Adriana Boghian este profesoară de limba engleză la Școala Gimnazială Aletheea din București și trainer freelancer. Este absolventă a Universității Al.I. Cuza din Iași și are un masterat în management educațional la Școala Națională de Studii Politice și Administrative. Până să se alăture echipei Aletheea, a predat în școli și licee publice și private, printre care Colegiul Național Dimitrie Cantemir din Onești și Școala Genesis din București, unde a participat la implementarea programului de International Baccalaureate. Mereu conectată la stilul și ritmul de învățare al elevilor, Adriana Boghian îmbină fructuos strategiile clasice de predare cu abordări inovative. Este încontinuu interesată să studieze metode și oportunități noi pentru elevi, să afle ce-i pasionează și ce-i stimulează, astfel încât orele sale să fie ocazii de dezvoltare cognitivă, socială și emoțională. Iar ca liant pentru toate acestea apelează la elementul-cheie: umorul.
Mai mult decât de profesori, copiii au nevoie de dascăli, spuneați undeva. Când ați știut că acesta este drumul pe care vreți să mergeți, care au fost oamenii și cărțile care v-au ghidat în copilărie, adolescență și mai încolo?
Eram în liceu când am decis că vreau să lucrez cu copii. În ceea ce privește limbile străine, le-am iubit din clasa a V-a, când am început să studiez limba și literatura franceză și am continuat cu limba engleză, în clasa a VI-a. Am apreciat-o din tot sufletul pe profesoara de franceză din gimnaziu. Și acum, când mă gândesc la dumneaei, o fac cu drag și un zâmbet cald îmi apare pe față. Tot în gimnaziu am avut un alt profesor – de română, care mi-a fost și îmi rămâne sursă de inspirație. Un om integru, care iubea și-și respecta meseria și copiii. A mai fost profesorul de latină, cu care purtam discuții „deștepte”. Îmi aduc aminte că eram un grup de copii pasionați de cărțile lui Pavel Coruț – tare mult le-am dezbătut cu domnul profesor și tare frumos a fost! Tot de la dumnealui am reținut dictonul latin „Amore, more, ore, re probantur amicitiae”, un reper foarte bun atunci când vine vorba de construirea relațiilor de calitate. În liceu au fost doamnele profesoare de engleză și franceză, cu care am avut bucuria să studiem nu doar gramatică, ci și literatură și să ne plimbăm printre personajele din diferite romane, să le observăm.
Cărțile care m-au ghidat?!… În copilărie a fost Fram the Polar Bear. În adolescență am citit tot ce citea sora mea, care e un pic mai mare decât mine. Mi-a plăcut Quo Vadis?. Apoi m-au fascinat atât de mult cărțile lui Dostoievski și Panait Istrati, încât am citit tot ce au scris, cu sufletul la gură. Mai târziu i-am descoperit pe Nietzsche și Freud și am început călătoria către eu and persona, anima and animus, eul individual and eul mulțimii.
Cred că ne-ați fost profesoară, mie și colegilor mei de liceu, în primii ani de profesorat [la Colegiul Dimitrie Cantemir din Onești]. Cum au fost începuturile, care au fost așteptările și cât de mult au coincis ele cu ce ați descoperit la fața locului?
Așa este – ați fost printre primele generații. Pentru mine, începutul a însemnat multă muncă, ore îndelungate de studiu, după terminarea orelor de curs, pentru a-mi pregăti lecțiile pentru ziua următoare. A fost un început frumos, pentru că am lucrat cu copii frumoși sufletește și foarte buni din punct de vedere academic. Întotdeauna am considerat că ați meritat efortul pe care l-am depus. Fiecare moment de muncă a fost răsplătit, de către voi, cu recunoștință, bucurie și apreciere.
Din Onești v-ați mutat în București. Care au fost cele mai mari diferențe între a preda într-un oraș mic și a lucra într-unul mare, în termeni de interacțiune cu elevii și cu colegii din cancelarie?
În Onești am predat la liceu 9 ani și se formase, între profi, un mediu frumos și colaborativ, iar copiii erau mai apropriați de profi. Nu știu dacă diferența e dată orașul mic sau mare. Însă îmi aduc aminte cu drag de faptul că elevii au venit cu colindul în fiecare an cât timp am locuit în Onești. Eu și soțul meu ne-am bucurat de fiecare dintre vizitele voastre.
În București nu am reușit să formăm astfel de legături – cred că aceasta este diferența cea mai mare.
Aveți termeni de comparație și între învățământul de stat și cel privat, în București predând și la Colegiul Teoretic Național, și la Școala Genesis înainte de a vă alătura echipei Școlii Gimnaziale Aletheea. Cât de mult diferă cele două sisteme, în parametrii acelorași factori: elevi, colegi și, aici, părinți?
