi această zonă. Am decis însă să remediem situația începând cu anul viitor, când ne vom implica mai mult în campanii de marketing.
Punctual, legat de evenimente, aș menționa buna colaborare cu Institutul Francez, care ne-a
permis să facem lansări de carte simultan cu proiecții de film. Ne-am dorit mereu evenimente cu o anumită doză de inedit pentru copii și asocierea carte-film a avut succes, în cazul nostru.
M-am bucurat să citesc în același interviu că primul volum publicat de Frontiera, după ce ați întors cârma, cum spuneți, spre literatura pentru copii, a fost Willie Fulg de Nea; the agenția literară la care lucrez reprezentând-o în România. A fost o întâmplare sau ați premeditat acest nou debut al editurii?
Editura Frontiera a început în 2010 ca o editură de nișă – scoteam 2-3 cărți pe an, toate dedicate terapiei de recuperare a copiilor cu dizabilități. Era un proiect mai degrabă personal, pe care simțeam că o să-l parchez curând, pentru că devenea irelevant pentru mine. Așa că am căutat să-l fac relevant. Atunci am decis să deschid ușa cărților pentru copii, pe care le consider nu un gen minor, ci apropiat mai degrabă de literatura sapiențială, în sensul de povești exemplare, care redau tipare universale de viață, de multe ori într-un limbaj concis și cu mare forță narativă. Sigur, e un ideal acesta, e tot mai greu să găsești autori care să știe să spună o poveste, dar asta e altă discuție.
I stuck with Willie Fulg de Nea m-am lipit datorită poveștii impresionante de viață pe care se baza: viața lui Wilson Bentley, un fotograf bântuit de frumusețea zăpezii și doborât de pneumonia unui viscol. Să ți se spună Snowflake Man și să nu devii carte la Frontiera? No way. J
Cum alegeți cărțile autorilor străini pe care le publicați? Când se întâmplă să ne mai întâlnim pe mailul agenției, de obicei solicitați titluri intrate de mult în backlisturile editurilor străine, așa că ne aduceți mare bucurie și nouă, că descoperim titluri de care nu știam, și proprietarilor de drepturi, că aduceți la viața cărți valoroase.
Da, ne ghidăm mai puțin după criteriul bestseller sau noutate. Alegem cărțile după un algoritm propriu, în care funcționează și criterii precum educarea cititorilor. Cred că mai avem de recuperat la capitolul autori-reper (cum e Jozef Wilkon), avem de descoperit autori cu o lume specială, chiar dacă nu sunt ultra marketați (cum e Sergio Ruzzier), și avem nevoie de povești care merg la adânc (cum e Haiku Siberian or The Apartment: A Century of Russian History, două cărți bizare, zic unii, sau excepționale, zic alții, ambele imersiuni splendid ilustrate în istoria recentă a Estului).
Desigur, avem la Frontiera și autori noi, și autori bine vânduți. J
Cred că, neavând un halou de publicitate internațională actuală și nici cârlige media, unele
cărți pe care le publicați, dacă nu toate, sunt pariuri destul de riscante. Și mă gândesc acum, de exemplu, la Le souffleur de rêves (The Dream Blower), o carte pe care am adorat-o de la prima vedere, pe care m-am străduit s-o recomand multor edituri din România, unele mai mari, altele mai mici, dar doar dumneavoastră ați avut curaj s-o publicați în românește. Cum vă calculați aceste riscuri și de unde vă alimentați curajul de a aduce pe piață volume care nu se vând neapărat singure, cum se spune?
Curiously enough, Suflătorul de vise chiar a avut succes, adică și-a vândut tirajul în primul an. Ilustrațiile sunt spectaculoase, cinematografice și întreaga poveste are un aer romantic. Plus formatul înalt, atipic. Chiar este o carte specială.
But, coming back to the subject of risky books, which do not come together with international marketing, I must say that it is beautiful, but it is also difficult. Beautiful, because we work a lot to present the books, to make them well-known and appealing. We like this creative work, it stimulates us. It’s like ploughing dry land, which nobody though it was possible to walk on. But is difficult: difficult to work so hard for each book, difficult when things do not settle on their own and you lose bets.
