Dan Ungureanu i-a desenat pe Apolodor, pe Micul Prinț și pe Fram, ursul polar și le-a dat formă și culoare lumilor în care trăiesc. După ce a studiat pictura la Facultatea de Arte din Timișoara, a făcut și un masterat în ilustrație de carte la Cambridge School of Art. A lucrat într-un studio de animație, iar din 2010 a început să ilustreze cărți cu povești scrise de alții sau create de el însuși, cum sunt Nara și insula or Spune-mi Eli, o nuvelă grafică despre viața copiilor instituționalizați. Când nu lucrează la cărți, face ilustrații pentru DoR, desenează chipuri pe păpuși textile, creează decoruri la teatru sau colaborează cu Heritage of Timișoara.
Există ceva pe lumea asta care nu se poate desena, picta, hașura?
Da, pentru mine e absolut imposibil să desenez mașini. Câteodată și biciclete. Mă străduiesc de fiecare dată când mă întâlnesc cu astfel de subiecte să le fac recognoscibile. Dar încerc să le evit când pot J
Ai absolvit un masterat în ilustrație de carte la Cambridge School of Art. E o specializare care nu cred că se găsește și în oferta universitară românească. Ce a presupus concret masteratul, ce te-a învățat sau ce te-a dezvățat?
Programul de master de la Cambridge a durat un an și jumătate și a fost foarte intens. Am trecut prin desenul de observație, secvențe de imagini, modulul teoretic și pregătirea lucrării de master – una sau mai multe proiecte de carte, în stadiu de schiță avansată. Cred că cele mai mari bagaje dobândite au fost încrederea în desenul meu și modul de gândire a firului narativ din ilustrații. Și un dram de încredere că pot crea propriile povești, nu doar să le ilustrez pe ale altora.
Înainte ai studiat pictura la Facultatea de Arte. Asta înseamnă că ți-ai însușit tehnicile ilustrației de carte pe cont propriu până la începerea masteratului? De unde începi?
Pentru primele proiecte de carte m-am bazat pe experiența acumulată în studioul de animație pentru care am lucrat cu puțin înainte. Am început intuitiv, încercând să creez imagini frumoase și coerente și ceea ce consideram pe atunci că e potrivit pentru public. Dar, pentru că am simțit nevoia de ghidaj în cum se construiește un proiect de carte, am aplicat la programul de master.
Ai lucrat timp de câțiva ani cu editura Krullstone din Statele Unite, ilustrând câteva serii de cărți pentru copii. În ultimii ani ai colaborat cu editura Arthur. Diferă maniera de lucru cu o editură din străinătate față de felul cum se derulează lucrurile în România?
Nu știu dacă e relevantă comparația, pentru că există diferențe și între editurile din Anglia, Statele Unite sau Franța. Fiecare editură are planul ei editorial, piața și publicul ei. Ce mi se pare important este cu ce experiențe și informații rămâi după fiecare colaborare, fie ea în domeniul cărții, al editorialului sau altceva. Apoi mai este și aspectul diversității proiectelor, fiecare venind cu cerințe specifice.
Spuneai în interviul pe care l-am făcut recent pentru blogul Arthur că pentru cărțile ilustrate este esențială colaborarea dintre ilustrator, scriitor și editor. Pomeneai atunci de brainstormingul de la început, de primele schițe, de stabilirea atmosferei, împărțirea textului și a ilustrațiilor pe pagini. După ce termini o ilustrație te mai implici în procesul de publicare a unei cărți? Alegi hârtia, vezi probe de tipar, te duci la tipografie și așa mai departe?
Echipa scriitor-editor-ilustrator își face treaba în partea de modelare a proiectului de carte, încercând să o șlefuiască cât mai bine ca să încapă în forma cărții. În partea de producție am propus tipuri de hârtie, dar la tipografie nu am ajuns pentru proiectele editurii. Am avut însă ocazia să controlez procesul de producție pentru Spune-mi Eli, pe care am publicat-o pe cont propriu.
Nara și insula a fost publicată prima dată în limba engleză de Andersen Press. Cum ai ajuns la ei?
Am ajuns la ei prin intermediul concursului pentru studenți organizat de Pan Macmillan, la care am primit o mențiune pentru Nara and the Island. M-au abordat și am semnat contractul chiar înainte de a termina masteratul de la Cambridge, iar cartea a apărut un an mai târziu în Anglia.
Prima mea interacțiune cu ilustrațiile tale a fost la o ediție a târgului de carte pentru copii de la Bologna, când standul României era decorat cu imagini din Apolodor (și țin minte că niște editori ruși au fost superimpresionați de ele). Povesteai la un moment dat că, pe când erai masterand, ai participat și tu la târgul ăsta. A fost singura experiență? Ai mai fost la alte ediții sau la alte târguri? Te-au ajutat în vreun fel?
Ca student am participat la standul Cambridge School of Art de la Bologna doi ani la rând. Prima experiență a fost șocantă pentru că am văzut ce înseamnă industria de carte (editori, oameni de vânzări, recepții, standuri imense, miliarde de cărți). Următoarele două experiențe mi-au dat prilejul să mă bucur de diversitatea industriei, de diversitatea expozițiilor de ilustrație, de cărți și de feedbackul editorilor din diverse țări.
Spuneai la un moment dat că îți dorești să-ți rafinezi skillurile sociologice, ca să transpui în ilustrații ceea ce observi în jurul tău. Prin nuvela grafică Spune-mi Eli pare că ai atins obiectivul ăsta. Cum a luat naștere proiectul și cum te-ai documentat pentru toată deznădejdea, frica, furia de pe fețele personajelor?
