Alexandra Rusu este CEO și director editorial la ZYX Books, editură care face parte din grupul media ZYX. Citește de când se știe, a lucrat în edituri de când a terminat facultatea și și-a scris propriile povești când a câștigat bătăliile amânate. După absolvirea Facultății de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București a primit un post de redactor la editura Humanitas, unde a lucrat cinci ani, ajungând editor senior. Au urmat divizia din România a editurii De Agostini, editura ALL, unde a inaugurat și coordonat colecția Strada Ficțiunii, editura Vellant, pentru care a ținut frâiele colecției de ficțiune Endorfiction, și editura Nemira, unde a fost director editorial. În 2012 a cofondat Booktopia, prima rețea socială românească dedicată cititorilor, pe care a condus-o cu multă creativitate timp de cinci ani. Din 2022 coordonează editura ZYX Books. Când nu selectează, editează sau promovează cărțile altora și le scrie pe ale sale. Huptilup: O poveste megatare cu un burete‑de‑mare absoarbe entuziasmul cititorilor mici și mari, iar Cartea năsoaselor este deja la a doua ediție, motanierul Maurizio și cele trei prințese asigurându-i longevitatea în literatura românească contemporană pentru copii. Alexandra se pricepe de minune să șlefuiască pietrele de temelie ale unor proiecte importante ale industriei de carte românești și să înalțe construcții durabile din cărți, oameni și povești.
Citești, scrii, selectezi, editezi, lansezi, promovezi cărți; printre altele. Care au fost, de-a lungul timpului, de la primele lecturi până acum, cărțile care pentru tine, vorba motanierului Maurizio Furlini, „au pudrat obraji și au prelins paloare, au cusut răni și au săpat în carne vie, au ridicat ziduri și au dărâmat imperii”?
Cred că relația mea cu cititul se bazează pe aceeași uimire ca atunci când am deschis prima carte: uite niște chestii care umblă prin lume și spun tot ce eu nu pot să spun. Sunt niște guri care vorbesc cumva și în numele meu – poate de aici a venit și dorința de a le netezi calea. În copilărie, din cauza unor probleme de sănătate, am petrecut niște luni în izolare. Atunci cărțile și-au dovedit o utilitate pe care e mai confortabil s-o înțelegi doar cu mintea – au pus în mișcare niște resorturi vitale, aș zice. Lucrul ăsta a creat niște așteptări de la fiecare carte pe care am deschis-o ulterior, ceea ce e puțin nedrept, pentru că nu toate pot juca rolul de companie esențială. Dar am vrut să spun cum a început totul, fiindcă toate alegerile s-au construit pe acel moment de conectare fără rest și fără alternativă.
Lista mea cea mai scurtă, prin urmare, începe cu Heidi and Morcoveață, două cărți despre zona aceea a copilăriei în care te simți cumplit de diferit, dar reușești să faci ceva bun din asta. În adolescență citeam niște romance-uri din biblioteca bunică-mii, pe care e cinstit să le menționez fiindcă au avut un impact, mai ales în imaginarea relațiilor de cuplu: Pânză de păianjen de Cella Serghi, Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, o carte cu pretext istoric numită Via Mala, Dickens cu Marile speranțe, toate astea asezonate cu Fowles, Colecționarul, Virginia Woolf, Valurile, Thomas Mann, Iosif și frații săi. Știu, pare că a tunat și le-a adunat, dar ce am câștigat sunt niște gusturi eclectice, care mă ajută să nu am inhibiții și nici o parcelă bine delimitată ca editor. Apoi vin anii mai hardcore, când l-am descoperit pe Joyce, cu Ulysses, și nimic n-a mai fost la fel. Toate obsesiile mele cu miturile grecești și unele dintre povestirile biblice își găseau un fel de împlinire paroxistică, plină de umor negru și alegorii sexuale. Greu de egalat, până în ziua de azi! Sunt câțiva scriitori de la care aș citi orice, plus o poetă: Elena Ferrante, Paul Auster, Elizabeth Strout, Cormac McCarthy, Tatiana Țîbuleac. Iar poeta este Ada Limón. Într-o categorie doar a ei rămâne Jeanette Winterson, în special cu De ce să fii fericită când poți fi normală, o carte care m-a învățat ce înseamnă libertatea când vorbim de gen literar și câtă forță are hibridul, nehotărâtul, neîncadrabilul. Pe lângă Olive Kitteridge a lui Elizabeth Strout, la capitolul personaje o am în capul listei pe Isserley, dintr-o carte pe care n-o veți vedea la bookstagrammeri, poate doar în anticariate: Sub piele de Michel Faber. E o carte ciudată, care m-a dărâmat. Această creatură cusută într-un corp omenesc, care face autostopul prin Scoția și are un job oribil, dar încearcă în fiecare zi să-și păstreze umanitatea câștigată cu mult chin, aruncă o perspectivă irepetabilă asupra lumii noastre – cea a unui Isus extraterestru plin de curiozitate. Și cea mai recentă carte fundamentală: conversația lui Nick Cave cu Seán O’Hagan, numită Faith, Hope and Carnage – o fragmențeală stelară căreia pur și simplu nu-i e frică să atingă nicio temă, niciun sfânt, niciun schelet.