Din punctul meu de vedere, cele două sisteme nu diferă prea mult, deoarece îndatoririle de prof sunt aceleași, și la stat, și la privat. Copiii sunt copii – cu nevoi, cu bucurii, cu frici, cu încercări, cu tot ce înseamnă un copil. Într-adevăr, diferă numărul de copii din clasă – în sistemul privat, sunt mai puțini în clasă, ceea ce-i ajută pe profi să se concentreze pe fiecare elev în parte. În clasele numeroase e mai dificil de făcut acest lucru.
În ceea ce-i privește pe colegi și pe părinți, diferența nu e reprezentată de sistemul în care activează copilul lor – stat sau privat, ci de calitatea umană. Am întâlnit profesori și părinți care au fost oameni, care s-au comportat și au vorbit cu respect în ambele sisteme – de stat și privat. Dar, am întâlnit și viceversa. Din orice situație și cam de la fiecare om se poate învăța câte ceva, așa că mă bucur când întâlnesc oameni noi, fie ei profi sau părinți.
Din 2020, sunteți profesoară de limba engleză la Aletheea și trainer freelancer. Cum arată ziua dumneavoastră de lucru?
Zilele mele de lucru sunt cu treabă. Îmi pregătesc orele, vorbesc cu elevii în pauze, citesc, caut resurse care să îi ajute pe copii să înțeleagă mai bine, să afle ceva nou. Corectez ce lucrează copiii. Discut cu colegii mei să vedem ce mai putem pune la cale în ceea ce privește diferite proiecte. Câteodată se mai întâmplă și o porție de tras de urechi (nu în sensul propriu al cuvântului) 
. Ce om aș fi dacă nu aș greși? Cam așa arată ziua de lucru.
Una dintre metodele cu care lucrați presupune dezvoltarea abilităților sociale și emoționale ale elevilor. În ce constă, concret, în activitatea zilnică de la clasă?
Aceste abilități se dezvoltă bine prin jocuri de rol, activități în perechi sau echipe, proiecte, diferite jocuri, dialoguri, crearea de povești – din orice activitate pe parcursul căreia copiii lucrează împreună ei învață să-și împartă sarcinile de lucru, învață să fie eficienți și să-și valorifice punctele tari, dar ajută și la transformarea punctelor slabe în unele mai puțin slabe. Câteodată, la acest aspect e mult de treabă, însă e plăcut.
Spuneați într-un podcast că în construirea relației cu elevii este important ca profesorul să le arate că știe care sunt interesele și pasiunile lor. Cum vă documentați în acest fel și care sunt metodele prin care integrați aceste interese în procesul de predare-învățare?
În primul rând, stau de vorbă cu ei, atât în ore, cât și în pauze. Pe urmă, folosesc punctele lor de interes în dezbateri, sau atunci când trebuie să construim propoziții ca să așezăm vocabularul recent dobândit. Tot de la aceste puncte de interes pornim și când lucrăm proiecte.
Umor, ironie, autoironie (a profesorului, a elevului) sunt ingredientele pe care le-ați menționat în câteva rânduri ca foarte importante în interacțiunea cu elevii. Cum se exersează ele la clasă, cum se predau, dacă e cazul, și când a fost ultima dată când v-ați amuzat copios cu elevii dumneavoastră?
Offf, se predă umorul? Sau te naști cu el? Am învățat în timp, prin experiență, că poți lucra cu copiii astfel încât să fie mai puțin taciturni, spre exemplu, sau mai puțin pesimiști, să învețe să se bucure de ceea ce au.
Îmi place să nu mă iau prea în serios. Din acest motiv, îmi permit să mă iau peste picior, iar copiii își dau seama de acest lucru și se amuză. Acesta este un moment când ne amuzăm copios. Le place să vadă că și profii sunt pământeni.
De obicei se întâmplă acest lucru când mergem în excursii și mutăm „focul de tabără” într-una dintre camere, unde ne întâlnim cu toții, jucăm cărți sau alte jocuri, stăm de vorbă și ne batem cu perne. E tare plăcut sentimentul de ÎMPREUNĂ.
Disciplina (la ore, în școală, în general, dar și în afara ei) poate deveni un punct nevralgic în relația elevi-profesor; de fapt, lipsa ei. Cum reușiți să le mențineți atenția, e știut, tot mai redusă, și să-i aduceți la un comportament adecvat?
În primul rând, când sunt în clasă, sunt printre ei tot timpul. Dacă stau jos, mă așez printre ei, nu la catedră. Dacă nu stau jos, mă plimb printre ei.
În al doilea rând, sunt atentă la ei și, când simt că îi pierd, le spun o glumă, o poveste, o experiență. Mai folosesc ceva ce-mi place mie mult – brain teasers, exerciții de tip Graphic English, riddles. Spre exemplu: „What goes up and never comes down?” Le plac și reușesc să le recaptez atenția.