Poveștile lui Eli le auzisem în cercul de prieteni și m-au fascinat. Eli a fost deschisă și curajoasă să aprofundăm aceste povești într-un șir de interviuri, dorind să facă cunoscută lumea din spatele zidurilor instituțiilor. Schițele au fost începute la Cambridge (a fost o perioadă foarte intensă) unde am primit primele încurajări. Mai apoi am publicat câteva capitole în DoR și entuziasmul a crescut. Cu ajutorul unei finanțări AFCN și a prietenilor de la Ceva de spus, am publicat-o în 2017. Acum, cartea este folosită ca unealtă în lupta pentru dezinstituționalizare și self-advocacy a celor de la Ceva de Spus și UnLoc, asociații în care Eli este implicată, și a făcut mai multe drumuri la Comisia Europeană.
Furia, frica și multe alte expresii le-am văzut pe chipul lui Eli atunci când povesteam. Apoi, cu stomacul strâns, am adunat detaliile de context din documentare și poze din instituții.
Spuneai că la Apolododecameronul ai râs desenând. Ți s-a întâmplat și să desenezi cu pielea ca de găină? Ce-i mai greu de redat în imagini, umorul sau experiențele dramatice?
Da, la Spune-mi Eli am desenat cu pielea de găină. Nu poți transmite emoția dacă nu trece prin tine, nu? Încă am dureri de stomac când îmi amintesc frânturile cu copii legați de pat din documentarele despre orfelinatele anilor 70s90.
Mi se pare că umorul și drama sunt la fel de greu de redat; în cazul umorului mă străduiesc să fac poanta ușor de citit, iar la situațiile dramatice să nu ating culmi patetice și să rămân credibil.
Colaborezi cu DoR din 2012, prin vârful creionului tău trecând Simona Halep, Jamila, Matei Ungureanu, oameni obișnuiți, oameni bolnavi, oameni dependenți și oameni fără adăpost. Diferă procesul de ilustrare a unor articole jurnalistice, a acestor articole, față de ilustrația de carte, de exemplu?
Ilustrația editorială are la bază o nonficțiune, de regulă, iar ce încerc să ilustrez este fie un fragment din text, ce m-a atras de la prima citire, fie atmosfera textului concentrată într-o imagine. În ilustrația editorială nu ai la dispoziție mult spațiu de desfășurare, așa că mesajul ilustrației trebuie să fie direct și la obiect.
Care sunt instrumentele tale de lucru, fie că vorbim de ilustrație de carte, grafică, dat viață unor păpuși lucrate manual sau scenografie de teatru?
Unealta mea preferată este creionul, dar încerc la fiecare carte să schimb tehnica, în concordanță cu spiritul textului. Pe Apolodor creionul curge într-un fel, la Fram a fost diferit și potențat de paleta limitată, iar Iepurele de catifea a fost făcut numai din pensulă și tuș. În ilustrațiile editoriale și cele pentru Heritage of Timișoara am trecut de la acuarele, creioane colorate până la digital, pe păpușile Liei Pfeiffer pictez cu culori textile speciale, în scenografie dau cu trafaletul sau creieresc totul digital.
Care dintre ele se regăsește ca simbol pe costumul tău de supererou?
Mulțumesc pentru idee! Dacă mi-aș face o pelerină de pus peste pijamale la birou ar avea un creion măreț ca simbol. Creionul meu mecanic cu care lucrez de vreo 15 ani.
Ai ținut ateliere online și offline de ilustrație pentru copii mici și mari. Ții minte vreo întrebare, vreo sugestie, vreo încăpățânare care să te fi dat pe spate?
Când desenez cu copiii îmi place să le văd propriile povești puse în desen. Am avut un astfel de „student” care, după ce primea tema, făcea niște povești complicate cu multă acțiune și multe personaje într-un singur desen și care povestea foarte în detaliu ce se întâmplă acolo.
În afara atelierelor, am un judecător acasă căruia îi arăt fiecare noutate la care lucrez și care îmi dă feedback necondiționat. La Întâiul meu cuvânt de pionier a fost foarte nemulțumit că nu am ales varianta lui de personaj principal.
Cine citește cărțile cu Apolodor, de exemplu, și se uită apoi la ilustrațiile din videoclipul Luciei, Days, pe care le-ai realizat acum ceva timp, ar putea crede că e vorba de doi artiști complet diferiți; dar nu aceeași impresie ar avea dacă ar pune alături cărțile pentru copii la care ai lucrat și ilustrațiile din DoR. Poți desena într-un fel la micul dejun și altfel cu puțin înainte de cină? Se păstrează această versatilitate de-a lungul timpului, sau intri treptat într-un „stil” personal?
Cum spuneam, îmi place să mă transform pentru fiecare proiect, să încerc lucruri noi. Dar desenez de fiecare dată cu aceeași mână, văd cu aceiași ochi și gândesc cu același creier, deci nu cred că mă pot dedubla. Stilul nu cred că e o treabă pe care o poți controla sau programa, e ca mersul sau scrisul de mână. Este!
Ai o galerie de artiști care-ți plac, pe care-i urmărești sau cu care-i face schimb de personaje?
Am o galerie de aproximativ 300 de artiști pe care îi urmăresc pe Instagram. Îmi plac lucruri diferite la artiști complet diferiți: desenul și siguranța liniei lui Alexis Deacon, culoarea Liviei Coloji și a Carolinei Rabei, jucăușenia liberă a Simonei Ciraolo, compoziția și tehnica lui Mariachiara di Giorgio, perfecțiunea lui Andrea Serio. Pot continua așa muuuuuuuuuult J
„Uneori îmi vine chiar mie să mă pierd”, spune Nara. Când cafeaua e pe terminate și proiectele urgente predate ție unde-ți place să te pierzi?
În următoarea cafea și următorul desen. Poate fi o cafea și un desen la munte, cu miros dulce de fân.