Din 2022 ești CEO și director editorial al uneia dintre cele mai noi edituri din România, ZYX Books, parte a grupului media ZYX. Parcursul tău profesional pare marcat de pietre de temelie și întemeieri. Ești un om al începuturilor. Cum a început povestea la ZYX, încotro merge și care este rolul tău?
Da, cred că am fost norocoasă să trec de câteva ori prin procesul de a construi ceva de la zero, fie că vorbim despre colecții de cărți sau de lansarea unor platforme online. Îmi plac începuturile, ele împrumută mai mult din energia ta decât oricare alt context. Îmi place să mă uit la foaia din agendă de la primul brainstorming și să pun lângă ea turnulețul de cărți în care s-a transformat. Diferența este că la ZYX Books, care tocmai împlinește un an în această lună, aș vrea să rămân pe termen cu adevărat nedeterminat, poate chiar până la majorat!
ZYX Books este pentru mine – și pentru cei mai mulți dintre membrii echipei – un proiect de maturitate. Este o editură boutique, care își propune să publice titluri de non-ficțiune care să conteze pentru publicul lor, să le fie utile mai întâi ca schimbare de perspectivă, apoi și în sens practic. Nu ne bazăm pe un volum mare de titluri, ci pe mare atenție la selecția editorială și la felul în care ,,îmbrăcăm” cartea. Ne bazăm pe relevanța fiecărui titlu și pe activarea comunităților direct interesate. În ultimii 15 ani, am avut mereu senzația că se publică foarte mult și se citește foarte puțin, că avem de-a face cu o concurență enormă între cărțile de la raft pe timpul unui public oricum destul de restrâns. Noi suntem niște oameni curioși și încăpățânați, prin urmare chiar vom încerca să vedem dacă poate exista un mod de a publica mai ,,ecologic” în sens larg, mai puțin cantitativ și mai orientat spre relevanță. Mai concret: ne propunem să publicăm în jur de 20-25 de titluri pe an, alese în funcție de interesele unor comunități de cititori potențiali, validate de specialiști și lucrate profesionist. Vom scoate cărțile Din comunitate, în societate – sloganul ZYX Books –, dar numai dacă merită din toate aceste puncte de vedere.
Alături de direcția principală a editurii, cea dedicată cărților de parenting și educație, ați lansat anul acesta și colecțiile Societate and ZYX Kids. Care sunt criteriile în funcție de care selectați titlurile, ce mai urmează și care sunt instrumentele de promovare pe care le folosiți pentru a ajunge la cititori?
Am început, într-adevăr, cu o direcție care e mai mult o misiune, și anume cărți de psihologie practică pentru părinți – de copii mici sau de adolescenți. Am avut și surpriza de a constata că aceste titluri sunt cerute și de profesori sau educatori, dar și ca instrumente de lucru pentru psihologi. Acestei direcții i s-a adăugat în mod firesc ZYX Kids, cărți de educație emoțională pentru copii de până la 10 ani, pe teme înrudite cu cele ale cărților de parenting – ca pretext pentru conversații în familie. Tot în mod natural s-a adăugat o colecție de cărți despre societate, pe teme diverse, de la democrație și tehnologie, la căldura extremă și efectele ei. Am o mare pasiune pentru genurile hibride și mai ales pentru memoir – o zonă pe care ne propunem s-o creștem.
