Alin Croitoru este redactor-șef al imprintului Anansi. World Fiction, parte a Grupului Editorial Trei. Timp de nouă ani, până în 2019, a ocupat aceeași funcție la Editura Polirom, în cadrul colecției de literatură străină Biblioteca Polirom. Este absolvent de filologie al Universității din București. Într-o zi obișnuită de lucru citește, redactează, scrie, poartă conversații mai lungi sau mai scurte, face liste, negociază, toate pentru a se asigura că nicio carte nu lasă impresia că „este generată de dicționar, ci trăită, că are legătură cu viața”.
În meseria dumneavoastră sunteți un intermediar, așa spuneați undeva. Dar și un cititor. Profesionist. Care sunt oamenii și cărțile care au fost intermediarii dumneavoastră pentru a deveni cititor? Și atât.
Am avut noroc, am luat-o devreme. S-au întâmplat niște lucruri în copilărie, prima poveste citită mie de altcineva e de pe la vreo cinci ani. La țară fiind (acolo îmi petreceam vacanțele), mă jucam cu un prieten în curtea lui. Prietenul ăsta avea un frate care a venit cu o cărticică hărtănită, Winnetou, din care ne tot citea. Omul n-avea nici o treabă cu cititul, abia dacă putea silabisi, dar ne trăgea deoparte și ne ținea câteva zeci de minute cu gura căscată ca la televizor (era mare lucru, căci de obicei nu aveam răbdare). Pe atunci era mai greu cu televizorul (eram la țară, unde singurele distracții erau pescuitul și fotbalul pe malul bălții). Apoi, când am învățat să citesc, am continuat cartea singur. Cred că așa a început. Apoi, e adevărat, am întâlnit oameni care m-au ajutat/împins în tot felul de direcții. Așa se face că citesc și-acum, dar… la job, ca profesie.
Spuneați într-un interviu că ați început să colaborați cu editura Polirom în 2008, dar ați lucrat ca redactor și cu alte edituri până atunci. În 2010 ați devenit redactor-șef al colecției Biblioteca Polirom. Cum au fost primii ani și cum arăta atunci piața de carte?
Da, înainte cu ceva vreme îi cunoscusem pe Bogdan-Alexandru Stănescu și pe Anca Diaconu și am ajuns la Polirom, unde am trăit dimensiunea reală a trebii. La Polirom venisem de la Editura Hasefer (colaboram în aceeași perioadă cu alte două), unde am văzut mai de aproape cum se fac cărțile. Odată cu Poliromul, lucrurile au sărit niște etape, multe. De la un număr relativ restrâns de titluri am urcat la aproape 80 noi pe an (excluzând reeditările, care cer și ele timp și atenție). Dintr-odată era foarte mult de muncă, timpul liber s-a restrâns rău, Radu, băiatul meu, abia venise prin preajmă, începusem să devin adultul care încă nu sunt. Despre piața de carte… știu doar că era un soi de haos, mai mare ca acum, în care unele cărți se vindeau, altele mai puțin, în care scriitorii aveau, la fel ca acum, succes cu un titlu și mai puțin cu altul, și că erau ceva mai multe edituri decât acum.
În 2020 ați schimbat casa editorială, păstrând aceeași funcție, de redactor-șef, de data aceasta al imprintului Anansi. World Fiction din cadrul Grupului Editorial Trei. Prin ce diferă experiența Anansi față de anii de la Polirom?
Anansi a venit, sau eu am venit la Anansi cam în aceeași perioadă cu răbufnirea Covidului. Așa a apărut lucrul alternativ, pe jumătate de la sediul editurii, pe jumătate de acasă. Asta a fost una dintre diferențele cu care venea începutul cel nou, dar care a așezat lucrurile diferit. Acum, mare parte din colaborare se petrece pe mail: lucrul cu colaboratori, bunuri de tipar, corecturi. Nu era neapărat ceva nou. La Polirom toate corecturile de interior și copertă erau operate în redacția de la Iași și, ca și aici, le trimiteam pe mail din București. Altfel, sunt alte ritmuri, alți oameni, dar împinși de aceeași rațiune, a pieței de carte cu tot ce presupune ea.
Cum arată acum ziua dumneavoastră de lucru, în ce măsură aveți timp să și redactați propriu-zis?
De citit… citesc mereu, căci una din etapele tranziției unei cărți spre tipografie este bunul de tipar, iar la noi bunul de tipar presupune să citești cartea de la un cap la altul.