Now that we reached this subject of wonderfully risky projects, we cannot overlook the most recent acquisitions from the East: the graphic novel Siberian Haiku and The Apartment: A Century of Russian History, the illustrated story of the four Muromtsev generations and of their home. How did you find them? Or how did they find you?
Siberian Haiku caught my eye after its presentation at Bologna, I believe. I can’t remember exactly. But I had an instantaneous aha! moment – I am very sensitive when it comes to the theme of deportation and to gulags, which have very little literary representation. The idea to use the medium of a graphic novel in order to reach young people nowadays more easily seemed exceptional to me. But apart from the topic, the story is very well written, it has all the ingredients of a scenario. Plus the inspiration force of the real life story the book is based on. Siberian seemed like a risky editorial project, we even had quite heated internal discussions J, but it was very well received by the Romanian readers, which made me very happy.
The Apartment: A Century of Russian History has a similar story, I saw that it had been nominated for various awards, but I hadn’t taken it into consideration yet. A good friend of mine, Alina Nucă (the translator of Siberianand the owner of the page Cireșe cu bretele), drew my attention to it, and I promised that I would ask for the manuscript and read it. It was love at first sight! And I do not consider it a children’s book – it’s rather a book for teenagers, but more like for adults, who have the maturity and maybe the memories which allow them to appreciate it. For those who don’t know, The Apartment: A Century of Russian History is an illustrated timeline of 20th century Russia, an exceptional trip into the private lives of Russian families, with everything it entails: object collections, clothes, newspapers, toys or samizdat poetry.
How have they been received by readers, given that it is difficult to place them into a category, or into common tastes?
Unexpectedly well!
Related to an earlier question, was there any bet you lost, a book that did not go as well as you wanted it to?
Yes, we have Brodski’s poetry, Who discovered America?, , spectacularly illustrated by Igor Oleinikov – a meaningful presence in contemporary Russian illustration. The Romanian parent or teacher probably finds Oleinikov odd – his graphic style has a bizarre force you don’t really know how to conquer. And poetry is not the most commercial of the literary genres. Perhaps, I don’t know.
And the other way around, a book which surpassed all the expectations?
Mircea Stanciu’s books, an author who debuted at our publishing house, surpassed any expectations. The thirst for meaning is huge, and his books cover this need for profound meaning. Why do we use some words and not others? Why do we choose one profession and not another?
Speaking of successful bets, recently, Marina Debattista’s illustrated poetry book was
included in the White Ravens catalogue, representing Romania in the prestigious publication of München’s International Youth library. How did it reach the jury, what steps were taken?
We first sent the book, accompanied by a partial translation in English, directly to the International Youth Library, together with other Frontiera books written by Romanian
authors. I knew they were interested in national literatures. Taking into consideration our constant effort to suggest Romanian authors and illustrators, such a contact was compulsory – it is part of the advertising work I talked about earlier, which we do from scratch.
The acclaim received from an international jury meant a lot for us. We got our fill, just enough in order to give us the energy to take another trip next year, with our vintage car. J It’s important to notice whether this international acclaim had any sort of effect on the Romanian public. We did not receive any type of attention from the press regarding such events in the book industry.
You once talked about how much you enjoyed participating at book fairs. Is there any book fair or edition you think about with great fondness?
We enjoyed book fairs because we had the chance to meet our readers directly. We exchanged ideas, their joy was refreshing. Otherwise, Romanian book fairs were lacking in many aspects and they were always devoid of a concept, which would have given them coherency.
If you could travel to one of the worlds from the books you published, where would you go?
Aș călători cu siguranță în lumea lui Sergio Ruzzier’sworld, where I would be the ideal gopher: a collector, îndrăgostit de tot felul de ciudățenii, simțindu-se bine în camera lui cu minuni. J For me, Ruzzier found the perfect balance between surrealism, humour and affection.
Photos: Ileana Achim and covers in Frontiera’s archive. [Translated into English by Irina-Adelina Găinușă.]