Criteriile de selecție sunt trei – și nu prea facem rabat: relevanța pentru public (cu ce rămâne un posibil cititor de pe urma cărții), validarea specialiștilor, unicitatea și umanitatea fiecărei cărți. Pentru că nu publicăm multe titluri, ne permitem să ne ocupăm de fiecare, să îi construim un mic ecosistem de susținători, să surprindem mesajul lui cel mai puternic și să-l declinăm pe diverse platforme. Încă explorăm formate de promovare, de la generare de știri, acolo unde avem material, la organizarea de ateliere pentru părinți pe tema pubertății, de exemplu. Cum se întâmplă mereu, cele mai faine rezultate le avem când online-ul și offline-ul merg mână-n mână, ca la cartea Mariei Ressa, unde am făcut o campanie neconvențională: Votează Maria Ressa! O premiantă Nobel pentru București. Am prezentat-o pe celebra jurnalistă filipineză ca pe o candidată la Primăria Bucureștiului, cu cort electoral și tot tacâmul, în ideea că ea știe foarte multe despre democrație și importanța alegerilor libere. Cartea ei este și un mic curs de gândire critică în era știrilor false, mai ales în contexte volatile ca anii electorali. Prin urmare, votați Maria Ressa – votați să alegeți informat!
O curiozitate pe care o găzduiesc de ceva timp: cum ați obținut drepturile de traducere pentru cartea Mariei Ressa, Cum să înfrunți un dictator, cea care deschide colecția Societate? Mă gândesc că a fost o competiție strânsă.
A fost, într-adevăr, o licitație la care au participat mai multe edituri, iar noi eram în primele săptămâni, dacă nu chiar zile de ZYX Books. Ne-am dorit foarte mult această carte, pentru că știam câtă energie avem pe teme ca libertatea de exprimare, manipulare în social media și fake news, amploarea discursurilor extremiste și pericolul pe care îl reprezintă. Facem parte dintr-un trust media, ZYX Group, cu jurnaliști care își respectă meseria, foarte interesați să ducă mai departe mesajul Mariei Ressa. Toate aceste lucruri s-au legat într-o propunere, cred eu, coerentă și convingătoare pe partea de promovare, dar s-au reflectat și în oferta financiară. Nu am primit cartea în submisie, pentru că eram atât de noi pe piață și încă nu comunicaserăm noul proiect către agenții. A fost o coincidență superbă – eu tocmai o descoperisem pe Maria Ressa ca speaker de conferință, apoi am luat-o pe urmele ei, iar când i-am scris respectivei agenții manuscrisul tocmai începuse să circule. Cred că interesul autentic s-a simțit și în scrisoarea editorului care a însoțit oferta, unde am povestit cum vânam metafore totalitare în cărțile pentru copii de pe vremea comunismului – după ce faci asta, parcă începi să prețuiești libertatea de a spune, de a scrie.
Ți-ai început cariera în industria de carte în 2004, când te-ai alăturat editurii Humanitas, unde ai fost timp de cinci ani editor senior. Cum ai ajuns la Humanitas și cum arăta pe atunci lumea editorială?
Am ajuns la Humanitas fix a doua zi după ce mi-am luat licența (cu o teză despre Joyce), la recomandarea profesoarei excepționale care a fost Mihaela Irimia. Ei căutau oameni pe care să-i formeze, printre studenții cei mai buni din an, iar tanti Mickey, cum îi spuneam noi, ne-a recomandat – pe mine și pe Michaela Niculescu, Mica, un alt om cu o inteligență vastă care nu mai este. Sincer, să ajungi direct din facultate în birou la Humanitas era ca și cum ai pleca în vacanță pe Lună – m-am simțit foarte norocoasă și ceva timp intimidată de acea șansă. Apoi mi-am revenit:). Am început ca redactor și am devenit în ani senior editor, nu mai știu timing-ul exact – de fapt, cred că eticheta de senior editor voia să spună că aveam un rol și în discuția pe titluri, în selecție.