O zi de lucru din viața unui redactor (fie el și -șef) e cam la fel peste tot: în general are o carte sau mai multe de citit, dar asta rămâne cumva în fundal, căci, altfel, face de toate: face texte de copertă, le corectează, bate oameni la cap, se lasă bătut la cap, răspunde la mailuri, face relativ multă birocrație, pierde mult timp cu discuții, face liste de plăți, mai vorbește/negociază termene cu directorul de producție, face multe și e destul de greu să nu se piardă în detalii. Și citește.
Care sunt etapele prin care trece o carte în redacția pe care o conduceți după ce este predată de traducător?
De fapt, redacția, care-i mică, nu o conduc eu, ci Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul imprintului Anansi. Suntem patru oameni care muncesc pe rupte. Există, sigur, un soi de ierarhie, dar ideea de conducere în cazul meu e tot mediere. Iau niște texte de undeva și le dau mai departe, trecându-le prin niște etape, uneori lămurind lucrurile pe ici pe colo sau temporizându-le, în funcție de nevoile fiecărui titlu în parte și de lista de apariții.
Despre parcursul cărții… ar trebui să fie unul fix, fără accidente. Privind imaginea de foarte sus, cartea intră la prima redactare, în șpalt, apoi merge la traducător, ca să vadă cum a lucrat redactorul. Apoi, ideal, urmează o discuție între cei doi, o negociere. Textul merge mai departe la paginare și se întoarce la redactor pentru corectură paginată. După operarea acesteia din urmă, cartea intră la lectura de bun de tipar. Dacă e cazul, ajunge și la corector. Apar însă și mici accidente care uneori opresc lucrul la o carte anume pentru ca alta să aibă prioritate: premii, târguri, evenimente etc. Ar trebui, poate, să adaug detaliul că apar și cărți mai complicate, care cer timp pentru documentare și din partea traducătorului, dar și a redactorului care verifică traducerea, documentare care nu se rezumă la spațiul bibliotecii sau la căutarea de cuvinte dintr-un anumit domeniu. E cunoscut exemplul unui bun traducător care s-a dus într-o secție de spital ca să vadă și să înțeleagă ce pune în limba română pe hârtie, și există liste sau bookmarkuri cu discuții cu, de pildă, fabricanți de bere artizanală, termeni de vocabular din fotbalul american, baseball, cuvinte din jargonul marinăresc, vocabular pianistic, mecanică cuantică și așa mai departe. Asemenea detalii deraiază traiectul cărții, o întârzie, îi complică existența, dar totul se întâmplă în speranța unui final bun. Textul nu mai e unul rece, tradus cuvânt cu cuvânt și cu atenție la sinuozități stilistice, ci are legătură cu realitatea, oricum ar fi ea, e un text dinamic, cald. Nu-ți mai dă impresia că e generat de dicționar, ci trăit, că are legătură cu viața.
Bogdan-Alexandru Stănescu amintea în the interview realizat nu demult că echipa redacțională Anansi le mai cuprinde pe Ruxandra Câmpeanu and Mădălina Marinache și pe dumneavoastră. Ritmul publicării în imprint este destul de alert. Apelați și la colaboratori externi pentru fazele de după traducere sau cum vă organizați?
Cu Bogdan s-au adunat mulți ani de când lucrez bine. Ruxandra și Mădălina s-au alăturat relativ recent și am noroc să colaborez cu ele (Pot să le laud? Am de ce…). La Mădălina am găsit o conștiință a lucrului în sine rară și ponderația unui om matur, iar Ruxandra e un om cu experiență, un redactor răbdător și înțelept.
Apelăm și la colaboratori externi, care ne scot câteodată din criză. Sunt momente în care timpul nu mai are răbdare sau în care nu ai chiar atunci un redactor pentru o anumită limbă, dar cunoști pe cineva care știe… spaniolă, coreeană… Sunt momentele când nu mai ai timp să faci toate cărțile pentru târg și apelezi la un redactor extern, dacă ai noroc și-l găsești.
Colaborați cu numeroși traducători. Cum alegeți traducătorul potrivit pentru cartea potrivită?
Oamenii cu care lucrăm pentru traduceri se împart, vrem, nu vrem, cu alte edituri. Iar opțiunea, ideea de alegere, e relativă când totul ține de calitatea traducerii (și a omului care o face, căci contează mult să te înțelegi bine cu cel care traduce), de tariful oferit, posibilitatea de finanțare externă (ajută urieșesc orice centimă în plus), termenul de predare… să mai zic? E o negociere continuă cu oamenii care traduc (cu majoritatea), cu nevoile editurii, cu posibilitățile de lucru la carte (căci suntem puțini), cu timpul (nerăbdător) și, până la urmă, cu propria aplecare spre greșeală.