Îmi amintesc cu mare plăcere de proiectele interactive pe care le făceam noi la orele de engleză (sceneta cu alegerile șefului pădurii rămâne în top trei amintiri din liceu). Care sunt activitățile preferate ale elevilor dumneavoastră de acum, cum le creați și cum le particularizați pentru fiecare an de studiu în parte?
În topul preferințelor elevilor rămân în continuare scenetele și proiectele pe diverse teme. Marele avantaj al proiectelor este că, în această manieră, îi învățăm pe copii să colaboreze, să mai lase de la ei unde este cazul sau să-și susțină ideile în care cred și care merită susținute.
În ceea ce privește scenetele, e muncă multă, dar care leagă frumos oamenii care participă la ea. Revin la ideea de ÎMPREUNĂ. Anul trecut, spre exemplu, copiii de clasa a VI-a au studiat la clasă romanul Oscar și Tanti Roz, în engleză și franceză. Apoi am mers cu ei la teatru ca să vadă piesa. După ce s-a terminat piesa, copiii au participat la o sesiune de întrebări cu actorii care au jucat pe scenă. A doua zi, la școală, am făcut o mini-scenetă, bazată pe momentul preferat, ales de copii.
Tot în topul preferințelor elevilor sunt și excursiile. Spre exemplu, anul acesta școlar, în octombrie, împreună cu o colegă, Andreea, profesoară de franceză, am organizat o excursie la Paris. Printre alte activități, am reconstituit, live, la muzeul Louvre și Centre Beaubourg, câteva momente din romanul Ochii Monei. Am ales diferite lucrări și am discutat ceea ce au înțeles copiii, ce mesaj au simțit că transmit operele respective. Grupul cu care am mers la Paris ne-a inspirat să procedăm în acest fel. Vom vedea ce ne mai inspiră alte generații.
Consider că fiecare generație trebuie să aibă câteva competențe formate până termină clasa a VIII-a. Felul în care fac acest lucru diferă de la o generație la alta, iar copiii mă inspiră. De multe ori, ideile îmi vin de la ei, de la ceea ce le place sau ce nu le place. Câteodată, o iau ca pe o provocare să transform ce nu le place în ceva ce le place.
Pe vremea mea, ca să folosesc o expresie tocită, certificatul Cambridge era unul dintre obiectivele pe care trebuia să le atingem în liceu. Care sunt acum bornele educaționale în parcursul elevilor, în ceea ce privește abilitățile pentru limba engleză?
Certificatul Cambridge încă este o țintă. O altă bornă educațională pe care am descoperit-o cu câțiva ani în urmă este MUN (Model of United Nations), la care particip împreună cu Andreea Cotițosu și un grup de 12 elevi.
O bornă educațională la care țin ca prof este să fie capabili să dezvolte argumente coerente pe orice temă. Cred că este important, pentru fiecare dintre noi, să știm cum să spunem ceva, cum să punem problema, cum să cerem lucruri etc.
Încă o bornă educațională este să termine școala generală cu un pic de cultură generală – un pic de literatură, un pic de istorie, mitologie și, foarte important, să poată face conexiuni între cunoștințele pe care le-au dobândit. În acest fel, își pot răspunde la clasica întrebare „La ce îmi folosește?”.
Primiți recomandări de la elevii dumneavoastră în materie de cărți, filme, jocuri? Le încercați? Ce v-a plăcut până acum?
Da, primesc și chiar mă bucur când primesc astfel de recomandări. Întotdeauna le încerc, pentru că și aceasta este o modalitate de a-mi cunoaște elevii, care mă ajută să-i înțeleg mai bine. Recent, o clasă de a VIII-a mi-a povestit despre Cișmigiu & Co și am citit-o și eu. Îi văd citind pe holuri și discutăm despre ceea ce citesc. În materie de jocuri, mi-au recomandat Dixit – l-am jucat și îmi place tare mult.
Care au fost cele mai recente cărți citite care au escaladat topul all time al preferințelor? Dar cele pe care le-ați citit împreună cu fiica dumneavoastră sau le-ați descoperit datorită ei?
Am citit de curând și a trecut în top all time Fata cu fragi de Lisa Stromme. Tot în top all time preferences sunt cartea Ochii Monei de Thomas Schlesser și Think Like a Monk de Jay Shetty – 3 cărți pur și simplu superbe, aproape de sufletul meu.
Dintre cărțile citite împreună cu Maia, fata mea, ne-au rămas la suflet The Chronicles of Narnia și Momo de Michael Ende, iar ei i-a plăcut și O vară cu Isidor/A Summer with Isidor, pe care am descoperit-o și eu datorită Maiei. În această carte ne-a fascinat relația dintre fată și vultur. Se simte bine să fii iubit.
[Fotografiile fac parte din arhiva personală a Adrianei Boghian.]