Lumea editorială arăta mult diferit față de cea de azi, era în perioada ei romantică, cu bune și cu rele. Fumam în birouri și aveam discuții despre cărți care durau ore și nu începeau cu ,,din punct de vedere marketing”. Ne citeam unii altora cu voce tare din manuscrise, luam cărțile foarte personal, eram cinic-idealiști. Pentru mine Humanitasul a fost o școală și am avut de la cine să învăț. Și nu mă refer doar la numele foarte cunoscute de la care am furat meserie, cum sunt Radu Paraschivescu sau Denisa Comănescu, ci și la oamenii mai puțin vizibili: DTP-iști, corectori, copyright managers. La momentul respectiv nu aveam cu ce să compar, dar am intuit că sunt niște discuții formatoare; și acum, când am termen de comparație, îi consider niște profesioniști autentici, niște oameni care își știu meseria și și-o fac la virgulă, și când sunt binedispuși, și când sunt obosiți sau sub presiune.
Ce a presupus activitatea de la Humanitas și care a fost raportul dintre cunoștințele acumulate până atunci în școală și „meseria” învățată la fața locului?
La Humanitas, am fost redactor de ficțiune pe traduceri din zona anglo-saxonă. Am redactat de la Nabokov, la Cormac McCarthy, Anaïs Nin, Douglas Coupland sau T.S. Eliot, dar am intrat ocazional și pe non-ficțiune, scriitori români sau alte zone culturale. Eu am fost pasionată de facultatea pe care am făcut-o, m-am specializat pe moderniști englezi înainte de licență și studii culturale britanice după, așa că lucrul care mi-a dat sens în acei primi ani de editură a fost că aplicam cu adevărat ce studiasem. Lucram pe o materie familiară pe care îmi doream s-o aprofundez, vânam noi scriitori de tradus în română și le disecam frazele, analizam, măsuram, cântăream – e o muncă foarte la firul ierbii care poate deveni obositoare sau chiar obsesivă, dar pentru cei care vor să înțeleagă din interior cum funcționează un text literar, ce-a făcut scriitorul ăsta aici, e una dintre școlile posibile. Mi se pare că astăzi e din ce în ce mai puțin timp pentru munca asiduă cu textul – și, din păcate, se vede în cărți. Dar va veni AI-ul și le va rezolva pe toate :).
După un detour de un an la divizia din România a editurii De Agostini, ai lucrat la grupul editorial ALL ca redactor-șef, coordonând colecția Strada Ficțiunii, care a debutat cu romane precum Orașele invizibile al lui Italo Calvino și Magazinul de sinucideri de Jean Teulé. Cum au fost anii de la ALL și cum ai clădit această colecție?
Strada Ficțiunii e un proiect pentru care am un fel de nostalgie, cred că am amestecat în el unele idei bune și unele naivități. A fost prima mea experiență de condus o echipă – aveam 26 de ani și eram cea mai tânără din redacție. Colecția în sine pleca de la ideea de a pune laolaltă literatură mai pretențioasă și literatură de tip bestseller, invitând publicul să guste din fiecare, să testeze, să-și acorde mai multă libertate de a descoperi. Orașele invizibile este una dintre cărțile mele preferate și azi, iar colecția a rămas pe piață niște ani buni, deci cred că a adus ceva proaspăt, un pic de chef de joacă, în peisajul literar – altfel destul de sobru.
În 2012 ai cofondat și coordonat pentru cinci ani Booktopia, singura rețea socială românească dedicată cititorilor. Cum a luat naștere acest proiect și cum ai reușit să găsești resursele pentru a pune alături tehnologia și cărțile?
Booktopia a fost un fel de Facebook românesc, autonom, care își propunea să încurajeze cititul alimentând lucrul care te motivează cel mai mult să cumperi o carte: recomandările prietenilor. În câțiva ani rețeaua a ajuns la 20 000 de membri, am început să facem și evenimente dedicate comunității, sunt multe amintiri simpatice. Era însă foarte complicat să ții pasul cu tehnologia și celelalte rețele, care tocmai începuseră să se dezvolte – nu puteai fi foarte mult în urma lor. Investiția a fost a unei companii de software care a dorit să testeze ideea, dar în momentul în care a început să înghită mai mult decât producea, ne-am oprit. De altfel, și interesele mele viraseră spre content marketing și mi se făcuse dor de proiecte mai mari.