Am aflat de la unii editori sau redactori intervievați și povești teribile cu traduceri predate de-a dreptul nepublicabile, care fie au fost respinse, fie au fost reparate de redactori transformați ad-hoc în traducători. Ați avut până acum asemenea experiențe? Cum le-ați gestionat?
Cred că o să fie cel mai scurt răspuns: da, s-a întâmplat, e inevitabil. În general, o colaborare cu un traducător nou presupune un test. Dar te mai și înșeli. Ai zice că după mulți ani în domeniu nasul nu te păcălește, dar nu e infailibil. Atunci repari cartea, o publici și nu mai lucrezi cu omul cu pricina, dacă te lasă zeii.
Și la Polirom, și la Anansi ați publicat atât cărți traduse în premieră, cât și reeditări ale traducerilor mai vechi. Îmi imaginez că uneori găsirea unui traducător, a moștenitorilor și obținerea drepturilor au fost adevărate aventuri. Care au fost cele mai complicate, amuzante, îndelungate căutări de până acum?
Legat de traducător/drepturi nu am, din păcate, nimic amuzant de povestit. Dar pot detalia într-o altă direcție. Când preiei o carte de la altă editură, o lucrezi ca pe o carte nouă, o redactezi. Multe dintre textele traduse înainte de 1989 au calitatea unui vocabular… liber (în ciuda vremurilor), fantezist, care înlesnește mult lectura. La una dintre cărțile traduse din rusă, care suna absolut… delicios, genial, bestial, fantastic, redactorul nostru, bun cunoscător de rusă, a constatat că un poem (care și el suna minunat) de cinci strofe avea de fapt, în original, doar trei. Cei doi traducători îl umflaseră așa… ca să le iasă rima. Și le ieșise frumos. Și cartea mersese pe piață zeci de ani, în cine știe câte ediții. Nu e o premieră, sunt traducători geniali pe cărțile cărora am învățat noi să citim, care, voit sau nu, adăugau sau ratau fraze, chiar pagini întregi.
Un semn distinctiv al imprintului Anansi este macheta copertelor, realizată de Andrei Gamarț. Cât și cum vă implicați în felul în care arată copertele, de la combinația de culori, ilustrații până la textele însoțitoare, gramaj și celelalte?
Prea puțin, eu sunt cel mai discret, în sensul că fac cel mult o descriere după care Andrei s-ar putea ghida. Și asta rar, căci aici Andrei colaborează cu Bogdan. El cunoaște cărțile dinainte de achiziția lor și are opțiuni bune. Iar Andrei lucrează… fericit, în sensul în care intuiește ce-i cu cartea cu pricina și cam nimerește din prima. De obicei, propune mai multe variante și e greu să alegi.
Care sunt așteptările dumneavoastră de la tinerii colegi sau de la cei care vor să lucreze în redacția unei edituri? Dar recomandările?
N-am recomandări, sau n-aș putea adăuga ceva la ce în general se spune, iar așteptări n-am nevoie să am, în sensul că atunci când cineva se angajează într-o editură și stă mai mult de o lună-două știe bine în ce s-a băgat, sau, dacă nu, află repede.
Dar… e bine să citească, să citească mult, ca și când totul ar depinde de citit. De fapt, în jobul ăsta totul ține de lecturi. Chiar dacă nu ai informația, lecturile te alcătuiesc în timp, știi ce să cauți, și unde. Recunoști contexte, aluzii, te apropii altfel de un text mai dificil, simți altfel personajele, ai uzajul limbii, vocabularul e prietenul tău (chiar dacă ai tot timpul dex online deschis). E, de fapt, condiția să fii, când muncești într-o editură, un redactor de carte bun.
Care sunt cele mai mari satisfacții profesionale de până acum?
Satisfacțiile profesionale sunt de fapt mărunte: un redactor se bucură când îi iese o frază, când găsește un cuvânt/sinonim fericit. Trist e când îi spune cineva că a citit cartea pe care-a făcut-o și n-a găsit greșeli de literă în ea, deci e bine redactată.
Care sunt cărțile din afara orelor de lucru care v-au plăcut în ultimul timp, pe care le-ați recomanda prietenilor și cele care v-au inspirat rețete de testat în bucătărie?
Cărțile și bucătăria… o să iau întrebarea la propriu… Radu Anton Roman, Bucate, vinuri și obiceiuri românești. E un cărțoi impresionant (oricum l-ai privi), pe care l-am cumpărat din ultimul salariu de la Polirom (era scumpă și a fost o compulsivă). O propun ca exercițiu stilistic în bucătărie. Dacă aveți răbdare și vă iese ceva de-acolo, sunteți tari.
[Fotografiile fac parte din arhiva personală a domnului Alin Croitoru.]