Sub umbrela Booktopia ai imaginat și pus în practică numeroase evenimente și proiecte. Îmi amintesc cu mare bucurie de Capsula Timpului de la Train Delivery (o continuare a Street Delivery de la Gara de Nord din București) din iulie 2014, când am transmis mesaje pentru viitor. Care au fost proiectele care ți-au rămas cele mai dragi din acea perioadă și cum și-au găsit ele locul într-o piață de carte care părea că-ncepe să-și tureze motoarele?
Au fost multe amintiri frumoase, într-adevăr – lumea cărții părea că se dezmorțește în acei ani. La Booktopia a fost fabulos că ne venea o idee și a doua zi o puneam în practică: Capsula Timpului, Blind Date cu o Carte (un Valentine’s Day la care Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost plină), Tribuna Cititorului (un fel de tribună ca în Hyde Park, unde veneau oamenii să spună ce le place și ce nu legat de cărți), Maratonul de Citit (10 de ore de ștafetă la un Bookfest).
După experiența Booktopia ai revenit în publishing, coordonând colecția de ficțiune a editurii Vellant, Endorfiction, unde au apărut titluri curajoase. De ce această întoarcere și cât au contribuit dimensiunea mai mică a editurii și apogeul la care piața de carte ajunsese în acei ani la libertatea avută în selectarea titlurilor publicate?
Am ajuns la Vellant pentru că mi-era dor de editare – făcusem o pauză de 5 ani în care am construit Booktopia, apoi am intrat în digital marketing. Când am primit prima submisie după 5 ani, în inbox la Vellant, îmi bubuia inima. Am avut mereu naivități de felul ăsta, încă mai am. Știu și ce carte a fost, am citit-o peste wekeend și luni dimineața am făcut ofertă: A șaptea funcție a limbajului de Laurent Binet. Titlurile alese pentru Vellant sunt preferatele mele, în special Apă dulce de Akwaeke Emezi, Mori, iubitule de Ariana Harwicz, Aruncătorii de flăcări de Rachel Kushner, Corpul ei și alte desfătări de Carmen Maria Machado. Sunt autoare care au crescut ulterior, care vor mai crește – entuziasmul meu de atunci și de acum e la fel de mare în ceea ce le privește. A fost o potrivire între gusturile mele mai profunde și portofoliul Vellant, o editură-boutique care publică puțin, fin, un pic în răspăr. A contat mult libertatea de selecție, încrederea în editor – mie cel mai bine lucrurile mi-au ieșit în astfel de contexte, constrângerile mă inhibă mai tare decât responsabilitatea.
Anii de pandemie te-au găsit la editura Nemira, unde ai fost director editorial. Ai coordonat o echipă, ai supervizat apariția multor cărți și ai realizat o antologie online, Izolare. Ce a funcționat în acei ani, ce a trebuit inventat și care au fost cele mai mari hopuri pe care le-ai trecut?
La Nemira a fost cel mai greu început – am preluat echipa ca redactor-șef și, după două luni, când abia începuserăm să ne cunoaștem, s-a intrat în lockdown. Am lucrat apoi un an și jumătate aproape exclusiv online, am preluat responsabilitățile de director editorial și am făcut lent trecerea către sistemul hibrid. Am inventat împreună un mod de lucru pentru care nimeni nu era cu adevărat pregătit, iar el a devenit foarte repede funcțional, ba chiar performant, judecând după numărul mare de noutăți editoriale puse pe piață în acei ani. Pentru mine Nemira a fost o experiență foarte bună, un alt nivel de învățare – pe partea de selecție cu obiective comerciale și ca manager de echipă. Pe partea editorială, antologia Izolare rămâne o experiență unică, în top treiul meu personal de proiecte. Viteza cu care mi-au răspuns autorii implicați, în contextul acela cu sirene pe fundal, un fel de solidaritate și de încredere că scrisul va ajuta, ne va propulsa pe toți către finalul unui coșmar colectiv – toate acestea sunt irepetabile. Și tot din acei ani aș vrea să menționez o carte total atipică, Ierburi uitate. Noua bucătărie veche de Mona Petre, un fel de atlas botanic / carte de rețete / istorie culinară. Mai este și un roman la care am ținut mult: Cât aur ascund aceste coline de C Pam Zhang – despre două fete care își fac drum prin Vestul sălbatic, odată ce goana după aur e pe sfârșite și lupta pentru supraviețuire e în toi. O carte despre câte sute de mii de imigranți ascunde istoria Americii, dar în primul rând un anti-western feminin splendid.
Nu ești doar curatoare a cărților scrise de alții, dar ai publicat și propriile cărți pentru copii, Huptilup: O poveste megatare cu un burete‑de‑mare and Cartea năsoaselor, un basm superamuzant care are deja două ediții. Cum ai făcut trecerea de la pelerina de editoare la cea de scriitoare și cum au luat naștere aceste volume?
Cred că sunt 90% editoare și 10% scriitoare – a girl’s gotta do what a girl’s gotta do. Lăsând gluma la o parte, evident că mi-aș dori să inversez acest procent. Nu pentru că vreau să-mi văd numele scris cu fontul cel mai mare pe o copertă, ci pentru că e realmente o mare fericire și o mare libertate să-ți scrii poveștile. Pe mine scrisul m-a interesat mereu cel mai mult, dar m-a și inhibat și trântit, e un teren pe care, dacă vrei să înaintezi, trebuie să câștigi luptele amânate. Prin urmare, editarea a fost și este un second best, relația cu care se poate trăi – și din care se poate trăi. Cartea Năsoaselor am scris-o acum zece ani și mă bucur că a rezistat pe piață – ediția de la Arthur este ilustrată de super-talentata Ioana Văllimărescu și editată de Florentina Hojbotă, omul care a pus pe piață cele mai importante cărți pentru copii din ultimii 15 ani. Huptilup este o poveste amuzantă pe o temă serioasă, neurodiversitatea, pentru care am primit un brief de la Doru Someșan, editor cu un ,,nas” special și cu o viziune non-conformistă pentru care îl apreciez mult.
Apropo de editori, chiar caut editorul ideal al unei cărți la care tocmai am pus punct. E scrisă împreună cu Maria Tănăsescu și se numește Femei la graniță. Ce ne spunem când nu ne citește nimeni, un volum de scrisori ficționale a două femei ajunse la jumătatea vieții. Până acum, au citit manuscrisul câțiva oameni la a căror părere ținem mult: Simona Popescu, Dan Coman, Anastasia Gavrilovici, care ne-au încurajat de ni s-au înroșit urechile. Acum așteptăm, căutăm editorul potrivit, atât ca portofoliu, cât și ca relație – pentru că relația asta scriitor-editor e foarte importantă și e pe termen lung.
Spuneai la un moment dat că ești „o combinație între pompier, psiholog, negociator de pace, acrobat cu plasă și bonă de cuvinte”. Jonglând cu toate acestea, care au fost cele mai mari realizări profesionale de până acum?
Obiectiv, le-am menționat deja mai sus. Subiectiv, proiectul ZYX îmi e cel mai aproape, cred că mă reprezintă cel mai bine ca misiune și ca poftă de explorare, apropo de ce putem face în jurul cărților. Pentru mine publishingul nu se termină odată ce ai trimis cartea la tipar, acela e doar startul – îmi place să creez ecosisteme în jurul cărților, să le transform în instrumente de sensibilizare socială pe anumite teme, pe care le resimt ca fiind stringente. Cea mai mare realizare profesională e că mă simt reprezentată de fiecare titlu ZYX, până în acest moment. Dacă ar fi să aleg, tot extrem de subiectiv, între ele – la sfârșitul verii vom publica primul memoir românesc despre depresia postnatală, o abordare curajoasă, poetică, autentică a acestei teme până acum neatinse literar. Faptul că ne-am asumat acest proiect, nefiind încă atât de bine înșurubați în piață și în conștiința publicului, este o sursă de bucurie și de anticipare intensă.
[Fotografiile fac parte din arhiva personală a Alexandrei Rusu. Foto principală: Creazyx.]
